LUMEA CUANTICĂ ŞI RELIGIA

 În căutarea elementelor de bază

Încă din perdioada Antichităţii, filosofii greci au fost preocupaţi de găsirea a cea ce ei numeau „esenţa” realităţii. Unul dintre conceptele cele mai importante introduse de filozofii naturalişti este acela de element (în limbă greacă stoicheia – lit. „ce stă împreună”).

Spre exemplu, filozoful Parmenide (sec. V î. Ch.) admitea că există două elemente, focul şi pământul, primul reprezentând agentul creator activ iar al doilea pe cel pasiv. Această concepţie este poate o formă rudimentară a dualităţii moderne energie-materie.

Empedocle (490-430 î. Ch.) admitea existenţa a patru elemente: apa, aerul, pământul, focul, care după părerea sa nu se pot transforma una în altă. Cele patru elemente reprezintă fără îndoială şi cele patru stări de agregare: lichidă, gazoasă, solidă şi plasmă. Fireşte desemnarea pământului, apei, aerului şi focului drept elemente este naivă şi simplistă dar preocuparea în sine după identificare elementelor de bază este în centrul atenţiei.

Filozofi ca Leucip (circa 450 î. Ch.) şi elevul său Democrit (circa 460-370 î. Ch.) au mers mai departe. După Democrit toate „lucrurile” sunt compuse din particule mici indivizibile. Aceste particule se numesc şi astăzi atomi, după cuvântul grecesc atomos, adică indivizibil, care nu poate fi tăiat. El credea că inclusiv focul, aerul, apa şi pământul sunt „lucruri compuse”, conglomerate de mai mulţi atomi.

Până în secolul XX, lucrurile erau clare, atomul fiind declarat cărămida realităţii, elementul de bază a tot ceea ce există. Numai că ispititoarea întrebare a fost pusă iarăşi? Dar atomul din ce este format? Spre sfârşitul secolului XIX, un chimist şi scriitor englez, John Dalton, a realizat experienţe cu gaze, mai precis a cercetat modul de combinare între ele. A determinat de exemplu, că hidrogenul şi oxigenul se combină întotdeauna în acelaşi raport de greutate spre a forma apa. La rezultate similare au ajuns şi alţi cercetători, însă Dalton a fost primul care a inteles implicatiile acestora. El a concluzitionat ca materiile sunt compuse din atomi şi că atomii unei substanţe primare au toţi aceeaşi greutate. La acea vreme s-a observat că trecerea electricităţii prin aerul rarefiat dintr-un tub de sticlă face să emită din când în când lumină verde. Pe la 1890 fizicianul britani, J.J. Thomson a arătat că aceste raze catodice, după cum se numeau în acea vreme, sunt de fapt curenţi de particule purtătoare de sarcini negative. Şi aşa ajunge să se vorbească de electroni care se bănuia că sunt smulşi într-un mod oarecare din atomi. Ipoteza lui Thomson era că atomii seamănă într-un fel cu o budincă cu stafide: mai multe particule cu sarcină negativă (electronii), sunt încorporate într-o materie voluminoasă dar uşoară, de formă sferică. Experienţele elaborate şi realizate ulterior pentru clarificarea structurii interne a atomului au infirmat teoria lui Thomson şi a fost adoptat un alt model şi anume cel planetar.

În 1911, un coleg al lui Thomson, Ernest Rutherford, născut în Noua Zeelandă, dar care a lucrat în Marea Britanie, a schiţat o nouă structură atomică, care a dat răspuns la fenomenele observate în experimente. În conformitate cu aceasta, mijlocul atomului, sau altfel spus nucleul, are sarcină pozitivă şi este relativ greu. În jurul lui se învârt electronii: particule foarte mici şi uşoare, purtătoare de sarcină negativă (ceva asemănător cu soarele şi planetele).

Lumea sub-atomică

Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici. La rândul lor, şi aceste elemente constituente ale atomului sunt contruite din altele. Numai că aici la nivelul lumii sub-atomice oamenii de ştiinţă aveau să descopere o realitate stranie şi paradoxală formată din elemente care sfidează principiile comune ale logicii.

Încă de pe vremea lui Newton, oamenii de ştiinţă au dezbătut dacă lumina este undă (continuă) sau particulă (diferenţiată). Dar lumina este doar o parte a radiaţiei electromagnetice, aşa că întrebarea poate fi reformulată: radiaţia este undă sau corpuscul?

Lucrurile au început să fie înţelese prin intermediul studiilor de fizică (cuantică) ce aveau să descopere că materia la nivelul ei de bază este undă (şocant?). Lucrul poate suna cât se poate de straniu chiar şi pentru savanţi dar pentru nişte profani ca noi. Experimentele au arătat că electronii (corpusculi, deoarece au masă) au (şi) lungime de undă! Din acest motiv, în funcţie de ceea ce vrem să cercetăm (măsurăm) la nivel sub-atomic găsim că elementele de bază sunt fie undă, fie corpuscul. Spre exemplu, aşa se face că lumina poate fi definită ca undă (diversele culori implică diverse lungimi de undă care se poate polariza sau reflecta ca orice undă) sau corpuscul (da, lumina are masă… nu aţi auzit de fotonii care lovesc celula fotovoltaică şi produc curent?).

Adesea modul nostru de abordare în realitatea curentă este simplu: dacă nu e da, e nu, dacă nu sunt prezent înseamnă că sunt absent şi tot aşa. Numai că în lumea cuantică descoperim o stare de „nedeterminare” (principiul nedeterminării / incertitudinii lui Heisenberg: nici un fenomen fizic nu poate fi descris cu precizie arbitrară ca „particulă punctiformă clasică” sau ca undă ci mai degrabă realitatea este modelată folosind dualitatea undă-particulă). Dar asta sună a nebunie curată! Mai ales că în viaţa de toate zilele noi nu avem de a face cu astfel de „aberaţii”.

Pentru a vă face o idee despre paradoxala dualitate din lumea cuantică urmăriţi şi clipul de mai jos:

Dar asta nu e tot – spectacolul continuă. Atunci când particulele sunt create în pereche – de exemplu, doi electroni într-un atom, care se mişcă sau se rotesc împreună – fizicienii le numesc „corelate”. Datorită conexiunii lor intime, particulele corelate împărtăşesc funcţia undei. Atunci când măsurăm o particula şi că atare îi influenţam funcţia de undă, şi funcţia de undă a celeilalte particule se alterează instantaneu la rândul ei. Dacă un foton este observat având o polarizare verticală (undele lui se mişcă într-un singur plan), actul observării sale cauzează în cazul celuilalt trecerea instantanee de la o undă probabilă şi nedefinită la un foton propriu-zis cu polaritate orizontală – chiar dacă cei doi fotoni s-au îndepărtat mult unul de celălalt.

Acum ţineţi-va bine: În anul 1997, fizicianul Nicolas Gisin de la Universitatea din Geneva a trimis doi fotoni corelaţi de-a lungul unor fibre optice până când au ajuns la o distanţă de peste 10 kilometri unul de celălalt. Un foton a lovit atunci o oglindă parţial reflectorizantă şi parţial transparentă, având posibilitatea fie de a fi reflectat fie de a pătrunde. Detectorii au înregistrat această activitate şi indiferent de acţiunea sa, geamănul sau prin corelare manifesta de fiecare dată acţiunea complementară. Comunicarea dintre cei doi fotoni s-a petrecut de cel puţin 10.000 ori mai repede decât viteză luminii. E tulburător, dar se pare că informaţiile cuantice călătoresc instantaneu, nelimitate de constrângerile externe – nici măcar de viteză luminii.

Câteva subiecte de meditaţie la nivel filosofic şi religios:

Ce este realitatea? Nu cumva noi prin actul observării din start decidem ce să „vedem” lucrul acesta afectând percepţia cu privire la lume? Dar dacă realitatea este mult mai complexă decât reducţionismul cu care este tratată de către mintea umană? Ateii spun că nu are cum să existe Dumnezeu deoarece un concept ilogic. Dar uite că lumea cuantică există chiar dacă depăşeşte logica umană.

Capcana în care picăm ade
sea este cea a reducţionismului şi considerăm că analiza elementelor componente ne face să înţelegem sistemul ca atare. Dar aici e nevoie să observăm tot din lumea naturală aşa-numita emergenţă: adică întregul este mai mult decât suma părților componente, că o știință care nu vrea să accepte asta nu va înțelege niciodată întregul, pe care nu ai cum să-l înțelegi decât privindu-l cum se desfășoară, fără a-l reduce doar la elementele constituiente. Ca să înţelegeţi să iau un exemplu din chimie: caracteristicile sodiului (Na) – adică un metal alcalin, argintiu, cu o reactivitate ridicată (motiv pentru care nu îl găsim liber în natură) şi cele ale clorului (Cl) – un gaz galben verzui –   la prima vedere nu ne spun nimic despre sare (NaCl). Dacă am lua în calcul şi caracterisitci chimice ale celor două substanţe atunci am putea înţelege compusul dintre sodiu şi clor, adică sarea de bucătărie. Nu cumva cercetarea ştiinţifică contemporannă pierde din vedere tocmai sistemul? Şi uite cum ajungem să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor…

(Ca ilustrare a unui întreg care înseamnă replicarea părţilor lui componente aş da ca exemplu fractalii des întâlniţi în natură.)

Dacă la nivel macro-cosmic lucrurile o iau (aparent) razna ca în universul sub-atomic? Dacă Universul vizibil e doar o parte dintr-un întreg pe care nu putem să îl percepem iar unele lucruri pe care le tratăm ca fiind de neacceptat să fie până la urmă la ele acasă? Oare ar trebui să dăm mai multă crezare minunilor, puterii rugăciunii sau profeţiei?

Ce spuneţi de aceste pasaje din Biblie?

Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd. (Evrei 11:3)

Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. (Coloseni 1:16-17 )

Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice. (II Corinteni 4:18)

Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu, Israel, şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede, în zbor iute, omul Gabriel pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia! (Daniel 9:20-23)

(Într-un articol viitor am de gând să scriu câte ceva despre macro-cosmos şi minunăţiile lui.)

Ce ai mai putea citi:

  • MINCIUNI ÎN FAVOAREA ADEVĂRULUI Se poate aşa ceva?   Poate din dorinţa ca realitatea să se conformeze unui adevăr asumat la nivel personal se ajunge în situaţia stranie de a modifica dovezile. Altfel spus, se […]
  • CONCEPŢII DESPRE LUME ŞI VIAŢĂ Se spune că un grup de studenţi doreau să facă o cercetare despre relaţia dintre ignoranţă şi indiferenţă. În cadrul chestionarului era o întrebare care suna în felul următor: „Care din […]
  • EXORCISMUL Vânătoarea de demoni sau iluzia umbrelor? „Exorcistul secolului XXI” este un documentar realizat de o echipă norvegiană ce arată povestea unuia dintre preoţii catolici specializaţi în […]
  • FUNCTIA RELIGIOASA A CREIERULUI UMAN În zilele noastre, în epoca maximei exersări a raţionalităţii, deşi desconsiderat şi împins în sfera obscurului, sentimentul religios este încă prezent. Ce îi face pe oameni să îşi […]
  • UMBRA CELUI PREAINALT Cultul Mariei – între apariţii misterioase şi dogme bisericeştiÎn data de 26 martie 2010, a avut loc în cadrul Bisericii Catolice prima întâlnire a Comisiei Internaţionale de Investigare a […]

Postat în Ştiinţă şi religie, Supranatural

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....