NEBUNIA PELERINAJULUI


Către finalul lunii mai [1] 2008, un turist american de 38 de ani a sărit de la 4 metri înălţime, de pe esplanada spitalului Poria, Tiberia, Israel. Din fericire bărbatul a supravieţuit, alegându-se doar cu câteva coaste rupte, un plămân perforat şi o vertebră fracturată. Bărbatul sosise în Israel împreună cu soţia sa, cu 10 zile mai devreme pentru a face o un tur al locurilor sfinte din Ierusalim. Cu câteva zile înainte incident, bărbatul acuzase o stare de nelinişte interioară şi insomnie. Iniţial medicii au bănuit că la mijloc ar fi consumul de droguri dar după o serie de analize alături de o examinare psihiatrică (realizată de dr. Taufik Abu Nasser) fost pus şi diagnosticul: „sindromul Ierusalim”.

Pentru turiştii care merg să viziteze locurile sfinte se pare că dincolo de atmosfera aparte a „Oraşului Sfânt”, Ierusalimul mai oferă şi o altă surpriză. Pe străzile înguste poţi asista la orice pas la tot felul de procesiuni religioase, reeditări ale evenimentelor din viţa lui Isus Hristos transpuse într-o formă teatrală cu mai mult sau mai puţin talent actoricesc, subiectul scenetelor variind de la o perioadă a anului la alta. Şi asta nu este totul, la un colţ de stradă poţi auzi răgnelete unui bărbat care se crede Samson sau ale unei femei care se crede Fecioara Maria gata să îl nască iar pe pruncul Isus.

Cei care suferă de o anume labilitate pshio-emoţională, odată cu vizita la Ierusalim au un comportament total ieşit din comun: unii se cred a fi Isus, Fecioara Maria, regele David, Moise, Ilie, Maria Magdalena sau alte personaje biblice. Ceea ce a intrigat pe cercetători e faptul că o mică parte din cei care manifestă astfel de tulburări comportamentale sunt şi înregistraţi ca suferinzi cu afecţiuni psihiatrice.

Adesea „sindromul Ierusalim”[2] este definit ca fiind o afecţiune temporară sau permanentă a pelerinilor religioşi (mai ales creştini sau evrei) care manifestă un comportament deviant în timpul pelerinajului la locurile sfinte, considerându-se a fi personaje biblice trimise în misiune.

Fenomenul a fost pentru prima dată identificat în 1930 de dr. Heinz Herman (întemeietorul psihiatriei israelite moderne). Au fost căutate tot felul de explicaţii, unele dintre teorii[3] fiind la fel de „trăznite” precum sindromul în sine. Se zvoneşte că ar fi vorba despre o otravă secretă, o substanţă specifică locului, sau poate chiar un vechi blestem. Adepţii acestei teorii cred că însuşi David a o fost victimă atunci când a jucat („ca un nebun”) împrejurul chivotului care era adus tocmai la Ierusalim.

Specialişti în psihiatrie au analizat fenomenul şi au tras şi concluziile: Ierusalimul are ceva ce declanşează aceste manifestări deviante. Dar nu e vorba de un vechi blestem şi nici de o otravă latentă. Ceva mult mai comun. Se pare că pe fundalul unei anume debilităţi, atmosfera aparte a oraşului, cu încărcătura emoţională aferentă, declanşează astfel de manifestări aberante. Dr. Moshe Kalian, medic psihiatru din Ierusalim, a diagnosticat multe cazuri de felul acesta, tratând numai el, aproximativ 20 de cazuri pe an. „După părerea mea, Ierusalimul e un fel de magnet pentru o anume categorie de oameni care îşi dezvoltă ideile înainte de a sosi aici şi acţionează în conformitate, odată ce au ajuns la faţa locului.”[4]

Aşa cum se întâmplă adesea, de dragul senzaţiei, fenomenul a fost exagerat de mijloacele de informare în masă. Amnon Ramon[5], cercetător la la Institutul pentru studiul Israelului atrage atenţia că numărul este destul de redus în comparaţie cu totalul turiştilor care vin în Ierusalim.

