ISTORIA PAŞTELUI

Ce reprezintă Paştele?

Dumnezeu a instituit pentru evrei o sărbătoare a primăverii cu o conotaţie specială: comemorarea exodului (Exodul 12:13-14; Leviticul 23:5). Isus Hristos participat această sărbătoare (Matei 26:17-18) şi i-a dat un înţeles mai clar sub Noul Legământ cu instituirea de către El a simbolurilor pâinii şi vinului (Matei 26:26-29). În felul acesta, Paştele din Vechilu Testament este înlocuit cu euharistia – sfânta împărtăşanie. În acest sens, apostolul Pavel recunoştea că mielul nostru pascal este chiar el: Isus Hristos ( 1 Corinteni 5:7). Mântuitorul le-a spus discipolilor Săi să continue această celebrare în amintirea Lui şi a morţii Sale (1 Corinteni 11:23-26) fără a stabili în schimb şi un anume timp sau interval. Expresia bilică este extrem de simplă: ori de câte ori…

Primii creştini au celebrat Paştele în acelaşi timp cu evreii (alături de celelalte sărbători dealtfel). Conform modului de calcul antic paştele pica în timpul nopţii primei luni pline, în prima lună a primăverii (adică în seara dinspre 14 spre 15 Nisan). Pe la mijlocul secolului al doilea, cele mai multe biserici au transferat această sărbătoare în prima duminică ce pica după Paştele evreiesc. Dar unele biserici din Asia Mică nu au renunţat la vechile tradiţii, lucru pentru care au fost
denunţate ca fiind „iudaice” (Eusebiu, Istoria Eclesiastică, Cartea V, cap. 23.25).

Înainte de anul 70 creştinătatea a fost privită de guvernul Roman şi de populaţie în general, ca o ramură a religiei Iudaice. Creştinismul şi iudaismul celebrau aceleaşi zile de sărbătoare biblice, deşi creştinii le observau cu înţelesuri noi introduse de Isus şi de apostoli. Totuşi, două revolte evreieşti împotriva Imperiului Roman, în 64-70 şi 132-135, au condus la o persecuţie extinsă a evreilor şi la oprirea practicelor religioase iudaice. Evreii au fost chiar alungaţi din Roma şi în final chiar din Ierusalim. Cum tensiunea a crescut, unii creştini au început să abandoneze credinţele şi practicele considerate că sunt prea evreieşti. Cu timpul mulţi au abandonat Sabatul de odihnă şi închinare săptămânală în favoarea închinării de duminică şi au agreat sărăbtorirea paştelui la o dată diferită de cea biblică tocmai pentru ca să se distanţeze de evrei. „Iniţial ambele sărbători au fost permise, dar treptat a fost considerat incompatibil să se sărbătorească Paştele creştin în ziua unei sărbători evreieşti, şi s-a cerut unitate în celebrarea sărbătorii creştine principale.” [Catholic Ecyclopedia, Easter Controversy, http://www.newadvent.org/cathen/05228a.htm].

Una dintre cele mai controversate probleme legate de serbarea Paştilor a fost şi este încă aceea a datei. Încă de la început au existat în Biserica Creştină mari divergente în ceea ce priveşte data şi modul serbarii Paştilor. Astfel, creştinii din părţile Siriei şi ale Asiei Mici, întemeindu-se pe o tradiţie moştenită, de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, aveau în vedere ziua anuală sau lunară şi serbau întâi moartea Domnului la 14 Nisan, şi apoi învierea la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânala în care ar fi căzut aceste date. Partizanii acestei practici se numeau „quartodecimani”, fiindcă serbau Păştile la 14 Nisan, odată cu Paştele evreiesc. Ei socoteau ziua morţii nu ca zi de întristare ci ca zi de mântuire, deci de bucurie, de aceea în ziua de 14 Nisan, la ceasul al 9-lea (orele 3 p.m.), când Domnul şi-a dat duhul pe cruce, ei terminau postul şi făceau agapă şi cină.

Doi conducători religioşi din mijlocul secolului al doilea – Polycarp, episcopul de Smyrna şi Anicetus, episcopul de Roma – au dezbătut exact acest punct. Anicetus a fost în favoarea Paştelui creştin de tip sincretic în timp ce Polycarp, apăra păzirea Paştelui pe 14 Nisan, prima lună a calendarului ecleziastic evreiesc, indiferent pe ce zi a săptămânii ar cădea. Dealtfel, Eusebiu afirmă că Polycarp a făcut aceasta pentru că acesta a fost modul în care întotdeauna el a celebrat cu Ioan, ucenicul Domnului nostru, şi cu restul apostolilor cu care el se asocia. Pentru rezolvarea tensiunii Polycarp a făcut chiar o vizită la Roma. Şi pentru că nu s-au putut convinge reciproc au făcut pace. La finalul întâlnirii cei doi au luat Cina Domnului împreună. (Faptul este relatat de Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească, V, 24.)

Câteva decenii mai târziu un alt conducător, Polycrates, a purtat discuţii cu Victor, episcopul Romei, asupra aceleiaşi probleme. Eusebiu a scris despre continua dezbatere: „A fost o discuţie considerabilă avută asupra acestui punct, ca urmare a unei diferenţe de opinie cu privire la datei Paştelui. Bisericile din toată Asia, conduse de o tradiţie mai veche, au presupus că ele trebuie să ţină a paisprezecea zi a lunii pentru festivalul Paştelui Mântuitorului, ziua în care evreii erau porunciţi să omoare mielul pascal. Episcopii din Asia, păstrând obiceiul moştenit de la înaintaşii lor, erau conduşi de Polycarp. El, într-adevăr, a continuat tradiţia moştenită, printr-o scrisoare adresată lui Victor şi bisericii din Roma. „Noi, a zis el, deci, observăm ziua autentică; nici adăugându-i şi nici luând dela ea. Căci în Asia au adormit mari lumini, care se vor ridica din nou în ziua când va apărea Domnul, când El va veni în glorie din ceruri, şi va învia toţi sfinţii… Mai mult, Ioan, care s-a odihnit pe pieptul Domnului nostru;…de asemenea Polycarp din Smyrna, atât episcop cât şi martir. Traseas…Sagaris…Papirius; şi Melito…Toţi aceştia au ţinut a paisprezecea zi de Paşti conform
evangheliei, fără să se abată în nici un chip, dar urmând regula credinţei. [Eusebiu, Istoria Bisericii, cartea V].

Primul Consiliu Ecumenic din Nicea în 325 a decretat că toate bisericile să ţină sărbătoarea împreună într-o duminică. După lungi şi aprigi controverse asupra datei (care este guvernată de calendarul lunar), data pentru Paşti a fost stabilită de Consiliul din Nicea în 325 ca să fie prima duminică după luna plină care urmează echinoţiul de primăvară dar cu condiţia să nu coincidă cu Paştele evreieisc. Paştele a devenit astfel centrul unei structuri liturgice fixe de date şi sărbători în anul bisericesc. Dezvoltarea timpurie a celebrării Paştelui creştin şi disputele calendaristice care l-au însoţit, au fost în bună parte rezultatul încercării creştinismului de a se separa de Iudaism. Duminica înlocuise deja Sabatul evreiesc devreme în secolul al doilea, şi în ciuda eforturilor comunităţilor creştine din Asia Mică de a menţine data Paştelui evreiesc la 14 Nisan (de unde şi numele de Quatrodecimani), Consiliul de la Nicea a adoptat duminica anuală urmând lunii pline după echinocțiul de primăvară. După această hotărâre intervine chiar împăratul Constantin care printr-o scrisoare publică condamna pe toţi cei mai „iudaizează”, sărbătorind Paştele odată cu evreii.

De ce Paştele nu pică în aceaşi dată?

Data Paştilor depinde de două fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu data fixă, legat de mişcarea aparentă a soarelui pe boltă cerească (echinocţiul de primăvară, care cade totdeauna la 21 martie), iar altul cu data schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară, numită şi luna plină pascală). Această din urmă face că data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascala apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţii mai departe de el.

Această situaţie se datorează faptului că cele două biserici calculează data după calendare diferite. L
a început s-a adoptat în toată creştinătatea calendarul conceput de Sosigene, în anul 46. î.d. Hr., în vremea lui Iulius Cezar. Deficienţa acestui calendar constă într-o întârziere de 11 minute şi câteva secunde faţă de calendarul astronomic. Astfel, la fiecare perioadă de 128 ani această întârziere se ridica la o zi, iar la intervale mai mari de timp ea constituia o problemă în ce priveşte stabilirea datei Paştilor. Prima îndreptare a acestui calendar s-a făcut în anul 8 d. Hr., iar a două îndreptare s-a făcut în anul 325 la Sinodul I ecumenic, fără a corecta în schimb şi metoda greşită de calcul a calendarului iulian.

În anul 540, Dionisie Exiguul a întocmit un calcul pascal în deplin acord cu cel al alexandrinilor care încetul cu încetul a fost adoptat în tot Apusul. Această unitate a durat până la reforma papei Grigore al XIII-lea, care în anul 1582 întreprinde o a treia îndreptare a calendarului, suprimând cele 10 zile cu care el rămăsese în urmă şi luând măsuri de corectare a metodei de calcul calendaristic pentru viitor, aşa încât întârzierea de o zi să se petreacă nu la 128 ani, ci la circa 4000 ani. Această reformă se cunoaşte sub numele de reforma gregoriană, iar calendarul s-a numit gregorian. Dacă cele 11 minute şi 14 secunde dau o zi în plus la 128 de ani, ne întrebăm de ce s-au eliminat doar 10 zile din calendar şi nu 12 cât ar fi fost indicat prin împărţirea lui 1582 la 128. Răspunsul este limpede: pentru că 2 zile fuseseră eliminate la anul 325 cu ocazia sinodului de la Niceea.

În anul 1924 s-a hotărât, la Constantinopol, o adaptare a tuturor Bisericilor Ortodoxe la calendarul gregoriat. Însă, unele Biserici Ortodoxe nu au reuşit să pună în aplicare această hotărâre. Astfel, Patriarhia Ierusalimului, Biserică Ortodoxă Rusă, Biserică Ortodoxă Sârbă păstrează calendarul neîndreptat – stil vechi. Pentru a menţine totuşi o unitate ortodoxă în serbarea Paştelui, din anul 1927, s-a luat hotărârea că şi Bisericile care au adoptat calendarul gregorian, să serbeze Paştele după calendarul iulian. Această hotărâre a fost întărită şi de Consfătuirea inter-ortodoxă de la Moscova din iulie 1948.

Substrat precreştin

Te-ai întrebat vreodată cau au în comun ouăle şi iepuraşii cu jertfa lui Isus pe cruce? În tradiţiile populare, oul este un simbol foarte puternic al fertilităţii, purităţii şi renaşterii. Este folosit în ritualuri magice ca să încurajeze fertilitatea şi să restaureze virilitatea; ca să privească în viitor; să aducă vreme bună; să încurajeze crescutul recoltelor şi să protejeze atât vitele cât şi copii împotriva nenorocului şi în special al teribilului deochi. În toată lumea el reprezintă viaţa şi creaţia, fertilitatea şi învierea…Biserica nu s-a opus la aceasta, deşi multe obiceiuri legate de ouă sunt precreştine. Astfel ouăle au devenit un simbol al învierii şi a transformării morţii în viaţă.
Iepuraşul de Paşti este o înlocuire modernă a iepurelui, simbolul fertilităţii în Egiptul antic. Nu este nici un secret că iepurii sunt extrem de prolifici. Iepuroaicele fată de câteva ori pe an câte doi până la opt pui în fiecare an, şi perioada de gestaţie durează numai o lună. Contrar cu instrucţiunile lui Dumnezeu, aceste simboluri păgâne de fertilitate acordă puteri divine creaţiei (ouă, iepuri) în loc de Creator (Romani 1:21-25).

Diferitele obiceiuri de Paşti pot fi trasate în urmă la sărbători străvechi de primăvară în legătură cu Astartea, zeiţa primăverii şi a fertilităţii. Francis White, profesor de filozofie la Colegiul Boston, afirmă: „Originea oului de Paşti este bazată pe cultul fertilităţii întâlnit la popoarele indo-europene…iepuraşul de Paşti îşi are originea în ritualurile fertilităţii pre-Creştine. Iepurii au fost cele mai fertile animale pe care le ştiau strămoşii noştri, servind ca simboluri a unei vieţi noi, abundente în sezonul de primăvară” [Handbook of Christian Feasts and Customs, 1958,
p. 233, 236].

„Naţiunile păgâne şi-au făcut imagini şi statui reprezentând puteri pe care le venerau. Mulţi din aceşti idoli erau sub formă de animale sau oameni. Dar uneori aceşti idoli reprezentau puteri celeste ca soarele, luna şi stelele, forţele naturii ca marea şi ploaia, ori forţe ale vieţii ca moartea şi adevăr… Cu timpul un întreg sistem de credinţe în astfel de forţe naturale s-a transformat în mitologie. Fiecare sistem şi cultură îşi are structura mitologică proprie dar aceste structuri sunt adesea foarte asemănătoare. Numele zeilor pot fi diferite dar funcţiile şi acţiunile lor sunt adesea la fel. Cel mai proeminent mit care să treacă peste barierele culturale a fost acela al ciclului fertilităţii. Multe culturi păgâne credeau că zeul fertilităţii moare în fiecare an în timpul iernii dar este renăscut primăvara în fiecare an. Amănuntele diferă între culturi, dar ideea principală este aceeaşi.” [Nelson’s Illustrated Bible Dictionary, PC Study Bible CD, 1992-96, „Gods, Pagan).
În mitologia păgână soarele a reprezentat viaţa. Soarele s-a presupus că murea în jurul solstiţiului de iarnă, ziua cea mai scurtă a anului. Completând renaşterea soarelui erau ritualurile fertilităţii de primăvară, a căror simboluri au dăinuit prin celebrările de Paşti.

Riturile antice de fertilitate gravitau în jurul perversiunii şi imoralităţi sexuale flagrante. Referiri la aceste rituri sunt făcute în tot cuprinsul Bibliei sub o varietate de nume şi descrieri. Zeiţa fertilităţii la Babilonieni şi Asirieni a fost Iştar (sau Astartea). Iştar a simbolizat Pământul Mamă în ciclul natural al fertilităţii pe pământ. Multe mituri s-au format în jurul acestei zeiţe. Ea era zeiţa dragostei, şi practica prostituţiei rituale a devenit foarte răspândită în cultul fertilităţii dedicat numelui ei. „Templele lui Iştar aveau multe preotese, sau prostituate sfinte (hierodule), care simbolic jucau riturile fertilităţii ciclului naturii. Iştar a fost identificată cu Feniciana Astarte, Semitica Astoreh şi Sumeriana Inanna. Puternice asemănări există de asemenea între Iştar şi egipteana Isis, greaca Afrodita şi romana Venus. „Asociat cu Iştar a fost tânărul zeu Tamuz, considerat şi divin şi muritor…În mitologia babiloniană Tamuz murea anual şi se renăştea an după an, repetând ciclurile anuale ale anotimpurilor şi ale recoltelor. Această credinţă păgână a fost identificată mai târziu cu zeii păgâni Baal şi Anat în Canaan.” [Nelson’s Illustrated Bible Dictionary, Gods, Pagan].

Cum s-a ajuns ca închinarea la zei şi zeiţe străvechi să fie asociată cu moartea şi învierea lui Isus Hristos? Deşi amănuntele sunt pierdute în timp, o privire mai îndeaproape la mitologia antică ne va ajuta să înţelegem cum practicile păgâne au supravieţuit în tradiţiile populare de Paşti. Două dintre cele mai timpurii zeităţi înregistrate au fost zeul Babilonian al fertilităţii Tamuz şi zeiţa Iştar. Fiecare an Tamuz se credea că murea, trecând din pământul luminos în lumea întunecoasă subterană. Ciclul anual a ajuns să fie asociat cu presupusa moarte şi înviere anuală a lui Tamuz. Sub numele de Osiris, Tamuz, Adonis sau Attis, popoarele din Egipt şi din Asia occidentală au reprezentat decăderea şi reîntoarcerea anuală la viaţă…pe care ele au personificat-o ca un zeu care murea şi învia în fiecare an. În nume şi amănunte ritualurile se deosebeau din loc în loc, în conţinut însă ele erau aceleaşi.

Multe din aceste ritualuri se învârteau în jurul reîntoarcerii lui Tamuz dinte morţi. O asemenea ceremonie este înregistrată în Ezechiel 8:14.unde Ezechiel a avut o vedenie a apostaziei printre evrei: femei plângând pentru Tamuz în însuşi templul
lui Dumnezeu.
„Tamuz, mai târziu legat de Adonis şi Afrodita prin nume, a fost un zeu al fertilităţii şi ploii…În ciclul sezonal mitologic, el murea devreme toamna când vegetaţia se ofilea. Învierea lui, prin bocetul lui Iştar, era marcat prin mugurii primăverii şi fertilitatea pământului. Această reînnoire era încurajată şi sărbătorită prin festivaluri cu orgii sexuale ce slăveau fertilitatea…Femeile ar fi plâns moartea lui Tamuz. Ele de asemenea poate că urmau ritualul lui Iştar, bocind pentru învierea lui Tamuz. Cum închinarea la Tamuz şi Iştar s-a răspândit la regiunea mediteraneană, incluzând teritoriul Israelului biblic, perechea a ajuns să fie venerată sub alte nume: Baal şi Astarte (Astoret), Attis şi Cybela, Adonis şi Afrodita. Dumnezeu a condamnat astfel de practici (Judecători 2:11-15; 3:7-8; 10:6-7; 1 Împăraţi 11:4-6, 31, 33; 16:30-33; 22:51-53).

Cu puţin înainte de echinocţiul de primăvară…membrii acestui cult (Tamuz-Iştar, Attis-Cybela şi Adonis-Afrodita) începeau un post – aidoma postului creştin, începând cu patruzeci de zile înaintea Paştilor. Credincioşii păgâni tăiau un pom, îl carau cu veneraţie şi respect la templul lui Cybela, şi îl puneau în mijlocul sanctuarului…Acolo, pe trunchiul central agaţau figura tânărului zeu. Aici, pentru zilele care mai rămâneau de postit, credincioşii se adunau să cânte imnuri de bocet pentru mortul Attis… Şi până în ziua de astăzi, în Vinerea Mare, creştinii cântă imnuri de bocet. Cum postul se apropia de sfârşit, avea loc un ritual remarcabil: Firgura mortului Attis era dată jos de pe pom şi îngropată la apusul soarelui. Târziu în timpul nopţii, credincioşii lui stăteau în jurul mormântului cântând cântece de bocet. Cum răsăritul se apropia, o lumină mare era aprinsă, după cum creştinii de azi aprind lumânările de Paşti în ajunul Paştelui ca un simbol al lui Hristos înviat. [Alan Watts, Easter: Its Story and Meaning, 1950, p. 61-62].

În formele ei diferite, venerarea lui Tamuz-Adonis-Attis s-a răspândit în jurul Imperiului Roman incluzând însăşi Roma. Cum creştinismul s-a răspândit prin tot Imperiul, conducătorii religioşi în aparenţă au contopit obiceiurile şi practicile asociate cu acest zeu „înviat” mai devreme şi le-au
aplicat înviatului Fiu al lui Dumnezeu. În mod inevitabil, noile credinţe şi practici s-au surapus pe vechiul substrat precreştin. Din acest motiv ritualurile de Paşti privitoare la moartea şi învierea lui Hristos, au fost altoite pe celebrările asemănătoare ale mortului şi înviatului Adonis. Astfel Paştele ca şi Crăciunul şi alte sărbători a urmat acelaşi tipar înainte de a fi aprobat oficial şi binevenit în Biserică. „Motive de acelaşi fel au putut conduce autorităţile ecleziastice să asimileze concepte păgâne cu sărbătoarea Paştilor Ritualurile de Paşti contemporane încă observate în Grecia, Sicilia şi sudul Italiei poartă sub unele aspecte o asemănare izbitoare cu ritualurile lui Adonis, sugerând că Biserica a adaptat conştient noua sărbătoare la tiparele predecesorilor păgâni pentru beneficiul de a câştiga suflete pentru Hristos.

Prin contrast cu sărbătorile păgâne, Dumnezeu a promis să binecuvânteze poporul Său din abundenţă, în schimb pentru dragostea şi supunerea lui. Observă cuvintele de încurajare ale lui Moise pentru Israel cu puţin timp înainte de moartea sa: „Dacă veţi asculta aceste porunci, dacă le veţi păzi şi împlini, Domnul Dumnezeul tău va ţine faţă de tine legământul şi îndurarea cu care S-a jurat părinţilor tăi. El te va iubi, te va binecuvânta şi te va înmulţi; va binecuvânta rodul trupului tău şi rodul pământului tău, grâul tău, mustul şi untdelemnul tău, rodul cirezilor tale de vite şi rodul turmelor tale de oi, în ţara pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da. Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele; şi la tine nu va fi nici bărbat, nici femeie stearpă, nici vită stearpă în turmele tale.” (Deuteronom 7:12-14).

