CREŞTINISMUL LIBERAL

Cândva mi se spunea că sunt „un fiu de Dumnezeu”, azi mi se aminteşte că sunt unul dintre mulţii copii ai evoluţiei. Era o vreme în care ploaia era un eveniment sacru, un act am milei divine, azi este un simplu fenomen meteorologic. Odinioară credeam că scopul vieţii este acela de a împlini „planul lui Dumnezeu”, astăzi ne cerem libertatea bâjbâind după un scop în viaţă.

Din dorinţa de a fi moderni şi oarecum relevanţi, unii consideră că am putea păstra credinţa religioasă vie, dar într-o formă modernizată, adusă la zi, golită de aspectele superstiţioase şi iraţionale. Se subînţelege că se respinge orice pretenţie de miraculos / supranatural, iar aluziile la astfel de evenimente sunt reinterpretate ori demitologizate pentru a fi cât mai compatibile cu standardele asumate ale raţionalului.

În sânul creştinismului regăsim acest curent de gândire care se autodefineşte ca liberal şi progresist. Dar să nu înţelegeţi greşit. Liberalii nu sunt atei în sensul deplin al cuvântului. Rămân în continuare firi religioase dar folosesc instrumentele raţionalismului ştiinţific pentru a „săpa” Grădina Domnului. În principal limbajul religios este cel comun, doar că sensurile sunt cu totul altele.

Acuza principală adusă religiei este pretenţia de absolut. Dar în context post-modern, absolutul nu există, şi astfel, religia poate fi cel mult o cale între alte căi. Dealtfel, religiile nu pot fi adevărate sau false. Ele doar sunt. Dar să nu ne grăbim, în context liberal religia nu e deloc de lepădat, fiind o creaţie a omului e tot atât de valoroasă precum arta sau tehnica. Iar creştinismul, care este perceput ca un sublim produs al evoluţiei umane, (iată un motiv de mândrie!) trebuie să recunoaştem (spun liberalii) are un termen de garanţie limitat. Cursul istoriei nu poate fi oprit.

Pe acest fundal ideologic trebuie să notăm ostilitatea liberalilor faţă de „dogmatism”. Marele „păcat” al creştinimului, în contextul postmodern este tocmai preocuparea după absolut şi pretenţia de a deţine adevărul. În concepţia liberală, crezurile religioase sunt pe cât de adevărate, pe atât de false, pentru că ele sunt doar o reflectare a înţelegerii umane limitate. Aşa se face că vorbim de concepţia lui Moise despre lume şi viaţă sau de teologia lui Pavel, dar nu despre revelaţie sau inspiraţie divină. Biblia nu este precepută ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu ci cuvintele despre Dumnezeu, şi pe acceaşi linie logică, Biblia este cel mult inspiratoare şi nicidecum inspirată.

Iisus este într-adevăr perceput ca un mare învăţător, un revoluţionar, demn de a fi urmat deoarece a spart „paradigmele” vremii Sale. Pentru liberali Iisus este cel mult un exemplu de credinţă dar nicidecum un obiect al credinţei. Se recunoşte conştiinţa mesianică a lui Iisus doar ca fenomen istoric. Faptul că Iisus a crezut că e Mesia nu îl face nicidecum Mântuitorul lumii, subliniază teologul liberal. (Dar credinţa ta în El, Îl face un Mântuitor pentru tine.) Dealtfel Iisus e prezentat ca o „victimă” a mentalităţilor vremii Sale, şi de aici demersul de „reconstrucţie psihologică” a lui Iisus.

Concepţia liberală despre Dumnezeu diferă în mod fundamental de cea clasică / tradiţională.
Conform Bibliei, Dumnezeu este imanent lumii, nu pentru că se identifică cu ea (panteneism) ci pentru că este Creator şi Susţinător. În contextul gândirii liberale, Dumnezeu este mai degrabă un proces din care şi noi facem parte şi astfel viaţa noastră este parte din viaţa Lui. Dealtfel se vorbeşte de „conceptul de Dumnezeu” decât de „persoana divină”. (Din acest motiv se preferă să se spună că „Dumnezeu e dragostea” în locul expresiei biblice „Dumnezeu e dragoste.)

În viziunea tradiţională avem o percepţie rezervată (dacă nu chiar pesimistă) cu privire la om. În schimb, în context liberal regăsim un optimism antropocentric. Conform gândirii creştine, omul există pentru slava lui Dumnezeu, în conformitate cu gândirea liberală, Dumnezeu există pentru slava omului.

