De curând am citit despre un băiat de 12 ani care într-un acces de furie şi depresie nervoasă a pus mâna pe o armă şi şi-a împuşcat tatăl. Părintele a fost internat de urgenţă dar în urma rănilor produse a murit ulterior la spital. Când autorităţile au anchetat cazul şi l-au întrebat de ce a avut un astfel de comportament el şi-a motivat fapta pretinzând că nu mai putea să-şi suporte tatăl care se ţinea tot timpul de capul lui. Copilul a fost trimis la un centru de detenţie pentru minori. Într-o noapte, unul dintre paznici, în timp ce-şi făcea rondul pe coridor a auzit un plâns înăbuşit din celula băiatului. Bolborosind într-una, copilul repeta înfundat aceeaşi propoziţie: ”Îl vreau pe tata… îl vreau pe tata…”
Lumea de azi este asemenea acestui băiat care e vrednic de mila noastră. Şi noi L-am ucis pe Tata. Puţini sunt filosofii, scriitorii, producătorii de filme sau chiar oamenii ca noi care să mai ia în serios acest subiect: Dumnezeu. El e considerat un anacronism, un concept demodat, ceva ce trebuie lăsat în urmă.
Unii dintre cei care mai aveau o spoială de evlavie L-au părăsit. Au fost dezamăgiţi de prea multe ori. Sunt prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri, iar răspunsurile pe care le primim sunt ucigătoare, ucigătoare de Dumnezeu. Am rămas singuri într-un univers gol şi întunecat.
Poate că aţi auzit de omul de care povesteşte F. Nietzche, omul care a aprins o lampă ziua în amiaza mare, şi ieşind în piaţă striga fără încetare: ”Îl caut pe Dumnezeu… Îl caut pe Dumnezeu!” Toţi cei prezenţi au început să râdă. Dar omul nostru nu se lăsă bătut. Se repezi la ei, aruncându-le priviri furioase. ”Unde este Dumnezeu?” a strigat el. ”Am să vă spun eu. Nu mai e. A murit. Noi l-am ucis, voi şi cu mine. Noi suntem ucigaşii Lui. Dar cum am putut face asta? Cine ne-a dat buretele ca să ştergem linia orizontului? Ce ne facem acum că pământul a fost despuiat de soarele său? Ce ne facem?”
În lume se aud suspine. Vaiete surde ale pierderii suferite de-a lungul istoriei. Lumea plânge după Tata.
**********
Pentru un răspuns pertinet merită să citiţi Dezamăgit de Dumnezeu, de Philip Yancey, Ed. Kerigma, Oradea, 2007.
Ce ai mai putea citi:
2 răspunsuri la “L-AM UCIS PE TATA”
Marturisesc cu umilinta ca inca n-am citit cartea pe care ne-o recomanzi si care cred ca are puterea de a ne oferi raspunsuri. Insa nu am rabdare ca sa raspund pana dupa ce o voi studia, intrucat va trece ceva timp asa ca imi permit sa comentez putin acum. Daca aceasta regula e eliminatorie, imi poti respinge comentariul.In primul rand,subiectul este extrem de actual pt. societatea noastra secularizata si decadenta, dar cred ca, chiar si pt. noi.Prin exemplele date, consider ca articolul are in vedere 2 categorii de oameni: – unii care il ucid pe Dumnezeu prin nepasarea si indiferenta lor intrucat pt. ei e ca si cum Dumnezeu nu exista, sau a fost indepartat din viata lor datorita pierderii interesului pt. El;- a doua categorie ii are in vedere pe oamenii ce au avut experiente nedorite in viata si au dezvoltat fata de Dumnezeu reactii adverse. Din aceasta cauza unii Il abandoneaza.Pt. aceasta categorie ce a suferit mai mult sau mai putin in urma experientelor traite, la consideratiile pe care si eu le mai aud cum ca „Dumnezeu imi este indiferent”, sau „nu-i pasa de mine”, sau „nu tine cu mine”, sau chiar „este impotriva mea”, as vrea sa-i intreb pe acesti oameni (unii crestini), noua cat ne pasa de El? Ce face El pt. noi desi suferim, nu este deloc greu de identificat pt. ca insusi viata noastra cu tot ce tine de ea i se datoreaza. Insa ceea ce facem noi pt. El, faptul ca noua ne pasa de El, de interesul Sau, de fratii Sai, de copiii Sai, putem identifica la fel de usor? Ma mai intreb asemenea unui alt crestin veritabil,noi cei care ne ducem viata de credinta atat de comod, de nepasator si care la cea mai mica suferinta sau neimplinire din partea Domnului a dorintelor noastre ii reprosam aspru si ii revendicam plin de indrazneala atatea lucruri, cum vom sta alaturi de Fiul Lui Dumnezeu care a suferit inimaginabil pt. comozii de noi, cum vom sta alaturi de urmasii Sai care au suferit o viata intreaga pt. El si care au fost ucisi groaznic impreuna cu familiile si chiar copiii lor? Sunt sigur ca ei nu L-au ucis pe Domnul lor iubit ci au preferat cu bucurie sa fie ei ucisi pt. El.In final mai consider ca pt. toti cei care critica si nu gasesc cuvinte bune pt. actiunile Lui Dumnezeu, pt. cei care-L ucid pe Dumnezeu cu vorba,li se vor implini spusele Mantuitorului: ” dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”Matei 10:33Imi cer scuze pt. lungimea comentariului meu neavizat. (pt. identificare sunt Marius Anastase, varul Fabiolei, m-ati cunoscut mai de mult la Capela Scolii. Mi-am permis sa pun linkul blogului dvs., pe modestul meu blog, dak va deranjeaza spuneti-mi. Apreciez in mod deosebit articolele dvs., unele m-au rascolit profund.)
Aspectele aşa cum ai sesizat sunt ample. Vreau doar să atrag atenţia că dacă acum câteva sute de ani Dumnezeu era ”prezent” în lumea noastră azi, în era ştiinţei şi a tehnologiei este din ce în ce mai ”absent”. Astăzi nu mai aduce Dumnezeu ploaia ci fenomenul de condensare a vaporilor, iar venirea pe lume a unui copil nu mai înseamnă creaţie directă din partea Cerului ci dezvoltarea unor celule şi apoi ţesuturi. Vei spune că El nu are nici o vină… Pă tocmai asta vroiam să arăt. Acum Dumnezeu este izolat într-o particulă subatomică (aluzie la bosoni supranumiţi şi particulele lui Dumnezeu). A… Dumnezeu mai e undeva… în subiectivitatea conştiinţei umane… dar asta e altă poveste.