SEPARAŢIA DINTRE BISERICĂ ŞI STAT

Franţa. La finalul anului 2003, o comisie formată la cererea preşedintelui şi condusă de Bernard Stasi, prezenta rezultatele unei investigaţii privitoare la modul în care se aplică principiul laicităţii în această republică. În urma raportului1 a luat naştere o nouă lege (nr. 2004-228 din 15 martie 2004 ) prin care se interzice ca în instituţiile de învăţământ public să se poarte însemne religioase ori politice. Legea restricţionează de fapt afişarea însemnelor ostentative, printre articolele interzise figurând nu doar hijabul (vălul cu care se acoperă musulmancele) şi turbanul musulman, ci şi kipa evreiască ori crucea creştină.
Laicitatea (laïcité în franceză) desemnează principiul separării puterii politice şi administrative a Statului de puterea religioasă. Discuţiile actuale sunt contradictorii, susţinătorii văzând separarea Bisericii de Stat ca un ideal al societăţii moderne şi un garant al libertăţii religioase în vreme ce opozanţii văd tocmai contrariul.
Ideea toleranţei religioase în Franţa s-a conturat în urma Edictului de la Nantes din 1598, când protestanţilor li s-a permis practicarea religiei în mod legal. Cu toate acestea, până în 1789, Biserica Catolică a fost principala forţă de guvernare. Nu doar că prin intermediul sistemului ecleziastic se colecta zeciuiala, dar spitalele şi şcolile erau sub directa administraţie a Bisericii. Mai mult, aproape 15% din terenurile Franţei erau proprietatea Bisericii Catolice. Revoluţia Franceză, fiind în orientarea ei anticatolică şi anticlericală, va schimba raportul de forţe, statul francez devenind prin excelenţă unul laic. Raporturile dintre Biserică şi Stat vor fi în final stipulate printr-un Concordat semnat între papalitate şi Napoleon Bonaparte în 1801: Biserica Romano-Catolică este adusă oficial sub controlul statului. Mai sunt recunoscute ca religii oficiale2 iudaismul, alături de luteranism şi calvinism – cele două aripi ale protestantismului. Odată cu revoluţiile paşoptiste, modelul va fi preluat de multe state3 dar Franţa va rămâne liderul promovării laicităţii şi implicit a separării dintre Biserică şi Stat.
Această separaţie este un ideal pentru multe societăţi, chiar dacă motivaţiile sunt uneori antagonice. Spre exemplu, după Revoluţia Franceză, se poate observa că atitudinea antireligioasă va duce la formarea unui stat preeminente laic. În schimb, părinţii fondatori ai Americii au susţinut într-adevăr separarea Bisericii de Stat dar aceasta era generată de o atitudine favorabilă faţă de religie. Fugind de persecuţiile de pe vechiul continent, noile grupuri religioase stabilite în America aveau ca ideal tocmai înfiinţarea unei societăţi teocratice, o societate unde valorile creştine să fie baza viitorului stat. Iniţial, fiecare colonie nou înfiinţată era mânată de un crez religios comun. Avem deci colonii britanice anglicane, colonii olandeze reformate ori colonii scandinave luterane. Primul amendament al constituţiei SUA va recunoaşte acest pluralism religios de facto şi prevede că statul nu va da nici o lege privitoare la întemeierea sau interzicerea unei anume religii şi în acelaşi timp nici nu se vor putea folosi fondurile publice pentru susţinerea unor culte ori asociaţii religioase. În contextul american, separarea Bisericii de Stat era tocmai o garanţie a libertăţii religioase şi implicit a promovării valorilor. Numai că lucrurile nu vor rămâne aşa.
Păreri diferite
În cadrul denominaţiunilor creştine, părerile cu privire la separarea Bisericii de Stat sunt împărţite. În general evanghelicii o susţin, printre militanţi mai amintim şi pe baptişti şi adventiştii de ziua a şaptea. În timp ce protestanţii din America susţin separarea, nu tot acelaşi lucru se petrece în Europa. Ca exemplu amintim Norvegia. Aici religia oficială de stat este luteranismul. În plus, conform Constituţiei norvegiene, se cere ca mai mult de jumătate dintre membrii Consiliului de Stat să fie membrii ai Bisericii Luterane.
În Ortodoxia, apărută în 1932, S. Bulgakov sugera că separaţia ar fi o soluţie (dacă nu cea mai bună, măcar cea mai puţin rea) în spinoasa problemă a relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Teoretic, în cadrul ortodoxiei s-a susţinut separarea politicului de religios dar istoric vorbind lucrurile nu au stat niciodată aşa. În Imperiul Bizantin, statul controla Biserica, basileul implicându-se în afacerile interne ale Bisericii iar ulterior, odată cu cristalizarea conştiinţei naţionale, se va trece de cealaltă parte a spectrului când Biserica Ortodoxă se va implica intens în afacerile statului. Exemplu ar fi situaţia Bisericii Ordodoxe Române care a avut ca patriarh pe Miron Cristea care a fost şi prim ministru (1 februarie 1938 – 6 martie 1939).
În schimb, catolicii şi denominaţiunile calviniste au o părere opusă, văzânt ca ideal tocmai instaurarea legilor divine prin intermediul statului. Pe 8 decembrie 1864, Papa Pius IX a emis un document intitulat Silabus al Erorilor (Syllabus Errorum4). În acest document sunt enumerate 80 de afirmaţii care, din perspectivă catolică, sunt declarate ca fiind eronate. La punctul 55 este trecută următoarea afirmaţie: „Biserica ar trebui să fie separată de Stat, şi Statul de Biserică.”, după care se arată că poziţia oficială a Bisericii Catolice a rămas aceeaşi de-a lungul veacurilor, statul ideal fiind cel care promovează şi susţine valorile Bisericii.5 Conform acestei viziuni, „catolicii trebuie să facă toate eforturile cu putinţă pentru a înfăptui abandonarea acestei indiferenţe religioase a Statului şi instaurarea cât mai curând cu putinţă, a doritei uniri şi concordii a statului cu biserica”.6
Surprinzător, aici se pot întâlni conceptele catolice cu cele susţinute de fudamentalismul islamic. De vreme ce legea lui Dumnezeu este universală, fiind pentru toţi, cu siguranţă că un rol major al statului islamic este tocmai acela de a veghea la păzirea legii divine. În general, în cadrul islamismului, conceptul occidental de separare a Bisericii de Stat este văzut ca un act de rebeliune tocmai faţă de legea divină. Atunci când conducerea statului este asigurată de către oficiali religioşi putem vorbi de teocraţie care poate fi întâlnită azi în Arabia Saudită, Iran sau… Vatican.
În perioada medievală, Europa occidentală a fost frământată de controversa investiturii: cine pe cine pune în funcţie? Reprezentantul Bisericii unge pe episcopi, ori împăratul este cel care numeşte episcopii după socotelile lui? Dar de unde are statul autoritate? Filosoful francez Jean Bodin (1530–1596) considera că autoritatea pe care o are monarhul / statul este una derivată de la însuşi Dumnezeu. De remarcat că această argumentaţie este susţinută şi de bisericile creştine. În schimb, democraţiile laice contemporane văd autoritatea statului ca fiind reprezentativă: statul este forma prin care poporul îşi manifestă puterea. Aici apare paradoxul: este mult mai uşor să susţii separaţia Bisericii de Stat plecând de pe premise laice decât de pe poziţii teologice. Se poate implica deci Biserica în programe politice?

Studiu de caz: Dreapta creştină, SUA
Charles Marsh, profesor de religie la Universitatea din Virginia, într-un editorial din New York Times atrăgea atenţia asupra implicării evanghelicilor americani în politică. „Rezultatul este un amestec al religiei cu politica. Asistăm chiar la o adevărată fuziune între dreapta creştină şi administraţia Bush. Pastorii şi preoţii care susţin Casa Albă îl descriu adesea pe preşedintele american ca un adevărat frate în Hristos, pentru că el înţelege voinţa lui Dumnezeu, pentru naţia americană. Unul dintre proeminenţii lideri creştini, Pat Roberson, împreună cu cei din dreapta creştină, cred cu tărie că a venit vremea în care creştinii să domine scena politică reinstaurând legile biblice. Sunt voci care susţin că Statele Unite nu ar dori altceva decât să instaureze un adevărat imperiu creştin”7, explică Marsh.
Şi iată cum idealul separaţiei Bisericii de Stat nu mai este un ideal… “Mulţi lideri creştini şi multe organizaţii au adoptat deja poziţia că ideea separării bisericii de stat nu a fost niciodată o intenţie a părinţilor fondatori ai Americii acesta fiind adevăratul impediment pentru o societate dreaptă şi evlavioasă”8.. Soluţia care se întrevede pentru criza morală prin care trece America este deci foarte la îndemână: reconstruirea societăţii după normele creştine. Întrebarea care se ridică este cum se va face această reconstruire?

