DE LA PRESIUNEA DE GRUP LA PRESIUNEA ASUPRA GRUPULUI

Cunosc istoria unui amic (Cristi) care era implicat în politică. Era membru al PNŢCD. Numai că din discuţiile cu el îl observam cât de amărât era – din perspectiva lui, politica PNŢCD era total eronată. Îi înţelegeam sentimentele, dar nu pricepeam demersul: 1. de ce a decis să intre într-un partid în care nu se simţea reprezentat? 2. de ce nu-şi alegea un alt partid pentru a fi cât mai bine reprezentat? Să continui în acelaşi registru dar cu un alt exemplu: a rămâne într-un partid de orientare socialistă doar pentru că „cineva trebuie să-i înveţe liberalismul” mi se pare o dovadă de stupizenie. Credeţi că socialiştii nu au auzit de principiile liberale? Sau oare ignoranţa este motivul pentru care socialiştii trec cu vederea soluţiile liberale? De ce un „socialist cu viziune liberală” nu poate să recunoască realitatea în dreptul propriei persoane? Până la urmă el nu e socialist în ideologie ci doar ca apartenenţă. Situaţia devine şi mai complicată atunci când nici soluţia liberală nu-l satisface pe deplin. Şi aşa ajungem la o politică nu doar de dreapta şi de stânga ci şi de centru. Dar avem centru dreapta sau centru stânga, centru dreapta cu accente de stânga sau de centru stânga cu accente de dreapta. Nu mai insist, aţi prins ideea. Oferta e bogată, aşa că ai de unde alege.

Dacă aplicăm aceeaşi abordare (oarecum simplistă) la fenomenul religios vom descoperi că oferta e bogată. Avem atei, areligioşi (nepracticanţi) sau religioşi. Cei preocupaţi de religie pot fi teişti, deişti, panteişti şi aşa mai departe. Privit doar din perspectivă sociologică, fenomenul religios multiplu, fragmentat şi divizat este un mare avantaj. Sunt multe orientări religioase tocmai pentru că una singură nu ar fi „mulţumit” pe toată lumea. Uneori, curentele de intersecţie par a fi soluţia favorabilă, iar în alte cazuri sunt alegerea cea mai proastă. Dar până la urmă decizia aparţine individului. Aici se manifestă libertatea.

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la art 18 citim: „Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiintă și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor.”

Aşadar, asocierea la un grup religios este voluntară şi liber consimţită, în baza asumării unui crez comun. Se subînţelege că ader la creştinism deoarece îl recunosc pe Iisus ca fiind Christos (Mesia) adică Mântuitorul. În condiţiile în care la nivel personal nu ader la un astfel de crez, sunt liber să optez pentru altceva. Şi oferta este foarte bogată. Pot chiar să nu optez nimic – şi aceasta ultimă variantă fiind în cele din urmă tot o formă de alegere. Dar a insista să rămâi într-o cumunitate cu care nu te identifici doar pentru a-i ataca învăţăturile „eronate” nu doar că este lipsit de etică dar este o încălcare flagrată a principiului libertăţii: a libertăţii tuturor celorlalţi care se simt pe deplin reprezentaţi. Şi apoi cât de corect ar fi dacă demersul individului ar avea câştig de cauză în faţa grupului? E numai logic ca atunci când unul sau mai mulţi indivizi au altă părere faţă de cea a grupului,  aceştia să adere sau să se asocieze într-un nou / alt  grup.

Nu e deci nici o ruşine să spui că că ai fost crescut într-o familie de atei, dar optezi să crezi în Dumnezeu. Nu e nimic înjositor să recunoşti că ai fost un ortodox practicant dar ai ales să devii membru într-o biserică protestantă sau că ai fost crescut într-o credinţă religioasă strictă dar că acum cochetezi cu materialismul secular-umanist.

Dar e un nonsens ideologic demersul în vederea construirii unor non-crezuri (crezuri prin negare). Spre exemplu, nu putem vorbi de o formă alternativă de creştinism, acea credinţă care să-L nege pe Iisus ca Christos, după cum nu poţi inventa o formă de islamism fără Mohamed. Poţi fi şiit sau sunit, poţi fi un adept al islamului cu vederi pacifiste sau militant fundamentaliste, dar nu poţi fi musulman fără „şahada” – crez: „Nu este Dumnezeu în afară de Allah şi Mohamed este mesagerul lui Allah”. Că şiiţii mărturisesc un crez nuanţat, asta nu anulează deloc identitatea lor musulmană: “Nu este alt Dumnezeu în afară de Allah şi Mohamed este mesagerul lui Allah, Ali este prietenul lui Allah, succesorul mesagerului lui Allah şi primul său Calif.” Dacă nu îţi convine crezul şiit, dar vrei să rămâi musulman mai ai o variantă: te faci sunit!
Aceasta nu este o problemă de natură teologică ci doar de natură logică: asta pentru că cercul poate avea orice dimensiune dar numai o singură formă: cea rotundă. Acest aspect nu poate fi negociat. Să dau alte exemple: Demersul liberal de a construi o formă de creştinism eviscerat de credinţe superstinţioase, ilogice şi retrograde este din start sortit eşecului – este un demers eminamente greşit logic (nu teologic). Dacă prefer naturalismul în detrimentul supranaturalului, materialul în locul metafizicului şi cercetarea ştiinţifică în locul credinţei religioase, atunci sunt liber să refuz politicos oferta de tip religios şi voi adera la ateism sau poate la o formă de umanism secular. Dar insistarea cu obstinaţie pentru o formă progresistă de creştinism este o jignire adusă atât celor ce se definesc în mod tradiţional drept credincioşi cât şi ateilor care nu găsesc loc pentru manifestări religioase.