O nouă temă de închinare

În loc să comemoreze moartea lui Hristos cum ne învaţă Scripturile (1 Corinteni 11:26), noua sărbătoare a fost desemnată să celebreze învierea Lui. Această nouă temă se armoniza mult mai bine cu simbolurile păgâne ale fertilităţii şi cu ritualurile reînvierii întâlnite la religiile de mistere. Deşi învierea lui Hristos este o bază importantă pentru speranţa pe care o avem că şi noi vom fi înviaţi (1 Corinteni 15:17; Romani 5:10) nici Dumnezeu Tatăl, Hristos sau Scripturile nu au poruncit vreodată să sărbătorim acest eveniment. Într-adevăr, dragostea lui Dumnezeu este exprimată pentru întreaga omenire în primul rând prin răstignirea lui Isus Hristos (Ioan 3:16; Evrei 9:28). Moartea Sa este punctul central adevărat al Paştelui şi nu învierea Sa.
Decizia lui Dumnezeu Tatăl ca de bună voie să-Şi dea pe singurul fiu născut – şi a lui Isus Hristos să-Şi ofere viaţa torturii şi execuţiei ca un sacrificiu pentru păcatele omenirii – au fost cu mult mai agonizante decât demonstraţia puterii lui Dumnezeu asupra morţii prin înviere. Din perspctivă umană învierea e văzută ca fiind un miracol dar din partea lui Dumnezeu moartea eeste într-adevăt aevărata minune. Nu uita că păcatul a fost cauza morţii lui Hristos. Numai prin renunţarea la păcatele noastre şi fiind împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea lui Hristos putem să fim asiguraţi că vom fi înviaţi (Faptele Apostolilor 2:38; Ioan 5:29; 11:25). Aceasta nu înseamnă să minimalizăm importanţa învierii lui Hristos. Ea, de asemenea, este de o importanţă crucială în procesul de mântuire (1 Corinteni 15). După ce am fost împăcaţi cu Dumnezeu Tatăl prin moartea Fiului Său, în final noi suntem salvaţi de viaţa lui Hristos care pledează pentru noi în rolul Său de Mare Preot (Romani 5:10; Evrei 4:14-1 6; 1 Ioan 2:1).

Totuşi, nicăieri în Biblie creştinii nu sunt îndemnaţi ca să aibă o sărbătoare a învierii lui Hristos, şi nici nu este vre-o însemnare biblică a că primii creştini ar fi făcut astfel astfel. Dar este foarte clar că atât Isus Hristos cât şi apostolul Pavel, se aşteaptă ca urmaşii lui Hristos să comemoreze moartea pe cruce prin participarea la actul sacru al împărtăşirii – euharistia.

Ce ai mai putea citi:

  • CÂND S-A NĂSCUT IISUS? În ziua de azi, când spui Crăciun în mod inevitabil gândul îţi zboară mai întâi la la moşul şi apoi la Iisus. Dar nu aşa au stat lucrurile din totdeauna. Vă invit ca pe parcursul câtorva […]
  • 2300 DE SERI SI DIMINETI Pentru a înţelege despre ce e vorba în cele de mai jos, citiţi mai întâi articolul profesorului Florin Lăiu, 1844 şi Milleriada.Şi el mi-a zis: „Până vor trece două mii trei sute de seri […]
  • RELIGIA ŞI DEZVOLTAREA MORALĂ IntroducereRelaţia dintre religie şi dezvoltarea morală este o problemă spinoasă dezbătută de-a lungul timpului, argumente fiind aduse atât de cei care susţin rolul pozitiv al religiei cât […]
  • DE CE ESTE SĂRBĂTORIT CRĂCIUNUL LA 25 DECEMBRIE (VEDEŢI ŞI ARTICOLUL ANTERIOR) Chiar dacă astăzi Crăciunul este perceput ca o sărbătoare eminamente creştină, nu avem nici un indiciu că în perioada de început a Bisericii exista un […]
  • MINCIUNI ÎN FAVOAREA ADEVĂRULUI Se poate aşa ceva?   Poate din dorinţa ca realitatea să se conformeze unui adevăr asumat la nivel personal se ajunge în situaţia stranie de a modifica dovezile. Altfel spus, se […]

Postat în Studiu
One comment on “ISTORIA PAŞTELUI
  1. Marius Necula spune:

    Calendarul Paştelui până în 2050: OCCIDENT RĂSĂRIT ~~~~~~~ ~~~~~~~~ 15 Aprilie 1990 15 Aprilie 1990 31 Martie 1991 7 Aprilie 1991 19 Aprilie 1992 26 Aprilie 1992 11 Aprilie 1993 18 Aprilie 1993 3 Aprilie 1994 1 Mai 1994 16 Aprilie 1995 23 Aprilie 1995 7 Aprilie 1996 14 Aprilie 1996 30 Martie 1997 27 Aprilie 1997 12 Aprilie 1998 19 Aprilie 1998 4 Aprilie 1999 11 Aprilie 1999 ~~~~~~~ ~~~~~~~~ OCCIDENT RĂSĂRIT ~~~~~~~ ~~~~~~~~ 23 Aprilie 2000 30 Aprilie 2000 15 Aprilie 2001 15 Aprilie 2001 31 Martie 2002 5 Mai 2002 20 Aprilie 2003 27 Aprilie 2003 11 Aprilie 2004 11 Aprilie 2004 27 Martie 2005 1 Mai 2005 16 Aprilie 2006 23 Aprilie 2006 8 Aprilie 2007 8 Aprilie 2007 23 Martie 2008 27 Aprilie 2008 12 Aprilie 2009 19 Aprilie 2009 ~~~~~~~ ~~~~~~~~ OCCIDENT RĂSĂRIT ~~~~~~~ ~~~~~~~~ 4 Aprilie 2010 4 Aprilie 2010 24 Aprilie 2011 24 Aprilie 2011 8 Aprilie 2012 15 Aprilie 2012 31 Martie 2013 5 Mai 2013 20 Aprilie 2014 20 Aprilie 2014 5 Aprilie 2015 12 Aprilie 2015 27 Martie 2016 1 Mai 2016 16 Aprilie 2017 16 Aprilie 2017 1 Aprilie 2018 8 Aprilie 2018 21 Aprilie 2019 28 Aprilie 2019 ~~~~~~~ ~~~~~~~~ OCCIDENT RĂSĂRIT ~~~~~~~ ~~~~~~~~ 12 Aprilie 2020 19 Aprilie 2020 4 Aprilie 2021 2 Mai 2021 17 Aprilie 2022 24 Aprilie 2022 9 Aprilie 2023 16 Aprilie 2023 31 Martie 2024 5 Mai 2024 20 Aprilie 2025 20 Aprilie 2025 5 Aprilie 2026 12 Aprilie 2026 28 Martie 2027 2 Mai 2027 16 Aprilie 2028 16 Aprilie 2028 1 Aprilie 2029 8 Aprilie 2029 ~~~~~~~ ~~~~~~~~ OCCIDENT RĂSĂRIT ~~~~~~~ ~~~~~~~~ 21 Aprilie 2030 28 Aprilie 2030 13 Aprilie 2031 13 Aprilie 2031 28 Martie 2032 2 Mai 2032 17 Aprilie 2033 24 Aprilie 2033 9 Aprilie 2034 9 Aprilie 2034 25 Martie 2035 29 Aprilie 2035 13 Aprilie 2036 20 Aprilie 2036 5 Aprilie 2037 5 Aprilie 2037 25 Aprilie 2038 25 Aprilie 2038 10 Aprilie 2039 17 Aprilie 2039 ~~~~~~~ ~~~~~~~~ OCCIDENT RĂSĂRIT ~~~~~~~ ~~~~~~~~ 1 Aprilie 2040 6 Mai 2040 21 Aprilie 2041 21 Aprilie 2041 6 Aprilie 2042 13 Aprilie 2042 29 Martie 2043 3 Mai 2043 17 Aprilie 2044 24 Aprilie 2044 9 Aprilie 2045 9 Aprilie 2045 25 Martie 2046 29 Aprilie 2046 14 Aprilie 2047 21 Aprilie 2047 5 Aprilie 2048 5 Aprilie 2048 18 Aprilie 2049 25 Aprilie 2049 10 Aprilie 2050 17 Aprilie 2050

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe ....