CĂSĂTORIILE HOMOSEXUALE

 

În contextul discuţiilor privitoare la o nouă lege fundamentală pentru România, Biserica Ortodoxă a înaintat Comisiei de revizuire a Constituţiei un amendament prin care în mod explicit se făcea referire la căsătorie ca fiind „între un bărbat şi o femeie”. După ce iniţial amendamentul a fost privit favorabil, s-a ajuns ca în cele din urmă, să fie respins deoarece a cumulat doar 6 voturi pentru, 12 voturi împotrivă şi o abţinere.

Propunerea pentru acest amendament venea în urma adoptării în şedinţa de lucru a Comisiei de revizuire a Constituţiei din 4 iunie 2013, a amendamentului la articolul 4 alin. (2) din Constituţia României în vigoare, prin care erau completate în legea fundamentală criteriile pentru care este interzisă discriminarea, printre ele fiind şi orientarea sexuală.

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

Forma actuală, Constituţia României, articolul 48(1)

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

Forma propusă spre amendare

Chiar dacă în forma actuală constituţia României nu defineşte căsătoria ca fiind între un bărbat şi o femeie, ca în multe alte state, acest aspect este tratat în Codul Civil. Discuţiile sunt destul de aprinse la nivel public deoarece ele vin pe fundalul unor tendinţe generale de legalizare a căsătoriile homosexuale în ciuda reţinerii sau chiar a opoziţiei din partea opiniei publice.

Un exemplu recent este Franţa, care prin intermediul Adunării Naţionale a adoptat pe 23 aprilie, legalizarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex. De remarcat că votul a fost destul de strâns (331 de voturi pentru şi 225 împotrivă), şi a fost luat pe fundalul unor puternice proteste publice publice.

Ţări care au legalizat căsătoriile homosexuale
1. Olanda (2000),
2. Belgia (2003),
3. Canada (2005)
4. Spania (2005)
5. Africa de Sud (2006)
6. Norvegia (2009)
7. Suedia (2009)
8. Argentina (2010)
9. Islanda (2010)
10. Portugalia (2010),
11. Danemarca (2012)
12. Uruguay (2013)
13. Noua Zeelandă (2013)
14. Franţa (2013)

La această listă ar trebui adăugate ţări precum Brazilia, Mexic ori Statele Unite unde există regiuni în care astfel de mariaje sunt posibile.

Schimbarea în argumentare

Istoric vorbind, reţinerea faţă de homosexualitate a avut în mare parte argumente religioase şi, din acest motiv, odată cu secularizarea societăţilor se poate observa o deschidere mai mare. Activismul homosexual a devenit destul de vizibil prin anii ’70 ai secolului trecut, dar la vremea respectivă direcţia era către câştigarea drepturilor la nivel individual. Mulţi dintre activiştii homosexuali vedeau instituţia căsătoriei ca fiind una demodată şi irelevantă (1). Astăzi se pare că asistăm la o abordare diferită – instituţia căsătoriei nu doar că este râvnită de către minoritatea homosexuală dar este prezentată ca un drept civil, care nu poate fi retras unor parteneri doar pentru că relaţia lor nu este una heterosexuală. Mai mult decât atât, se consideră că astfel de cupluri ar trebui să aibă acces la aceleaşi beneficii cu cei care îmbrățișează mariajul tradițional (inclusiv adopţia).

Un pas important în lupta pentru drepturi a homosexualilor a fost decizia Asociaţiei Americane de Psihiatrie, la finalului anului 1973, de a scoate homosexualitatea de pe lista tulburărilor mentale. Între timp, sprijinul public în SUA a crescut încet dar sigur. În august 2010, CNN (2) publica rezultatele unui studiu naţional (la nivelul SUA) care arăta că o fragilă majoritate  – 52%(3) ar fi de acord ca „homosexualii şi lesbienele să aibă dreptul constituţional de a se căsători şi de a li se recunoaşte validitatea căsătoriei prin lege”.

Dar până la urmă, problema căsătoriilor homosexuale este una de natură morală sau ține de drepturile civile? Activiştii homosexuali refuză să discute despre morală deoarece nu pot accepta argumentele de sorginte religioasă, care în esenţă sunt categorice şi indubitabil în defavoarea practicilor homosexuale. De aceea, ei preferă mutarea discuţiei pe tărâmul drepturilor civile, deoarece aceasta este cea mai eficientă metodă în garantarea succesului.

Logica folosită în argumentare este destul de simplă. Căsătoria este prezentată ca un drept civil şi deci un eventual refuz ar însemna o formă de discriminare. În condițiile în care căsătoria nu este definită în mod exclusiv ca fiind legătura stabilă dintre un bărbat şi o femeie, uniunile de tip homosexual pot fi prezentate ca un drept civil.

La nivel mondial, aproximativ 40% (4) din ţările de pe mapamond (în mare parte din Africa şi Asia) nu au o legislaţie favorabilă căsătoriilor cu persoane de acelaşi sex deoarece este interzisă orice relaţie homosexuală.

Ce fel de căsătorie este un drept?

Ca să înţelegem aspectele juridice legate de dreptul la căsătorie trebuie să luăm în calcul alte câteva noţiuni cheie. În accepţiunea generală, drepturile civile şi politice sunt drepturi fundamentale de prim rang şi constituie nucleul noţiunii de drepturi ale omului. Ele includ dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus relelor tratamente, dreptul la libertate, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, ori dreptul la respectarea corespondenţei. Din punct de vedere juridic (la nivel internaţional), se face distincţie între drepturi absolute şi drepturi relative, mai precis drepturi cărora autorităţile statului nu le pot aduce atingere în nicio situaţie şi drepturi al căror exerciţiu poate fi restrâns cu respectarea unor anumite condiţii. Întrebarea este dacă poate fi trecută în categoria drepturilor absolute căsătoria de tip homosexual.

Studiu de caz

În 2002, doi austrieci, Horst Michael Schalk şi Johan Franz Kopf, au cerut ca oficialităţile din Viena să le acorde un certificat de căsătorie. Deoarece au fost refuzaţi (pe motiv că „mariajul” homosexual nu este legal în Austria), ei s-au adresat instanței, care le-a respins cererea. Codul Civil austriac stabileşte că o căsătorie se poate încheia când „două persoane de sex opus îşi declară intenţia legală de a trăi împreună în matrimoniu indisolubil, de a procrea şi a de a-şi creşte copiii şi de a se sprijini reciproc”.

Cei doi şi-au dus apoi cauza la Curtea Constituţională a Austriei. Aici ei au reclamat că le sunt încălcate drepturile la respectul pentru viaţă privată şi de familie şi dreptul la non-discriminare.
Curtea Constituţională a respins acţiunea întrucât, conform legii naţionale, „conceptul de căsătorie, (este) legat fundamental de posibilitatea de a avea copii” şi astfel „nu este necesar să fie extins la relaţii de un tip diferit.”

În cele din urmă reclamanţii au cerut Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) să se pronunţe în urma refuzului statului austriac de a recunoaşte coabitarea de tip homosexual ca fiind căsătorie. CEDO a emis o decizie fundamentală privind căsătoria şi familia: „Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.” În realitate nu era decât o citare a primei părţi din articolul 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care repeta acelaşi drept și aceeaşi definție a căsătoriei şi familiei enunţate de articolul 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, CEDO considera că „admiterea sau nu a căsătoriei între persoane de acelaşi sex este lăsată spre reglementare legii naţionale din statul contractant” (5). Apărătorii căsătoriilor homosexuale susţin totuşi că noţiunea de „căsătorie” a evoluat în mod radical din 1950, când Convenția a fost adoptată iniţial. În esență, ei neagă în prezent faptul că procrearea şi creşterea copiilor ar mai fi nişte factori decisivi în definirea căsătoriei ori familiei.

Concluzii

Prezentarea căsătoriei homosexuale ca drept civil este un mijloc de a atrage susţinerea publică. La nivel de ansamblu, se încearcă asocierea activismului homosexual cu lupta pentru emanciparea femeilor ori a negrilor. Cu toate acestea, între cele trei există o diferenţă notabilă: în ultimele două cazuri, din perspectivă morală (oricare ar fi sistemul de referinţă), nu poate fi identificată nicio incriminare (pentru faptul de a fi femeie ori negru). În cel dintâi caz, societatea nu poate discuta exclusiv despre dreptul civil al căsătoriilor dintre parteneri de acelaşi sex, ignorând nevoia de a da un răspuns pertinent privitor la moralitatea actului homosexual ca atare.

Mai mult decât atât, chiar și ignorând argumentele religioase aduse împotriva homosexualităţii, trebuie luat în calcul că relaţiile maritale de tip homosexual trebuie tratate și de pe un alt plan, pentru că implicaţiile la nivelul societăţii sunt mari. Încercarea de redefinire a noţiunii de căsătorie (unirea dintre un bărbat şi o femeie) apare destul de inoportun în contextul în care situaţia vieţii de familie este oricum destul de precară. În mod categoric, pentru a fi puternică, societatea are nevoie de familii puternice. Premisele pentru alternativa homosexuală sunt practic nule. În condiţiile în care o relaţie homosexuală nu se poate finaliza cu aducerea pe lume a copiilor, atunci adopţia (ori inseminarea artificială pentru cuplurile lesbiene) ar fi alternativele. Dar problemele sunt pe departe de a fi rezolvate, aceasta pentru că apar o mulţime de întrebări legate de statutul şi dezvoltarea copilului adoptat de un cuplu homosexual. Spre exemplu, ce dezvoltare psiho-afectivă ar avea un copil crescut cu doi taţi sau cu două mame? Apoi, în condiţiile în care copilul odată cu maturizarea s-ar dezice de stilul homosexual al familiei adoptive, ce alternative ar avea?

Trebuie să sesizăm că vorbim de complicaţiile asociate adopţiei din partea cuplurilor homosexuale doar pentru că am ajuns să vorbim de drepturile maritale ale homosexualilor. Iar aici s-a ajuns în condiţiile în care actul homosexual a fost prezentat ca o alternativă la cel heterosexual. Observaţi deci că soluţiile avansate în dreptul homosexualităţii nu sunt nicidecum unele finale şi definitive, ci dimpotrivă limitate şi viciate, generatoare de alte probleme colaterale. Dar o soluţie care generează alte probleme nu este nicidecum o soluţie. Militanţii liberali de orientare seculară nu pot nega faptul că din dorinţa de a scăpa de aşa-numita tiranie a absolutismului religios s-a ajuns într-un inconsistent relativism moral.

Pe de altă parte, trebuie să observăm că cele mai mari reţineri faţă de discursul anti-homosexual se bazează pe faptul că în mare parte, argumentele derivă dintr-o morală religioasă. La nivelul unei societăţi secularizate incriminarea homosexualităţii ca păcat creează mai degrabă un efect contrar. Aceasta înseamnă că militanţii conservatori motivaţi de credinţe religioase vor trebui să-şi re-evalueze discursul mutând accentul de la incriminare către afirmare. Nu este nicidecum o dovadă de bigotism să militezi pentru căsătoria heterosexuală (dintre un bărbat şi o femeie), ori să recunoşti şi să aplici principii morale de sorginte religioasă. În acest context, poate că cel mai bun răspuns la mândria homosexuală este mândria heterosexuală. Până la urmă dreptul de a milita nu este rezervat doar activiştilor homosexuali ci şi celor care (deocamdată) nu sunt minoritari.

1. Pentru mai multe detalii vezi Tricia Andryszewski, Same-Sex Marriage: Moral Wrong or Civil Right?, 2007
2. Americans Split Evenly on Gay Marriage, www.cnn.com, 11 august 2010
3. Un studiu Gallup din 2011 confirmă aceste date procentul celor ce se declarau în favoarea căsătoriilor homosexuale fiind de 53%.
4. Ţările care interzic prin lege homosexualitatea se ridică la 82. Cifra poate varia în funcţie de accepţiunea termenului ţară.
5. Pentru mai multe detalii vezi Comunicatul de Presă al Curţii nr. 510/24.06.2010 ce poate fi găsit în arhiva Curţii Europene pentru Drepturile Omului (http://hudoc.echr.coe.int) alături de Hotărârea finală din 24 iunie 2010 în cazul Schalk şi Kopf c. Austria.

Ce ai mai putea citi:

  • NĂSCUT ALTFEL – NĂSCUT ŞI DIN NOU? Poziţia faţă de homosexualitate poate să varieze în funcţie de religia în sine, zonă sau perioada istorică la care ne raportăm. Spre exemplu, în general, religiile abraamice (iudaism, […]
  • DE LA PRESIUNEA DE GRUP LA PRESIUNEA ASUPRA GRUPULUI Cunosc istoria unui amic (Cristi) care era implicat în politică. Era membru al PNŢCD. Numai că din discuţiile cu el îl observam cât de amărât era – din perspectiva lui, politica PNŢCD era […]
  • DICTATURA MINORITĂŢILOR La finalul lunii mai, a.c. Tribunalul Drepturilor Umane din Alberta a decis ca pastorul Stephen Boisson să plătească 5.000 dolari ca despăgubire pentru "daunele, rănile şi suferinţa" […]
  • SEPARAŢIA DINTRE BISERICĂ ŞI STAT Franţa. La finalul anului 2003, o comisie formată la cererea preşedintelui şi condusă de Bernard Stasi, prezenta rezultatele unei investigaţii privitoare la modul în care se aplică […]
  • PARADOXUL ISLAMULUI De ce "religia păcii" are predispoziţia către violenţă? Recentul atac terorist împotriva redacţiei publicaţiei Charlie Hebdo a readus în discuţie problematica paradoxului musulman. […]

Postat în Drepturi, Secularism, Semnele Timpului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....