Aşadar, la nivel ideologic (politic, religios, economic etc) sunt aspecte care nu se pot negocia. Şi nu din rea-voinţă, ci doar pentru că logica nu ne lasă. E clar că e loc pentru oricine – dar nu aici ci dincolo. (Pretenţia lupilor de a a avea drepturi egale cu oile şi de a avea acces la păstorire e o formă de umor negru.) În context postmodern, individul are libertatea să adere la acea „formă de adevăr” care hrăneşte şi înalţă idealurile personale. Dar tot în virtutea libertăţii, individul nu poate cere unei comunităţi să schimbe crezul (oricât de aberat ar fi perceput acesta) doar pentru că se ajunge la o tensiune între „părerile” (sau îndoielile) individuale şi crezul comun. Asta pentru simplul motiv că aderarea la un crez e liber consimţită. Aici este marea diferenţă faţă de Evul Mediu în care nu aveai alternative şi crezul era impus. Tot conform folosofiei post-moderne, adevărul este un consens social. Din acest motiv eu voi alege acel grup social care susţine cât mai bine idealurile şi valorile nutrite de mine ca individ. În condiţii de nereprezentativitate, singura variantă viabilă (conform principiului libertăţii mult invocat) este cel al abandonării acelui grup. Dar aici e partea cea mai dificilă: uşor de spus, greu de făcut.

E clar că nu-i deloc uşor! În primul rând fiecare om (normal) simte nevoia de a fi consecvent cu el însuşi. Aşa se explică de ce chiar după ce am descoperit o alternativă ideologică, vom continua să susţinem poziţia iniţială. Nevoia de a-ţi crede poziţia iniţială nu e o problemă de morală (cum repede se grăbesc unii să o catalogheze) ci e un simplu mecanism psihologic. Soluţia cea mai simplă (e, drept şi radicală) este aceea de a spune: „Mă dezic de ce susţineam mai înainte! Locul meu nu e aici”.

Apoi mai sunt aspecte de natură relaționară. Presiunea grupului în care mă învârt îmi limitează libertatea de manifestare. Sunt mulţi catolici sau ortodocşi care cochetează cu învăţăturile protestante, dar rămân în Biserica familiei lor din raţiuni sociale. Tot din această perspectivă, este dificilă mutarea dintr-un grup social în altul. De ce? Pentru că fiecare dintre noi avem un anume status pe care ni-l asumăm în cadrul unui grup. Aşa se explică de ce preferăm să rămânem în cadrul unui grup social cu care nu ne identificăm în totalitate pentru că tocmai această neidentificare ne oferă identitatea ca individ. În condiţiile aderării la un alt grup am risca să ne pierdem în anonimat sau cum bine sesiza Creangă, „decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş”.

Aşadar, pentru a evita orice tensiune nocivă la nivel sufletesc (disonanţa cognitivă dăunează grav sănătăţii mintale) curaj dragi domni şi doamne! Aveţi puterea să vă asumaţi un crez şi să fiţi partea proactivă (şi nu reactivă) dintr-o comunitate! Asta nu înseamnă că nu vor fi mai fi întrebări şi căutări. Bine spunea Leonid Sukhorukov: „Înţelepciunea este punctul de întâlnire dintre îndoială şi certitudine.”

Ce mai merită citit:

LIBERALISMUL FUNDAMENTALIST

ÎNTRE OFENSĂ ŞI LIBERTATEA DE EXPRIMARE 

CONVERTIREA LA ATEISM

CRIZA PĂCATULUI

MINCIUNI ÎN FAVOAREA ADEVĂRULUI

BISERICA ŞI DARWIN

Sunt mai multe dar se poate folosi şi opţiunea de căutare….

 

 

Ce ai mai putea citi:

  • CĂSĂTORIILE HOMOSEXUALE   În contextul discuţiilor privitoare la o nouă lege fundamentală pentru România, Biserica Ortodoxă a înaintat Comisiei de revizuire a Constituţiei un amendament prin care în mod […]
  • INTRE OFENSA SI LIBERTATEA DE EXPRIMARE Pe 10 iulie 2009 Parlamentul irlandez a votat o nouă lege care incriminează blasfemia. Amenda poate fi între 25.000 şi 100.000 de euro. Criticii legii văd o întoarcere la mentalităţile […]
  • PARADOXUL ISLAMULUI De ce "religia păcii" are predispoziţia către violenţă? Recentul atac terorist împotriva redacţiei publicaţiei Charlie Hebdo a readus în discuţie problematica paradoxului musulman. […]
  • SEPARAŢIA DINTRE BISERICĂ ŞI STAT Franţa. La finalul anului 2003, o comisie formată la cererea preşedintelui şi condusă de Bernard Stasi, prezenta rezultatele unei investigaţii privitoare la modul în care se aplică […]
  • NĂSCUT ALTFEL – NĂSCUT ŞI DIN NOU? Poziţia faţă de homosexualitate poate să varieze în funcţie de religia în sine, zonă sau perioada istorică la care ne raportăm. Spre exemplu, în general, religiile abraamice (iudaism, […]

Postat în Drepturi, Secularism
2 comments on “DE LA PRESIUNEA DE GRUP LA PRESIUNEA ASUPRA GRUPULUI
  1. Forentin Cocu spune:

    De ce nu luati in discutie si faptul ca orice crez este in continua schimbare si implicatiile acestuia?

  2. Marius Necula spune:

    Crezul poate fi in schimbare cu conditia sa nu darame ce s-a construit. Altfel se ajunge in situatia de a-ti „taia craca de sub picioare” la nivel ideologic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe ....