SEPARAŢIA BISERICII DE STAT

Mai mult decât un ideal democratic

 

La începutul lunii iunie, o procedură ilegală devenea aspect de dezbatere publică: în judeţul Gorj, la cererea inspectorului de specialitate, profesorii de religie trebuia să-i furnizeze informaţii cu privire la numărul elevilor neoprotestanți din şcoli, numărul familiilor eterodoxe din localitațile județului, situația caselor de rugăciune, numele pastorului, felul şi frecvența activităţilor de prozelitism şi implicarea preotului paroh în relaţia cu şcoala şi în activitatea de „combatere a acestui fenomen”.

Într-un comunicat, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea îşi manifesta îngrijorarea faţă de „reapariția și tendința de instituționalizare a unor practici discriminatorii, ilegale și anticonstituționale, contrare direcției de modernizare a Statului Român”(1). Într-un ton similar, Toma Pătraşcu, vicepreşedintele Asociaţiei Secular Umaniste din România (ASUR), declara pentru HotNews.ro că acesta „este un caz flagrant de discriminare pe temei religios. Un angajat al statului român acţionează de fapt în interesul direct al unei entităţi private”(2). Ulterior, directorul general adjunct din cadrul Ministerului Educaţiei, Gabriel Ispas, prezent la o dezbatere organizată de Grupul pentru Dialog Social, a catalogat acţiunea inspectorului drept un demers „de maximă prostie”(3).

În situaţii ca acestea reapar în spaţiul public discuţii legate de faptul că statul promovează religia (sau mai bine spus o religie) în mod direct sau indirect prin instituţiile sale. La acesta se adaugă disputa privind pertinenţa orei de religie în şcoală, a însemnelor religioase în locurile publice, a subvenţiilor din bugetul de stat pentru culte şi aşa mai departe. Și toate acestea sunt aduse în discuţie în contextul definirii unui principiu de bază al democraţiei contemporane, şi anume laicitatea statului.

Cum definim laicitatea unui stat?

Invocarea laicităţii statului român nu poate fi făcută în mod direct, ci mai degrabă indirect. În conformitate cu dispoziţiile generale ale Constituţiei actuale, statul român este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil (art. 1), un stat de drept, democratic şi social (art. 2). Nu se face referire la aspectul laic. Dar poate nici nu ar fi nevoie de o astfel de precizare, deoarece caracterul democratic îl implică şi pe cel laic. Laicitatea desemnează separarea(4) puterii politice şi administrative a statului de puterea religioasă. Nu este nimic altceva decât o aplicare a unui principiu de bază al democraţiei, şi anume, separaţia puterilor în stat.

Separaţia puterilor în stat
Este o sintagmă uzitată în domeniul politic, creată și folosită pentru prima dată de gânditorul politic francez Charles de Secondat (1689-1755), baron de Montesquieu. Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente pentru a evita orice formă de absolutism. Mai mult, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărându-i astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni despotice ale statului. Regele francez Ludovic al XIV-lea (1638-1714) a rămas în istorie ca un simbol al absolutismului prin celebrele cuvinte „L’État, c’est moi” (Statul sunt eu).

Separarea statului de biserică este un principiu clasic al legislației moderne și se întâlnește în majoritatea democraţiilor occidentale. În practică, sensul acestui principiu variază și depinde de contextul istoric particular al apariției sale sau de practica juridică specifică fiecărei țări, ceea ce îi conferă adevăratele semnificații.

 

Separația stat/biserică – studii de caz

Separarea bisericii de stat este parte a „statului de drept”, concept construit de filosoful englez John Locke (1632-1704). Urmând principiul „contractului social”, Locke afirmă că statul nu are legitimitate în a controla conştiinţa individului. Libertatea este un drept natural care trebuie respectat de autorităţile statului. O astfel de abordare, care oferă spaţiu toleranţei şi respectului reciproc, avea să stea, câteva decenii mai târziu, la baza constituţiei Statelor Unite.