Această părere este susţinută şi de David Parson, purtător de cuvând al Ambasadei Creştine Internaţionale. „Există percepţia populară cum că sunt mii de paranoici care vin în pelerinaj la Ierusalim, dar în ultimii 20 de ani nu am întânlint decât până în 20 de cazuri” declara Parson pentru Jerusalem Post (20 mai 2004). Pe o perioadă de 13 ani (1980-1993) conform datelor oferite de Centrul de Îngrijire Mentală Kfar Shaul din Ierusalim, din totalul de turişti, 1200 au manifestat probleme mentale cu temă religioasă. Dintre aceştia, 470 au avut nevoie de îngrijire medicală în cadrul spitalului. Un calcul simplu arată că în medie pe an, sunt cam 100 de persoane care se manifestă ciudat, dintre care 40 sunt internate. La un total de 2 milioane de turişti pe an numărul acesta nu este deci semnificativ, reprezentând nimic altceva decât acel segment din totalul populaţiei care suferă de afecţiuni psiho-afective.[6]

Dr. Carlos Yair Bar-el, fost director al Spitalului Psihiatric Kfar Shaul a observat că în preajma anului 2000, credinţa că venirea lui Mesia este inevitabilă se manifesta mai la orice pas în Cetatea Sfântă, mulţi dintre evrei având de această dată manifestări similare creştinilor ce erau identificaţi a suferi de „sindromul Ierusalim” numai că aceştia se credeau pur şi simplu a fi Mesia.

    Sindromul Ierusalim comportă şi aspecte comice. O femeie s-a prezentat la urgenţe acuzând durerile naşterii. Medicii se chinuiau să o convingă că nu este însărcinată, dar fără succes. Până la urmă nu venise de departe tocmai să îl nască pe Mesia…?!

Afecţiunile psihiatrice cu o o manifestare pe un fundal religios nu sunt dealtfel noi. Istoria ne oferă exemple de cazuri limită[7]faţă de care însăşi Biserica nu a ştiut ce poziţie să ia. Problema apare atunci cât vedem fenomenul religios doar prin prisma acestor manifestări deviante extreme. Pe de altă parte, se pare că aceste excepţii nu pot fi trecute cu vederea. În 1969, un turist australian, Michael Rohan, copleşit de simţământul unei misiuni divine a dat foc moscheii Al-Aqsa. Actul său criminal a dat naştere unor revolte de stradă, relaţiile internaţionale devenind extrem de tensionate. Chiar dacă Michael Rohan a fost declarat nebun, acţiunile sale au creat pagube de milioane de dolari la acea vreme şi tensiuni care aveau să fie surmontate printr-un efort diplomatic deosebit.

    Cele şapte stadii ale „sindromului Ierusalim”

    Stadiul 1 -Turistul afectat devine agitat şi nervos.

    Stadiul 2 – Persoana declară că vrea să se despartă de grup pentru a face un tur al locurilor sfinte de unul singur.

    Stadiul 3 – Simte nevoia de a fi curat (fizic prin băi dar şi spiritual, prin rugăciuni şi ritualuri).

    Stadiul 4 – Adesea persona în cauză încearcă să imite portul din vechime cu costumaţie pregătită anterior sau cumpărată de la faţa locului. La nevoie se foloseşte şi un cearceaf de la hotel.

    Stadiul 5 – Persona simte nevoie de a predica, a recita psalmi sau de a cânta în public.

    Stadiul 6 – Persoana alege locuri cu încărcătură deosebită: Via Dolorosa sau Zidul de Vest.

    Stadiul 7 – Predici dezordonate dar cu apel la pocăinţă, morală, viaţă simplă etc.

    Sursa: Reuters, Seven stages of the Jerusalem Syndrome psychosis, 17 decembrie, 2007

Fără a păcătui uitându-ne în grădina altuia cred că e cazul să ne sesizăm de ceea ce se petrece „în grădina Maicii Domnului”, adică frumoasa noastră ţară. Parcă din an în an, gloatele de credincioşi sunt cuprinse de o psihoză a statului la coadă cu ocazia unei sărbători, mai abitir decât nicicând. Norodul, fără pic de sfială sau reverenţă, se înbulzeşte după cine ştie ce odor, rămăşiţă pământească a vreunui sfânt, cu tot atâta „avât tovărăşesc” specific îmbulzelilor de dinainte de ’89. Cred că aţi observat, e ceva dif
erit faţă de nebunia din Ierusalim. Acolo e particulară, la noi e colectivă – parcă „prea” colectivă în ultima vreme.

Ignorând porunca divină, gloata freamătă, clocoteşte şi geme asemenea unei haite de fiare neîmblânzite. Nici urmă de reverenţă faţă de sacru sau închinare la cele sfinte. Doar „o mulţime de fiinţe singure, egoiste şi înspăimântate”[8]. Mă întreb dacă actul în sine poate fi catalogat drept închinare, cinstire, adorare sau venerare. Nu asistăm decât la o manifestare în termeni religioşi al celui mai primitiv egoism. Uităm de viaţa sfântului, de profunda lui iubire faţă de oameni şi Dumnezeu şi mânaţi de o superstiţie oarbă (demnă de Evul Mediu) nu vrem decât să ajungem să atingem, ori să sărutăm. Si asta ca să ne meargă nouă bine. Fericitul Ieronim (347 – 420) atrăgea atenţia că în Biserica Creştină rămăşiţele sfinţilor nu sunt venerate în sensul de închinare (latreia) ci în sensul cinstirii ca urmare a vieţii pioase a sfântului. Este de altfel continuarea cinstirii ce i s-a adus omului lui Dumnezeu pe când era în viaţă.

    Noi nu ne închinăm, noi nu adorăm, (moaştele) de teama să nu ne plecăm în faţa creaturii şi nu Creatorului ci aducem onoare moaştelor martirilor în sensul (că onorăm) ceea ce ei au fost.

    Sf. Ieronim, Ad Riparium, XXII, 907

E cazul să ne vindecăm de nebunia pelerinajelor şi să îl căutăm pe Dumnezeu mai degrabă în cotidianul nebăgat în seamă decât în experienţa de turmă a marilor sărbători. A venit vremea să redescoperim nobleţea unui gest de omenie, lâsând la o parte gesticulaţiile cruciforme făcute fără noimă la tot pasul. Şi să mai înţelegem că Dumnezeu este tot atât de aproape de omul sincer şi căutător de adevăr fie că este angajat în închinare aici ori colo, în Bucureşti, Iaşi ori Ierusalim.

Scriitorul rus Nikolai Gogol a făcut o vizită la Ierusalim în secolul XIX, deoarece credea că va putea învinge lipsa lui de inspiraţie literară doar printr-un pelerinaj la locurile sfinte. Când a ajuns la Biserica Sfântului Mormânt, a fost atât de uimit de gălăgia şi zarva de acolo încât înaltele lui aşteptări au fost înlocuite de repulsie şi dezgust. În urma acelei vizite, Gogol a înţeles că şansa lui de a mai scrie ceva s-a dus pentru totdeauna. În urma acestei triste experienţe, (povestite prietenului său Lev Tolstoi) Nicolai Gogol se afundă într-o depresie adâncă ce îi va aduce sfârşitul. Trebuie să menţionez că Gogol nu a suferit de „sindromul Ierusalim” ci doar (cel mult) e victima propriilor condiţionări supertiţioase. Poate ca mulţi alţii din ziua de azi.

[1] Ştirea a fost preluată de mai multe publicaţii dar iniţial a apărut în Ynetnews, US tourist diagnosed with Jerusalem Syndrome jumps off building, 25 mai, 2008.

[2] Jerusalem Post, Preparing for the false prophets, 4 ianuarie 1999

[3] Ynetnews, Crazy about Jerusalem, 18 iunie, 2007

[4] The Scotsman, A biblical experience, 10 ianuarie, 2005

[5] Jerusalem Post, No sects, please, 20 mai, 2004

[6] Kalian M, Witztum E. (2000) Comments on Jerusalem syndrome. British Journal of Psychiatry, 176, 492.

[7] Un exemplu este cazul Ioanei d’Arc care pe 30 mai 1431 este arsă pe rug fiind declarată eretică de către Biserică. Ulterior (1456), sentinţa este anulată, Ioana d’Arc fiind reabilitată. În 1905 este beatificată, iar în 1921 este sanctificată.

[8] Gândul, S-a băgat moaşte, 27 octombrie 2008

Ce ai mai putea citi:

  • ESTE FRANCISC I ULTIMUL PAPĂ? După renunțarea papei Benedict al XVI-lea la pontificat, mass-media a popularizat speculații privitoare la faptul că succesorul său, actualul papă Francisc I, ar fi ultimul papă. Totul […]
  • MITURI PAPAL-MEDIEVALE DE ADORMIT CREDULII Alegerea noului papă a devenit subiect de speculaţii pentru subcultura conspiranoidă. Pe scurt, Francisc este prezentat ca mult profetizatul ultim papă, în timpul căruia va avea loc […]
  • CREDINŢA ÎN CREDINŢĂ În contextul unei Românii europene, pluralitatea religioasă este un lucru aşteptat şi natural. Fugind de formalismul unui creştinism irelevant secolului XXI, mulţi tineri (îndeosebi […]
  • ÎNTUNECAREA GLOBALĂ Intunecarea globala este un termen mai putin cunoscut decat incalzirea globala, dar asta nu inseamna ca este mai putin periculos. Fenomenul este creat de reducerea graduala a cantitatii de […]
  • SEMNIFICAŢIA NUMELUI NOULUI PAPĂ Se ştie că după cutuma catolică, fiecare nou papă desemnat are libertatea să-şi aleagă un nume. Dealtfel, numele este în mare parte un fel de declaraţie de misiune prin faptul că în […]

Postat în Semnele Timpului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe ....