CRIZA PĂCATULUI

În cadrul unei slujbe oficiate pe 11 iunie 2009, papa Benedict al XVI-lea a avertizat vizavi de secularizarea ce pătrunde în Biserică manifestată prin „cultul euharistic formal şi fără conţinut”. De ceva vreme oficialii bisericeşti sunt preocupaţi de „criza simţului păcatului”. Această criză nu îşi are rădăcinile doar în educaţia religioasă lacunară a credincioşilor ci face parte din tendinţa generală de scădere a înţelegerii sacrului, cumulată cu o redefinire a păcatului pentru evitarea creării complexelor de vinovăţie şi a reducerii libertăţii individuale.

A fost o vreme când oamenii bisericii învăţau pe credincioşi să se teamă de păcat şi de consecinţele lui. Predicatorii nu uitau să le aducă aminte păcătoşilor, de ziua judecăţii sau de focul cel veşnic. Mântuirea oferită prin intermediul Bisericii devenea astfel atractivă, predicile care înălţau dragostea şi mila divină găsindu-şi locul, alinând sufletele urgisite.

Dar ce s-a întâmplat cu păcatul? Într-o societate caracterizată de pluralism şi relativism nimic din ceea ce mai predică Biserica nu pare să mai aibe vreo relevanţă. Astăzi când nimeni nu trebuie să fie judecat de altcineva, când nimeni nu trebuie condamnat pentru faptele sale, când nu mai avem nici bine şi nici rău, oferta mântuirii nu mai atrage pe nimeni. Şi asta pentru că omul nu mai are de ce să fie mântuit, pentru că păcatul „a pierit”.

Sociologul Standford Lyman1, observă că apariţia şi proliferarea ştiinţelor umaniste a dus în mod inevitabil la restrângerea şi prăbuşirea noţiunii de păcat. Viziunea darwinistă care impune acceptarea unui proces evolutiv, aduce o nesperată „eliberare” din strânsoarea păcatului. Fiinţa umană (ca oricare alt animal) are prin definiţie dorinţe naturale care pot fi satisfăcute sau nu în conformitate cu regulile impuse de societate. În lumina evoluţiei, păcatul nu este un un vrăşmaş de moarte, ci dimpotrivă un vestigiu al luptei pentru supravieţuire. Acum, dacă poate fi acuzat ceva, este întrebuinţarea nepotrivită a unor obiceiuri şi tendinţe care au fost inerente unei etape timpurii în dezvoltarea individului sau rasei. La origine nu pot fi nicidecum catalogate ca păcătoase – susţin adepţii evoluţionişti; lupta pentru supravieţuirea celui mai puternic poate include furtul resurselor, lupta sau chiar uciderea competitorului. „Păcătoşenia” unor astfel de acte ar consta acum în anacronismul lor, omul depăşind, ca fiinţă evoluată de multă vreme, acel stadiu. Astfel, prin atacul susţinut al ştiinţelor umaniste morala va trece de sub „monopolul” religiei în administrarea sociologiei, psihologiei sau antropologiei.

Pentru a susţine eliberarea moralei de sub tutela religiei, antropologii fac trimitere la diverse culturi şi modul diferit în care fiinţele umane (condiţionate cultural) definesc binele şi răul. Iată un pasaj relevant din romanul Ploaia scris de Somerset Maugham în 1922: Cuvintele aparţin domnului Davidson, un misionar prin Mările Sudului:

„Când am ajuns acolo, ei (băştinaşii, n. red.) nu aveau deloc sentimentul păcatului. Încălcau poruncile una după alta, fără să aibă habar că greşesc. Cred că aceasta a fost cea mai dificilă parte din lucrarea mea, să inculc în băştinaşi sentimentul păcatului. Trebuia să transformăm în păcate ceea ce ei credeau că sunt acţiuni naturale.”2

Evident că romanul lui Somerset se încadrează în categoria propagandei anti-misionare, dar cuvintele puse în gura domnului Davidson privind descrierea lipsei simţământului păcatului pentru societăţile primitive este în mod surprinzător validă şi pentru lumea actuală. Odată cu dispariţia noţiunii de păcat, harul îşi pierde noima iar mântuirea devine o marfă care nu mai are căutare.

Păcatul a dispărut (la nivel lingvistic) din spaţiul public deoarece în context secular se preferă mai degrabă folosirea unor termeni precum incorect, neetic, inacceptabil ş.a în locul termenului cu conotaţii religioase. Ba chiar şi în contextul creştin definirea noţiunii de păcat comportă multiple modificări. Însăşi Biserica se simte obligată să îşi adapteze discursul despre bine şi rău. Aşa se face că vorbim de păcate interpersonale, păcate împotriva mediului (poluare, supraconsum), păcate structurale (homofobie, heterosexism, misoginism sau rasism) sau păcate sociale. Spre exemplu în cadrul unui interviu acordat pentru L’Osservatore Romano, în 9 martie 2008 intitulat „Le Nuove Forme del Peccato Sociale” (Noile forme ale păcatului social), jurnalistul Nicola Gori l-a întrebat pe monseniorul Gianfranco Girotti care crede că sunt noile păcate ale epocii moderne. „Există diferite domenii în care putem vedea astăzi atitudini păcătoase în relaţie cu drepturile individuale şi sociale. Mai presus de toate în domeniul bioeticii, în care nu putem să nu denunţăm anumite violări ale drepturilor fundamentale ale naturii umane, prin intermediul experimentelor, al manipulării genetice, ale căror efecte sunt dificil de prevenit şi controlat. Un alt domeniu, o problemă socială, este aceea a folosirii drogurilor, care slăbeşte psihicul şi întunecă inteligenţa, lăsând mulţi tineri în afara circuitului eclesial”. Episcopul a menţionat de asemenea inegalitatea socială, „prin care cei săraci ajung mai săraci şi cei bogaţi devin mai bogaţi, alimentând o inadmisibilă nedreptate socială”, şi „domeniul ecologiei”. Răspunsul fost interpretat greşit în mass-media şi cu siguranţă că aceasta nu înseamnă că Vaticanul a publicat o nouă listă ce a celor şapte păcate capitale ci o nouă abordare în înţelegerea răului la nivel social.

Chiar şi comportamentul oamenilor Bisericii este în ton cu „noul spirit al vremii”. Evanghelistul Joel Osteen, pastorul mega-bisericii Lakewood Church din Houston, nu aminteşte niciodată despre „păcat” în predicile şi cărţile sale. În cadrul unei binecunoscute emisiuni3, întrebat de Larry King dacă foloseşte cuvântul „păcătoşi”, Osteen a răspuns: „Nu-l folosesc. Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar cred că nu-l folosesc. Majoritatea oamenilor ştiu că fac rău. Când îi aduc la biserică vreau să le spun ce-i poate schimba”. Avem însă siguranţa că ceea ce se incriminează a fi rău din punct de vedere moral este şi aşa? Într-un timp în care binele şi răul primesc o nouă ortografie, o nouă pronunţie, ba chiar se apelează la un nou alfabet moral, cine ne garantează că binele de azi este bine? Încetează răul de a mai fi rău în urma acceptării societăţii? Adică dacă prunc-uciderea ar fi o practică acceptată ar înceta ea de a mai fi un rău? În raport cu ce criterii se poate spune că omul de azi ştie că este greşit dacă nu ne permitem nici un criteriu moral drept etalon?

Ca răspuns la atacul secular şi relativismul etic contemporan, creştinismul îşi caută noua identitate încercând să se adapteze culturii populare şi conceptelor la modă. Valori precum toleranţa, acceptarea sau corectitudinea politică sunt percepute de societate ca fiind mult mai importante decât comportamentele sexuale inadecvate sau consumul de droguri. Oarecum noţiunea de păcat a supravieţuit şi în contextul secular, consideră sociologul Barry Kosmin, directorul Institutului pentru Studiul Secularismului. Numai că lista păcatelor este alta. Spre exemplu rasismul sau hărţuirea sexuală nu erau cândva considerate păcate, acum sunt vizate ca acte inadmisibile. În schimb, adulterul sau dependenţa sunt etichetate ca fiind comportamente distructive dar nu neapărat păcătoase. Conform unor studii4 care au avut loc în Canada se poate observa în mod clar această mutare a locus-ului moralităţii. Iată doisprezec
e dintre cei mai răspândiţi descriptori ai moralităţii în ordine descrescătoare aşa cum sunt ei identificaţi de cei intervievaţi: compasiunea, consecvenţa, onestitatea, sacrificiul de sine, o minte deschisă, capacitatea de a raţiona, de a discerne, activitatea socială, calitatea de a fi drept, curajos sau cu alte virtuţi, sau calitatea de a fi autonom, şi empatic. Conform cercetătorilor, astfel de descrieri s-au întâlnit şi în SUA, Scoţia, Elveţia sau Olanda. Moralitatea nu mai este deci definită în paradigmele tradiţionale impuse de Biserică ci de aşteptările socio-culturale.

În societatea actuală nu au dispărut (încă) noţiunile de bine şi de rău ci doar „contextualizarea religioasă a răului”5 (adică păcatul). În schimb, locul îi este luat de „cutumele culturale” care devin noile „10 porunci” ale umanităţii. Iată un alt exemplu6: cu toate că 87 % dintre americani sunt de acord că „păcatul este ceva ce este considerat greşit din perspectivă morală sau religioasă”, definirea unei anume acţiuni ca fiind păcătoase poate varia de la caz la caz. În top se află adulterul care este desemnat a fi păcătos de 81%, urmat de rasism -74%. Ceea ce atrage însă atenţia, este faptul că unele acţiuni definite în mod tradiţional a fi păcătoase sunt absolvite: sexul premarital este recunoscut ca fiind păcătos de mai puţin de jumătate dintre intervievaţi (45%) iar jocurile de noroc sunt condamnate doar de 30%.

Cultura este materializarea, exprimarea în cuvinte şi acţiuni a „spiritului” (mentalităţilor) unei comunităţi la un moment dat dintr-un anume spaţiu. Hegel (1770 – 1831), cu o interpretare idealistă, vedea istoria culturii umane ca fiind nimic altceva decât acţiunea ideilor filosofice – dezvoltarea progresivă a Minţii sau Spiritului (Geist). Pentru el „spiritul” unei anume epoci nu este decât o etapă în desfăşurarea Spiritului. „Spiritul veacului” (Zeitgeist) se exprimă în forme concrete prin îmbrăcarea valorilor şi credinţelor în forme specifice. Iar dacă ar fi să identificăm Zeitgeist-ul culturii actuale nu am găsi nimic altceva decât tocmai această relativizare care este transformată în singurul „absolut” al post-modernismului.

Cultura post-modernă nu mai crede în meta-naraţiuni, fie ele creştine, marxiste sau raţionaliste. În lumea post-modernă realitatea se dezintegrează în mii de imagini şi sisteme, toate la fel de bune şi de rele. Nimic nu are o semnificaţie în sine, totul fiind supus autorităţii supreme a subiectivismului. Până şi la nivel religios ajungem să nu mai vorbim de semnificaţie obiectivă. Teologia nu face decât să actualizeze vechile sensuri şi să extragă sensurile la nivelul subiectivismului individual. Populara zicală „Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” este este adaptată şi aplicată în orice domeniu, chiar şi cel moral. Nimic nu e bun în sine şi nimic nu este recunoscut ca fiind un rău intrinsec.

Fără a încerca să facem o incursiune filosofică amplă trebuie să ne răspundem totuşi la o întrebare. Ce face ca ceea ce numim noi bine să fie bine şi de ce răul este rău? Să se rezume totul doar la nivelul unui contract social? Este morala doar reflectarea unor aşteptări de natură socială sau noţiunile de bine şi rău implică în mod inerent acceptarea noţiunii de Divinitate? Într-o lucrare sub forma unui dialog, Platon relatează discuţia dintre Socrate şi Euthyphro. Euthyphro şi-a denunţat tatăl pentru un act (considerat de el) a fi o impietate (omor). La cererea lui Socrate, Euthyphro defineşte pietatea ca „a face ceea ce zeii au aprobat”. Aici Socrate intervine şi întreabă: „ceva este deci bun pentru că a fost ales de zei sau a fost ales de zei tocmai pentru că era bun?” Ţinând cont de caracterul (capricios al) zeităţilor greceşti dilema nu avea cum să fie rezolvată de către Euthyphro. Din perspectiva teologiei creştine, renumitul teolog medieval, Toma de Aquino propune o soluţie: Dumnezeu în natura Lui este bun, deci voia lui devine normativă fiind reflectarea binelui. Din acest motiv bine este ceea ce El declară că este bine.

Dar în contextul post-modern un astfel de raţionament este desuet. Dumnezeu nu mai poate declara ce e bine şi ce e rău devreme ce în paradigmele actuale El a încetat să existe. Binele este la fel de relativ ca standardul care-l defineşte şi de aceea un standard cioplit grosolan din topor defineşte un bine la fel de grosolan şi necioplit. Ne trebuie un punct de reper şi astfel vom şti că sus nu este jos. Iar dacă răul se defineşte nu după ceea ce este în vogă ci după un standard care trece dincolo de slăbiciunile inerente ale indivizilor şi implicit ale societăţii, e drept va fi inevitabilă apariţia unui acut sentiment de „durere morală” cauzată de distanţa dintre real şi ideal.

Criza „simţului păcatului” nu este decât unul dintre efectele secundare ale înstrăinării (pentru a folosi un cuvânt specific vremii) omului post-modern de Dumnezeu. Cu simţurile morale amorţire sau suspendate, lumea noastră poate fi asemuită cu o imensă leprozerie în care indivizii, privaţi de fundamentalul sentiment de durere ajung să se automutileze sau să atenteze la integritatea altora. Dar tocmai ceea ce pare la prima vedere pare a fi un vrăşmaş (senzaţia de durere) nu este decât condiţia obligatorie pentru starea de normalitate.

„Nici un păcat nu poate fi mic, deoarece este împotriva Dumnezeului cerului şi al pământului; dar dacă păcătosul poate găsi un Dumnezeu mic atunci îi va fi uşor să găsească şi păcate mici.” John Bunyan

1 Standford Lyman, The Seven Deadly Sins: Society and Evil, General hall, New York, 1989, p.119

2 Somerset Maugham, Ploaia, Editura pentru Literatura Universala, 1968

3 CNN, Larry King Live, 20 iunie, 2005

4 Walker, L.J., Pitts, R.C., Hennig, K.H., & Matsuba, M.K. Reasoning about morality and real-life moral problems citat de M. Killen & D. Hart (Eds.), Morality in everyday life: Developmental perspectives, New York, Cambridge University Press, 1995.

5 Expresia aparţine lui Quentin J. Schultze, profesor de comunicare la Colegiul Calvin, SUA.

6 Cathy Lynn Grossman, Has the ‘notion of sin’ been lost? USA TODAY, 19 martie 2008