Chiar dacă sintagma „separarea Bisericii de stat” nu se regăseşte în mod explicit în Constituţia Statelor Unite, în schimb, există trei referințe care stipulează relaţia dintre religie şi stat. Prima referință, (articolul VI, sectiunea 3), spune că nu ar trebui să fie impusă nici o condiție religioasă drept criteriu pentru a ocupa o funcție publică. Următoarele două referințe constituționale se găsesc în primul amendament. A doua referinţă se regăseşte în aşa-numita „clauză a instituirii” care garantează că guvernul nu va da nicio lege referitoare la instituirea unei anume religii. A treia referinţă este cunoscută drept „clauza exercitării libere” şi garantează că statul nu va promulga nicio lege care să interzică practicarea liberă a religiei. Aşadar, în modelul american statul este neutru şi echidistant faţă de religie, fără a fi în schimb, nepăsător față de sau antagonic religiei.

Nu toate statele democratice au reglementat problema în manieră identică. În Franța, de pildă, statul este declarat laic, dar situația diferită în anumite aspecte cheie față de cea din Statele Unite. În Franța, legea care stipulează caracterul laic al statului este expresia ideologiei celei de a treia Republici (1870-1940), care a fost regimul politic cel mai longeviv după celebra revoluție din 1789. Laicitatea trebuie înţeleasă în spiritul Revoluţiei Franceze, care împărtăşea o atitudine anticlericală (sau chiar anti-religioasă) vădită. În 1794, printr-un decret al Convenţiei Naţionale, era desfiinţat bugetul prin care statul subvenţiona biserica (Catolică). Această decizie a fost ulterior confirmată de un alt decret (21 februarie 1795), care preciza în al doilea articol că „Republica nu va salariza niciun cult”. Cu mici variaţii, această atitudine se păstrează în Franța până în prezent.

Remarcabil este faptul că, în Franța, abia în 1905 se proclamă în mod explicit(5) separaţia dintre biserică și stat. Actualmente, în Republica franceză nu există biserică de stat, dar se asigură libertatea de conştiinţă şi se garantează libertatea cultelor, fără însă a fi salarizate sau subvenţionate.

Laicitatea este deci definită în funcţie de context şi de fundalul istoric. Reformele impuse de Atatürk (1881 – 1938), au adus Turcia în rândul statelor moderne, tocmai prin clara separare a politicului de religios. Aşa se face că în Turcia comunităţile religioase sunt puse sub protecţia statului, fără a fi admis amestecul lor în treburile statului sau în activitatea politică. Preambulul Constituţiei, modificate în 2001, declară: „după cum cere principiul laicităţii, nu va exista nici un amestec al sentimentelor religioase în treburi de stat şi politice”.

În context european e destul de dificil de a defini laicitatea unui stat deoarece nu există un model standard. Spre exemplu, dacă laicitatea s-ar defini prin neimplicarea statului în finanţarea cultelor, ce statut ar avea Belgia, Luxemburg, Grecia, România (ş.a) care susţin Biserica cu fonduri din bugetul de stat? Apoi ce se poate spune despre state profund democratice (cum ar fi cele scandinave) dar care continuă să aibă prin lege o biserică naţională. S-au ce se poate spune despre restricţia constituţională care nu permite ca regele să aibă altă religie decât cea „oficială” (cum ar fi luteranismul în Suedia sau anglicanismul pentru monarhia britanică)? În cele ce urmează vom încerca să suprindem elementele de bază ale conceptului laicităţii şi al separării bisericii de stat.

 

O analiză a ideii de fond

În unele medii religioase se întâlnește preconcepţia conform căreia separarea bisericii de stat reprezintă aplicarea unor idealuri secular umaniste cu tentă ateistă. Spre exemplu, W. A. Criswell (1909-2002), pastor baptist american, declara: „Eu cred că acest concept al separării bisericii de stat a fost o născocire a imaginaţiei vreunui necredincios”(6). O poziţie similară e împărtăşită şi de Pat Robertson, „mogulul mediei creştine”, care prin anii ’80 ai secolului trecut afirma că „separarea bisericii de stat nu e parte din constituţia SUA, ci a Uniunii Sovietice”(7), lăsând să se înţeleagă faptul că acest principiu e mai degrabă împlinirea unui deziderat ateu decât a unui ţel creştin.

Pentru dreapta creştină separarea bisericii de stat este un element care jenează, considerându-se că într-un stat populat de creştini, statul nu poate fi altfel decât creştin. Există, așadar, o confuzie între misiunea bisericii de evanghelizare (adică de încreştinare a indivizilor) şi cea de dominare socio-culturală prin intermediul instrumentelor politice.

Este adevărat că până la urmă societatea creează statul (şi nu invers), dar rolul statului este tocmai acela de a proteja societatea, care este în esenţa ei eterogenă. Din acest motiv, statul îi va apăra atât pe cei mici, cât şi pe cei mari, pe cei mulţi, dar şi pe cei puţini. În acest context, în timp ce putem vorbi despre o societate majoritar islamică, ortodoxă, catolică sau protestantă, nu avem cum să aprobăm conceptul de stat islamic, ortodox, catolic sau protestant. Iar motivul este că că toți cei care profesează o altă credinţă decât cea majoritară, ori cei care nu profesează niciuna sunt tot cetăţeni ai statului care trebuie să-i reprezinte în mod egal pe toți.

Conceptul democratic al separaţiei dintre stat și biserică, are în vedere, pe de o parte, distincția clară între cele două, și, pe de altă parte, reafirmarea statului ca stat şi a bisericii ca biserică. În primul rând, în privinţa „binelui comun” statul are instrumente de lucru diferite de cele ale bisericii şi de aici necesitatea separării. Încercarea de a impune dogme religioase prin intermediul forţei de stat a condus la atrocitățile modelului medieval. Reversul, încercarea de a impune politici de stat prin intermediul bisericii a ilustrat caracterul nociv al totalitarismului. În al doilea rând, vorbim de de reafirmare deoarece sunt aspecte pe care religia (biserica) nu poate şi nici nu trebuie să le facă în locul statului, după cum există lucruri pe care statul nu le poate face niciodată în numele religiei. Spre exemplu, un principiu sau o cutumă religioasă nu trebuie să devină niciodată subiectul unor legi; asta pentru că legile statului trebuie să vizeze pe cetăţean ca atare indiferent dacă este practicant, ori nu, de o confesiune sau alta. Văzută în acest fel, separația nu trebuia să deranjeze, ci dimpotrivă, să ajute.

Trebuie subliniat însă că pledoaria pentru un stat secular nu trebuie confundată cu pledoaria pentru ateism. Un stat laic nu este și nu trebuie să reprezinte un atac la adresa vieţii religioase dintr-o ţară deoarece, în esenţă, un stat laic nu ar trebui să favorizeze, dar nici să se opună prezenţei sau practicării religiei. Aparteneţa sau neaparteneţa religioasă este doar o libertate exercitată de cetăţean, și niciodată nu trebuie monitorizată sau reglementată de o anume instituţie publică.

Care să fie poziţia unui creştin practicant?

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) surprindea un aspect cheie care nu poate fi trecut cu vederea în contextul problematicii: „Iisus a venit să întemeieze o împărăţie spirituală, prin separarea sistemului teologic de cel politic (…).”(8) Conceptul de stat creştin nu este susţinut de către Iisus Christos care afirma categoric: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta, a răspuns Isus. Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”(9)

Pe de altă parte, în practica socială vetero-testamentală, separația religiosului de politic era deja afirmată. Legământul dintre Dumnezeu și poporul Său se vroia unul nemijlocit și nicio structură statală ori un însemn iconografic nu trebuia să o intermedieze: de unde și lipsa inițială de adeziune a poporului Israel la structurile politice specifice vremii, fașă de care a simțit în permanență nevoia delimitării. De altfel, încă de la început găsim în legea lui Moise o diferenţiere între judecători, conducători militari şi preoţi. Aşadar, chiar şi aşa-numita teocraţie vechi-testamentală funcţiona după bazele „statului de drept”.

„Pentru creştini medierea s-a întâmplat definitiv în persoana Cuvântului întrupat. (…) Nicio persoană sau nicio instituţie nu ar fi trebuit sau nu ar trebui să ocupe această intersectare a umanului cu divinul. Fiul Omului ocupă acest spaţiu din punct de vedere istoric, şi trebuie să rămână neocupat printre oameni până la încheierea istoriei(10). Marcel Gauchet

Laicitatea înseamnă, desigur, că religia nu ar trebui să caute să controleze statul și alegerea unei religii ori nu să fie liberă, dar, de asemenea, mai înseamnă că statul trebuie să permită religiilor să își continue activitățile şi să nu le suprime. Laicitatea statului s-ar traduce mai degrabă ca echidistanţă faţă de religie şi nicidecum ca indiferenţă ori împotrivire. Un stat secular, este în esenţa lui un stat democratic care permite libertatea de credință promovând toleranţa şi convieţuirea paşnică a cetăţenilor care sunt atât de diferiţi în privinţa statutului economic, a opţiunilor politice sau religioase.

 

NOTE:

1. Libertatea religioasă trebuie protejată, nu combătută, www.adventist.ro, 5 iunie 2014.
2. Raluca Pantazi, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea acuză Biserica Ortodoxă de practici securistice din cauza monitorizării celorlalte culte prin intermediul şcolii, www.hotnews.ro, 5 iunie 2014.
3. „Daţi-mi voie să cataloghez, neprotocolar, un asemenea demers ca fiind de maximă prostie. Un inspector şcolar nu trebuie să aibă o asemenea conduită, pentru că, în primul rând, la nivel de învăţământ religios, în şcoală, nu vorbim de prozelitism şi, în al doilea rând, nu facem prin şcoală un inventar al cultelor şi al orientărilor religioase.” Declaraţia a fost făcută cu ocazia unei dezbateri publice, organizată de Grupul pentru Dialog Social în data de 12 iunie 2014. Vezi “Religia în spațiul public și în învăţământul şcolar”, Revista 22, 17.06.2014.
4. Separare sau separaţie. Termenii pot fi folosiţi interschimbabil.
5. La loi de séparation des Églises et de l’État (Legea separaţiei bisericilor de stat) a fost adoptată pe 9 decembrie 1905 la iniţiativa deputatului republican-socialist Aristide Briand. În primul articol se afirma: „Republica asigură libertate de conştiinţă. Ea asigură liberul exerciţiu al cultelor (…). Al doilea articol reafirma însă un principiu mai vechi: „Republica nu recunoaşte, nu salarizează şi nu subvenţionează niciun cult (…)”.
6. Richard Pierard, „Civil Religion: A Case Study Showing How Some Baptists Went Astray on the Separation of Church and State,” Christian Ethics Today, nr. 4, noiembrie 1996, p. 4.
7. Rob Boston, The Most Dangerous Man in America? Pat Robertson and the Rise of the Christian Coalition, Amherst, N.Y., Prometheus Books, 1996, p. 70.
8. Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract, trad. în engleză de Maurice Cranston, Baltimore, Penguin Books, ediţia din 1968, p. 178.
9. Biblia, Evanghelia după Ioan 18:36.
10. Marcel Gauchet, The Disenchantment of the World: A Political History of Religion, Princeton, N.J. Princeton Univ. Press, 1997, p. 112.

Ce ai mai putea citi:

  • PARADOXUL ISLAMULUI De ce "religia păcii" are predispoziţia către violenţă? Recentul atac terorist împotriva redacţiei publicaţiei Charlie Hebdo a readus în discuţie problematica paradoxului musulman. […]
  • NĂSCUT ALTFEL – NĂSCUT ŞI DIN NOU? Poziţia faţă de homosexualitate poate să varieze în funcţie de religia în sine, zonă sau perioada istorică la care ne raportăm. Spre exemplu, în general, religiile abraamice (iudaism, […]
  • DIVORTUL MORALEI DE RELIGIE Paul Kurtz, profesorul de filosofie considerat „părintele umanismului secular”, propunea înfiinţarea aşa-numitelor „centre de investigare” – o alternativă seculară a bisericii – în care […]
  • CĂSĂTORIILE HOMOSEXUALE   În contextul discuţiilor privitoare la o nouă lege fundamentală pentru România, Biserica Ortodoxă a înaintat Comisiei de revizuire a Constituţiei un amendament prin care în mod […]
  • DICTATURA MINORITĂŢILOR La finalul lunii mai, a.c. Tribunalul Drepturilor Umane din Alberta a decis ca pastorul Stephen Boisson să plătească 5.000 dolari ca despăgubire pentru "daunele, rănile şi suferinţa" […]

Postat în Drepturi, Secularism, Semnele Timpului