CONSTANTIN CEL MARE

Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe precum și în Biserica Greco-Catolică dar și în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene) împreună cu mama sa Elena la data de 21 mai. Biserica Romano-Catolică o sărbătorește doar pe Sfânta Elena la 18 august. Constantin este considerat în Biserica Ortodoxă ca fiind „egal al Apostolilor” (Biserica Ortodoxă Română îl numește „Sfânt Împărat, întocmai cu Apostolii”). Lactantiu și Eusebiu (scriitori creștini contemporani cu Constantin) îl asemănau cu un binefăcător trimis de divinitate, în schimb, Edward Gibbon în lucrarea „Decăderea și creșterea puterii Imperiului Roman”, îl cataloga drept „un monarh crud și desfrânat care putea sacrifica legile justiției și sentimentele umane dictatelor, patimilor sau intereselor sale”.

Chiar dacă sunt voci care spun că nu a fost atât de sfânt, în unanimitate se recunoaște că a fost mare – un geniu politic, un om al vremurilor sale, căruia îi păsa de religie doar ca instrument pentru atingerea dezideratelor politice.

Criza tetrarhică

Pentru a-l înțelege pe Constantin e necesar a cunoaște vremurile și situația Imperiului Roman.

Dioclețian, în 293 a conceput tetrarhia – un sistem de guvernare și de administrare a Imperiului. Astfel vom avea doi auguști (Dioclețian la Nicomedia, azi Izmit, Turcia, și Maximian la Mediolanum, azi Milano) și doi cezari (Galerius la Sirmium, în Pannonia, și Constantius Chlorus, la Augusta Trevorum, azi Trier, în Germania).

Din dorința de a impune noul sistem constituțional, Dioclețian și Maximian au abdicat în aceeași zi (1 mai 305), cedând locul celei de-a doua tetrarhii și redevenind persoane particulare. Contrar intențiilor, Imperiul va fi aruncat într-o criză politică marcată de comploturi, uzurpări, anarhie și războaie civile.

Constantin va ajunge parte din conducerea Imperiului ca succesor al tatălui său, Constantius care cade grav bolnav în timpul unei expediții militare în Britania. Trupele loiale lui Constantius îl proclamă pe Constantin ca augustus. Doar că proclamarea lui Constantin ca augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă titlul de caesar, confirmând astfel jurisdicția lui Constantin asupra teritoriilor deținute de tatăl său în partea de apus a Imperiului Roman.

Un detaliu ce trebuie notat, e faptul că în timp Galerius reușise să se facă urât romanilor. Este născut probabil în Felix Romuliana într-o familie de țărani, cu tatăl trac, iar mama (Romula) dacă. Galerius îmbrățișează cariera armelor, urcă pe scara ierarhiei militare în timpul domniilor împăraților Aurelian și Probus. În cadrul primei tetrarhii este desemnat (1 martie 293) de către Dioclețian, Caesar, răspunzător de guvernarea provinciilor dunărene. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce a avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi trataseră pe daci. După spusele lui Lactantius, împăratul Galerius și-a afirmat originea dacică, propunând chiar ca imperiul să se numească Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor.

După moartea lui Galerius (figura dominantă din doua, a treia și a patra tetrarhie) se ajunge la cea de a cincea tetrarhie în componența căreia îl regăsim pe Constantin, Licinius, Maxentius, și Maximinus Daia.

Cine era Licinius? Licinius s-a născut la Romuliana în Moesia Superior, numită mai târziu Dacia Ripensis, într-o familie de țărani originari din Dacia, ca și Galerius. A îmbrățișat cariera militară și a ajuns să fie un favorit al lui Galerius. Aliat inițial cu Constantin, controla Panonia și zona balcanică.

Cine era Maxentius? A fost fiul împăratului Maximian și ginerele lui Galerius și controla diocezele Africii și Italia.

Cine era Maximinus? Maximinus Daia era rudă cu împăratul Galerius, ambii de origine dacă, mama lui Daia fiind soră cu mama lui Galerius. Controla zona Asiei Mici.

Remarcați că singurul care avea premisele de a fi privit ca adevărat apărător al tradiției romane era tocmai Constantin (cei trei menționați mai sus fiins asociați cu figura odioasă a lui Galerius).

Ca și în tetrarhiile anterioare, nici de data aceasta nu putem vorbi de o echipă de conducere ci mai degrabă de patru conducători implicați în comploturi și lupte pentru ascensiunea la puterea absolută.

Constantin îl învinge pe Maxentius în 312 (renumita luptă de la Podul Milvius). Apoi Maximinus care dorind să pornească un război împotriva lui Licinius, moare la Tarsus în 313. Ulterior vor urma o serie de conflicte cu fostul aliat Licinius. Înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopole (3 iulie 324) și Chrysopolis în Asia Mica (18 septembrie 324), cu flota distrusă de Crispus, fiul lui Constantin, Licinius este făcut prizonier și executat în anul următor la Tesalonic.

Bătălia de la Podul Milvius

Din cauza fricii că s-ar putea ca împărații Constantin și Licinius să comploteze împotriva lui Maximinus Daia, acesta poartă tratative de alianță cu Maxentius. Pe fundalul acesta va avea loc Bătălia de la Podul Milvius (Podul Șoimului) (azi Ponte Milvio, Roma) în 28 octombrie 312.

Scriitorul creștin Lactantius (cca. 240 – cca. 320) povestește că în ajunul bătăliei Constantin cel Mare a avut un vis în care i s-a spus ca înainte de a porni la luptă să înscrie pe scuturile soldaților semnul ceresc al lui Dumnezeu (caeleste signum Dei), referire la monograma hristică. Totuși, Eusebius din Cezareea în lucrarea sa „Viața lui Constantin” povestește despre apariția pe cer la miezul zilei, deasupra soarelui, a unei cruci luminoase împreună cu inscripția „In hoc signo vinces” („Sub acest semn vei învinge”).

„Constantin a fost avertizat în somn să inscripționeze pe scuturile soldaților semnul apărut pe cer de la Dumnezeu și abia după aceea să înceapă lupta. A făcut după cum i s-a poruncit și a inscripționat pe scuturi numele lui Hristos: un X traversat de litera I boltită în partea de sus” (Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, 44, 5).

Maxentius care era în dezavantaj numeric înainte de bătălia de la Milvius, consultase oracole și aflase că avea să moară în acea zi de mâna lui Constantin cel Mare. Armata împreună cu el au fost înfrânți, iar soldații l-au împins până a căzut în Tibru. Victoria i-a adus din partea Senatului, titlul de Primus Augustus. În oraș, mulțimea l-a primit ca pe un eliberator strigând în cor: „Constantin nu poate fi înfrânt!”

Cui îi este atribuită victoria?

Arcul lui Constantin, situat între Colosseum și Colina Palatină, în apropiere de Forul Roman este ultimul monument de mari dimensiuni al Romei imperiale. Menit să îl reprezinte pe împăratul Constantin ca pe un continuator al celor mai mari împărați romani, renumiți pentru guvernarea înțeleaptă, a fost construit de Senatul Roman pentru a comemora victoria lui Constantin cel Mare asupra lui Maxentius. Pe frontispiciu avem următoarea inscripție:

IMP(eratori) · CAES(ari) · FL(avio) · CONSTANTINO · MAXIMO · P(io) · F(elici) · AVGUSTO · S(enatus) · P(opulus) · Q(ue) · R(omanus) · QVOD · INSTINCTV · DIVINITATIS · MENTIS · MAGNITVDINE · CVM · EXERCITV · SVO · TAM · DE · TYRANNO · QVAM · DE · OMNI · EIVS · FACTIONE · VNO · TEMPORE · IVSTIS · REMPVBLICAM · VLTVS · EST · ARMIS · ARCVM · TRIVMPHIS · INSIGNEM · DICAVIT

„Împăratului Cezar Flavius Constantin, cel mare, virtuos și binecuvântat Augustus: pentru că el, inspirat de divinitate și de măreția minții sale, a eliberat statul de la tiran și de la toți urmașii în același timp, cu forța armată. Senatul și oamenii din Roma au dedicat acest arc, decorat cu triumfuri.”

Observați că nu este identificată divinitatea care se presupune că l-ar fi susținut pe Constantin în bătălia de la Podul Milvius. Totuși, însemnele de pe arc duc mai degrabă cu gândul la reprezentările divinității solare (două linii intersectate în interiorul unui cerc). Dealtfel Sol chiar are un bust pe arhitrava estică a arcului.

Tatăl lui Constantin fusese un adorator al lui Sol Invictus, iar în timpul marii persecuții creștine, a impus formal edictele lui Diocletian. Dealtfel Constantin nu va face excepție. Aidoma altor împărați creștini el se va așeza sub protectoratul Soarelui Invincibil. Dovada că victoriile militare sunt atribuită Soarelui e faptul că monedele bătute apar simboluri solare alături de motivele care să invoce actele de vitejie din campaniile militare. Din 326 apare reprezentat chiar el însuși cu nimbul specific vechilor zei, deci o ființa supranaturală, superioară restului umanității. Nu mai este un princeps, ci un dominus, încredințat cu puterea absolută pe pământ.

Deoarece doar după 330 observăm că simbolurile păgâne dispar de-a dreptul din ideologia constantiniană, putem afirma că explicațiile lui Lactatiu și Eusebiu sunt reinterpretări târzii conforme cu propaganda creștină de la vremea de atunci dar în dezacord cu faptul istoric.

De partea zeului cel mai puternic

Produs al epocii sale, Constantin nu face excepție de la regulă, el dorea pur și simplu protecția celei mai puternice divinități. Fie că era vorba despre Marte, Sol sau Isus, nu prea conta pentru el. Ce conta cu adevărat era ca acel zeu să-i aducă victoria. Era un pariu făcut pe cea mai puternică zeitate. În cheia aceasta trebuie înțeles și renumitul Edict de la Milano: se oferea libertate tuturor pentru a se asigura de susținerea oricui.

Aceasta se vede limpede din modul de argumentare folosit chiar în așa-numitul Edict de la Milano din 313: „Când am sosit cu bine la Milan, noi, împăratul Constantin și cu împăratul Licinius, și am chibzuit cu toții (…) să le dăm atât creștinilor, cât și celorlalți libertatea de a profesa religia pe care ar dori-o, pentru ca divinitatea și ființa cerească, oricare ar fi ea, să ne fie favorabilă și binevoitoare nouă și supușilor noștri.” (Eusebiu în „Istoria bisericească” X, 5:2-5)

Propaganda ulterioară a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează totuși că Galerius a emis un edict de toleranță (specific față de creștini) în 311.

Galeriu, care a fost lovit de o boală groaznică, iar aceste dureri au persistat timp de un an, timp în care a fost supus la cele mai odioase chinuri până la moarte. În ultimul ceas, l-a „mărturisit pe Dumnezeu” (zice cronicarul creștin), publicând un edict în care declara că: „…noi hotărâsem să îndreptăm toate problemele după legile vechi și disciplina publică romană și să veghem că până și creștinii, care au părăsit religia strămoșilor lor, să revină la sentimente bune. (…) …am decis că iertarea noastră trebuie să acționeze și în cazul lor, ca să poată exista din nou creștini și să-și ridice lăcașurile lor de adunare, așa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite. (…) …creștinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului și a lor personal” (Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, 34, 1:4-5).

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului – în chip impropriu, cum vom vedea – «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.

Paul Lemerle, Istoria Bizanțului, p. 7

Dar întorcându-ne la Edictul de la Milano, el oferea cetățenilor posibilitatea să-și însușească propria religie, pentru ca orice divinitate să fie agreată de aceștia, pentru menținerea păcii. Dar în același timp era și o lovitură de imagine dată lui Licinius care guvernând în Orient persecuta pe creștini.

Relațiile dintre cei doi împărați au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanșează un prim război civil. Constantin obține o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale est-europene cu excepția Traciei, păstrându-și însă poziția de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunțat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni și fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an și 8 luni.

După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină, în timp ce Constantin se asigură din ce în ce mai mult de susținerea creștină.

Venerabila zi a Soarelui

„În ziua venerabilă a Soarelui să se odihnească magistrații și oamenii care locuiesc în orașe și să se închidă toate atelierele. În țară, totuși, persoanele angajate în agricultură își pot continua în mod liber și în mod legal activitățile, deoarece se întâmplă adesea ca o altă zi să nu fie potrivită pentru însămânțarea cerealelor sau plantarea viței de vie; ca să nu neglijeze momentul potrivit pentru astfel de lucruri”.

Constantin cel Mare, 7 martie 321, Corpus Juris Civilis Cod., lib. 3, tit. 12, Lex. 3

Un alt pas strategic important este făcut în 321. Potrivit surselor istorice ale vremii, în 7 martie 321, Împăratul Constantin dă un decret prin care se căuta unitatea atât a păgânilor cât și a creștinilor. Păgânismul nu avea o zi unică de cult, fiecare zeitate avea ziua ei (vezi denumirea zilelor). Alegerea duminicii ca zi de odihnă a fost o mișcare politică excelentă. În mod normal, duminica era o zi lucrătoare, dar mulți creștini din întreg imperiul o tratau deja ca pe o zi de închinare religioasă.

Iată ce spunea Socrate Scolasticul (secolul al V-lea), în Istoria Bisericească, cartea a 5-a, cap. 22: „Deși aproape toate bisericile din toată lumea celebrează sfintele taine în ziua de Sabat a fiecărei săptămâni, totuși, creștinii din Alexandria și din Roma, datorita unei tradiții vechi, au încetat de a face aceasta.”

„Dar țineți Sabatul, și sărbătoarea zilei Domnului; pentru că cel dintâi este amintirea creațiunii, și cea din urma a învierii.” (Constituțiile Sfinților Apostoli, cartea 7, sec. 2, cap. 23)

„Sclavii să lucreze cinci zile; dar în ziua de Sabat și în ziua Domnului să aibă răgaz să meargă la biserică pentru învățătură în evlavie. Am spus că Sabatul e datorită creațiunii, și ziua Domnului datorită învierii.” (Constituțiile Sfinților Apostoli, cartea 8, sec. 4, cap. 33)

Cu siguranță că decretul din 321 să fi fost un factor decisiv în preeminența duminicii ca zi de închinare pentru comunitatea creștină de la acea vreme.

Remarcați totuși că decretul folosește un limbaj păgân asociat cultului Soarelui – nu se face referire la duminică nici ca fiind prima zi și nici ca ziua Domnului sau ziua învierii, ci ca „venerabila zi a Soarelui”. E necesar să reamintim că Soarele Invincibil avea deja un cult oficial asigurat în Imperiu încă din 274 și a avut un ecou deosebit printre clasele superioare senatoriale.

Ca toți politicienii de succes, împăratul roman Constantin a fost un maestru al ambiguității. Amintit astăzi în cărțile de istorie ca fiind primul împărat creștin, el a fost, de asemenea, asociat cu cultul lui Sol Invictus – zeul Soarelui și patronul soldaților – ba chiar a afișat imagini ale zeului pe monedele sale.

După înfrângerea definitivă a lui Licinius în 324, Imperiul Roman este supus autorității unui unic împărat, situație politică nemaiîntâlnită din anul 285.

Pentru un Imperiu unit avea nevoie de o Biserică unită

Dezideratul de a avea un imperiu unit părea să fie sortit eșecului în condițiile în care speranțele puse în Biserică păreau că se năruie. Creștinismul era divizat de diverse dispute. Împăratul devine arbitru între taberele aflate în conflict, nu pereu că era preocupat de chestiuni dogmatice ci pentru că nu-și permitea din punct de vedere politic să accepte ca diviziunile din Biserică să submineze mult dorita unitate a Imperiului. Împăratul, crescut în vechea tradiție romană, se considera că este reprezentantul legitim al divinității, prin urmare și al Dumnezeului creștinilor, și ca atare îi revine dreptul să supravegheze Biserica; dealtfel el nu a renunțat niciodată să folosească titlul de Pontifex Maximus (un fel de Mare Preot al cultelor păgâne).

În anul 314 are loc sinodul de la Arles, când treizeci și trei de episcopi din Apus au cerut condamnarea donatiștilor (schismatici din nordul Africii care cereau ca trădătorii să nu fie repuși în poziții de conducere în cadrul Bisericii), care s-au plâns împăratului Constantin. Într-o scrisoare adresată lui Domitius Celsius, vicarul Africii, el spune: „Ce datorie mai mare aș putea avea în virtutea puterii imperiale care mi-a fost dată, decât aceea de a înlătura erorile și de a reprima actele iresponsabile, pentru ca toți să se închine Dumnezeului Atotputernic, în cadrul unei religii autentice, într-o înțelegere adevărată și cinstire, care I se cuvine”. Prin urmare, împăratul considera legitimă autoritatea sa de a îndrepta „erorile” și de a convoca sinoade bisericești în acest sens, plecând de la puterea imperială pe care o deținea, ca simbol al voinței lui Dumnezeu.

Sinodul I Ecumenic de la Niceea s-a deschis oficial pe 20 mai 325 și a durat două luni. Consiliul, format din 318 delegați. În cadrul sinodului s-a căutat să se dea răspuns la provocarea reprezentată de opinia arianistă (numită după Arie, preot în Alexandria) cu privire la natura lui Isus. El considera că Fiul lui Dumnezeu nu este de aceeași natură cu Tatăl, considerându-l o creatură superioară tuturor creaturilor.

Ca răspuns, la Niceea a fost adoptat Crezul cu următorul text: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu singurul născut; care este, din esența Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut atât în cer cât și pe pământ. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât și s-a întrupat și s-a făcut om. Și a pătimit, și a înviat a treia zi, după Scripturi, și s-a suit la ceruri; Și iarăși va să vină să judece viii și morții. Și în Duhul Sfânt”.

Tot cu acest prilej a fost stabilită data celebrării Paștilor, așa cum este ea și astăzi. În ciuda eforturilor comunităților creștine din Asia Mică de a menține data Paștelui evreiesc la 14 Nisan (de unde și numele de quatrodecimani), Consiliul de la Nicea a adoptat data Paștilor ca fiind „prima duminică după prima lună plină care cade după echinocțiul de primăvară.” După această hotărâre intervine chiar împăratul Constantin care printr-o scrisoare publică condamna pe toți cei mai „iudaizează”, sărbătorind Paștele odată cu evreii.

În același sinod s-au adoptat și 20 de canoane importante prin care se asigura buna funcționare a Bisericii.

Voci critice

Orgoliul și mândria ivite de pe urma victoriilor succesive l-au așezat pe Constantin îl rândul personalităților „detestate” de Eutropius (Flavius Eutropius † 390, a fost un istoric roman) fiindcă „s-a îndepărtat de acea blândețe sufletească prin care se făcuse atât de stimat”. El chiar aduce argumente cu privire la comportamentul său dezagreabil: mânia și trufia se întorc împotriva membrilor propriei sale familii și într-un acces de nebunie, își ucide unul dintre fii și mai apoi pe soția sa, urmând și alți prieteni ai acestuia.

În septembrie 307, la Colonia Augusta Trevorum, azi Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.

În anul 326, Constantin l-a ucis pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta (a doua soție a lui Constantin). În același an, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani. Mai mult decât atât, Crispus cât și Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile și practicile romane în acea epocă.

Contrar promisiunii lui Constantin de a-l lăsa în viață pe Licinius, acesta din urmă a fost ucis la Thessalonic în 325.

Nu este deci surprinzător că inclusiv Iulian Apostatul (nepotul din frate vitreg al lui Constantin) îl acuza de lăcomie și risipă de bani pe niște plăceri fără sfârșit. Istoricul Zosimos (460 – 510) îl consideră responsabil de prăbușirea Imperiului Roman de Apus.

Constantin a fost și rămâne o personalitate controversată, până și decizia botezului fiind motiv de dezbatere până în ziua de azi. Împăratul a consimțit să fie botezat în 337, cu doar câteva zile înainte de a muri în ziua de Rusalii a aceluiași an (22 mai). Totuși trebuie remarcat faptul că a primit botezul în varianta ariană, din partea lui Eusebiu de Nicomedia. Acest aspect complică statutul de sfânt ortodox, nu? Cum poate fi declarat sfânt cineva care a devenit prin botez parte dintr-o fracțiune eretică a Bisericii?

Favorurile făcute Bisericii Creștine sunt umbrite de faptele nedrepte și sângeroase. Totuși, Constantin a fost numit mare nu pentru ceea ce a fost, ci pentru ceea ce a făcut.

Ce ai mai putea citi:

  • CREŞTINUL ŞI BĂUTURILE ALCOOLICE Seminar prezentat sâmbătă, 7 mai 2011, Brăila, str. Rahova, nr. 262 [
  • RELIGIA ATEILOR   De curând, în Sacramento, California, s-a desfăşurat o campanie de promovare a concepţiilor şi valorilor ateiste prin intermediul a 55 de panouri publicitare care afişau imagini […]
  • DANSUL TEOLOGIEI CU LOGICA 1274: Summa Theologica   Jumătatea secolului al XIII-lea – şcoala dominicană din Colonia (Köln). Printre studenţi se află un călugăr italian poreclit de colegi boul taciturn, […]
  • PLANETA PRIVILEGIATĂ În Antichitate se credea că planeta noastră este în centrul Universului. Copernic vine şi ne anunţă că suntem doar o parte dintr-un vast Univers care se află într-o continuă mişcare. Cu […]
  • INSULA BLESTEMATA La o zi după devastatorul cutremur din Haiti, tele-evanghelistul american Pat Robertson afirma pe postul CBN că situaţia poporului haitian este rezultatul direct al unui „pact cu diavolul” […]