Liberalii se simt obligaţi să redefinească mântuirea. Mai întâi, pentru că metoda tradiţională este percepută ca fiind mult prea „dependentă de istorie”. Apoi pentru că este prea limitată. Şi apoi pentru că nu e raţională: cum ar putea un nevinovat să moară pentru nişte vinovaţi? Dar reţinerea de fond vizează un aspect cheie în teologie: divinitatea lui Christos. Pentru un liberal, Iisus poate fi recunoscut ca „fiul lui Dumnezeu”, dar numai sub aspect psihologic (adică Iisus credea despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu) dar nicidecum şi ontologic. Pentru un credincios (tradiţional) întrebarea „ce ar face Iisus dacă ar fi în locul meu?” devine hârtia de turnesol a evlaviei. Liberalul în schimb, îşi permite în non-conformismul tipic să se întrebe doar „ce aş face eu dacă aş fi Iisus?”.

Dealtfel mântuirea, în accepţiunea liberală nu este oferită îndividului ci mai degrabă rasei. Este adevărat că viziunea creştină tradiţională conţine imaginea unui viitor măreţ pentru fiinţa umană (de la paradisul pierdut la cel regăsit) dar acest viitor e construit în virtutea harului divin şi nicidecum a „mândriei umaniste”.

Adesea se spune că în Biserică ar trebui să fie loc atât pentru tradiţionalişti cât şi pentru liberali. Că unitatea este cu mult mai importantă decât nimicurile care ne despart. Acum am o întrebare: dacă tot sunt neimportante aspectele ideologice, cum se face că sunt atât de susţinute ca imperative ale schimbării chiar de cei ce se numesc liberali?

În virtutea libertăţii de exprimare, liberalii vor să rămână în „staul” pentru a-l „re-forma”. Am scris în mod voit cu cratimă, pentru că nu e vorba de reformă ca redeşteptare spirituală, ci mai degrabă ca un proces de „deconstrucţie”. Mai merită să notăm că libertatea de exprimare este un concept recunoscut la nivelul societăţii (din care faci parte prin naştere) dar în asociaţiile la care se aderă voluntar, libertatea de exprimare trebuie să circumcidă crezului asumat prin aderare. Altfel libertatea de gândire se transformă în erezie, iar libertatea de exprimare în blasfemie. V-aţi întrebat de ce Biserica în primul secol a repudiat iudaismul, iar mai târziu gnosticismul? Pentru că în ciuda unui limbaj comun, aceste curente plecau de la premise diferite creştinismului, fiind deci incompatibile.

La o analiză profundă, se poate spune că liberalismul creştin este o altă formă de religie, total diferită, deoarece premisele de la care pleacă sunt diferite, iar asemănările sunt doar de formă şi nicidecum de fond. Curentul liberal din sânul creştinismului, chiar dacă este un demers dealtfel lăudabil (încercarea de reconciliere cu viziunea seculară) este sortit din start eşecului, deoarece nu reuşeşte să fie nici pe deplin religios şi nici pe deplin ştiinţific. Aşa că stau şi mă întreb: pentru ce îţi trebuie cutia de viteze la trăsura cu cai?

 

Mai puteţi citi şi:

NOUA GLACIAŢIUNE

LIBERALISMUL FUNDAMENTALIST 

NEAFILIAŢII 

Ce ai mai putea citi:

  • DE LA PRESIUNEA DE GRUP LA PRESIUNEA ASUPRA GRUPULUI Cunosc istoria unui amic (Cristi) care era implicat în politică. Era membru al PNŢCD. Numai că din discuţiile cu el îl observam cât de amărât era – din perspectiva lui, politica PNŢCD era […]
  • IERTARE O, tu care te îndoieşti şi tremuri, priveşte în sus, căci Hristos trăieşte pururi ca să mijlocească pentru noi! Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul scumpului Său Fiu şi roagă-te ca El să […]
  • SEPARAŢIA DINTRE BISERICĂ ŞI STAT Franţa. La finalul anului 2003, o comisie formată la cererea preşedintelui şi condusă de Bernard Stasi, prezenta rezultatele unei investigaţii privitoare la modul în care se aplică […]
  • CONCEPŢII DESPRE LUME ŞI VIAŢĂ Se spune că un grup de studenţi doreau să facă o cercetare despre relaţia dintre ignoranţă şi indiferenţă. În cadrul chestionarului era o întrebare care suna în felul următor: „Care din […]
  • DIVORTUL MORALEI DE RELIGIE Paul Kurtz, profesorul de filosofie considerat „părintele umanismului secular”, propunea înfiinţarea aşa-numitelor „centre de investigare” – o alternativă seculară a bisericii – în care […]

Postat în Secularism