Originile reconstrucţionismului
Un pastor al Bisericii Presbiteriene, John Rushdoony (1916-2001), numit adesea părintele reconstrucţionismului creştin, într-o carte a sa din 1973, Institutele Legii Biblice9, promova o filosofie socială, făcând apel la întoarcerea după normele Bibliei, sau altfel spus, instaurarea societăţii teocratice. Această carte a dat naştere mişcării numite şi azi reconstrucţionism creştin. Rushdoony credea că guvernarea ar trebui să se concentreze asupra apărării naţionale, în vreme ce educaţia şi problemele sociale să fie preluate integral de către Biserică. Reconstrucţionismul creştin susţine deci că fiecare arie dominată de păcat trebuie să fie complet refăcută după paradigmele Bibliei.
Spre deosebire de Rushdoony, care îndemna pe creştini să cucerească lumea prin instrumente politice, Francis Schaeffer, filosof, teolog şi apologet creştin, (1912-1984), avea ca ideal întoarcerea la modelul Bisericii Apostolice, la adevăratul spirit creştin manifestat prin activism social. În, Manifestul Creştin10 (1981) el susţinea ideea libertăţii pentru toţi şi mai ales libertatea tuturor religiilor. Schaeffer recunoaşte că separarea statului de biserică a făcut ca nu de puţine ori statul să aducă la tăcere vocea Bisericii dar, cu toate acestea, el a respins ideile dominioniste ale lui Rushdoony.

„Majoritatea morală”
Alimentaţi de scrierile politice ale lui Rushdoony şi de activismul social al lui Schaeffer, şi pe fundalul dezbaterilor privind legimitatea avortului,(a se vedea celebrul proces Roe v. Wade, 1973. Roe vedea legile ce interziceau avortul ca o încălcare a drepturilor fundamentale, femeia având, în viziunea acestuia libertatea de a decide dacă păstrează ori nu sarcina) câţiva lideri evanghelici printre care Jerry Falwell şi Tim LaHaye vor lansa Majoriatea Morală (Moral Majority) în 1979. Prin programul pe care îl propune va cuceri milioane de adepţi, atât republicani cât şi democraţi, devenind în scurt timp unul dintre cele mai mari grupuri de lobby din SUA. Această nouă dreaptă creştină va modela astfel politica americană. Se cere scoaterea avortului în afara legii, se cere cenzurarea materialelor imorale din mijloacele de informare în masă şi se opune homosexualităţii. Pe scurt, Majoritatea Morală că
ută a promova prin instrumente politice valorile creştine tradiţionale. Pe la începutul anilor ’80, dreapta creştină s-a transformat într-o adevărată forţă aducând în administaţia de la Casa Albă pe Ronald Reagan11, George H. W. Bush, şi actualul George W. Bush. Aşa după cum descrie Katherine Yurica, o înverşunată critică a dominionismului evanghelic american, „anii între 1982-1986 au marcat o perioadă… în care milioane de creştini s-au transformat într-o armată pe liniile politice. A fost o perioadă când Biserica militantă s-a ridicat ea însăşi după secole de somn şi încă o dată a ţintit spre putere.”12

„Coaliţia Creştină”
Majoritatea Morală a fost dizolvată oficial în 1989, dar idealurile dreptei creştine nu vor muri. Pat Roberson, binecunoscut lider baptist şi celebru tele-evanghelist, susţinător al Partidului Republican, va pune bazele unei noi organizaţii: Coaliţia Creştină, cel mai mare grup conservator de lobby din SUA. Ideologic vorbind noua organizaţie este fiica Majorităţii Morale, problemele puse în discuţie fiind avortul, homosexualitatea ori promovarea cenzurii pentru orice material anti-familie. În câteva cuvinte, scopul este tocmai promovarea valorilor creştine prin orice instrumente politice avute la îndemână. Alături de Roberson, Ralph Reed – care devine dealtfel vocea publică numărul 1 – prin personalitatea sa harismatică va orchestra o adevărată propagantă prin care se transmite un mesaj clar: Coaliţia Creştină prin adepţii şi activiştii săi coordonează sofisticata maşinărie politică, cel puţin la nivel local. Prin anii ’90 organizţia pretindea că are 1,2 milioane13 de membrii (a nu se confunda cu simpatizanţii şi susţinătorii a căror număr se ridica la zeci de milioane!). La alegerile din 2000 vor reuşi să împartă peste 70 de milioane de pliante-ghid votanţilor oferind criteriile după care cineva ar trebui să fie ales. Aşa cum era de aşteptat, riscul de a fi prea mult concentrat asupra politicului nu a putut fi evitat: slăbiciunile vor ieşi la iveală odată cu alegerile prezidenţiale din 2004 când activitatea a fost mult slăbită, numărul de ghiduri de vot împărţite fiind abia 30 de milioane. Pe fundalul unor neînţelegeri interne, dar şi a unor probleme financiare, Coaliţia Creştină intră în criză. Joel Hunter ar fi trebuit să preia preşedinţia organizaţiei începând cu 1 ianuarie 2007, dar a refuzat, invocând diferenţele de filosofie şi abordare. În viziunea acestuia, reprezentarea lui Hristos s-ar face mult mai bine dacă s-ar orienta spre problema sărăciei ori cea a mediului. Pe acest fundal, unele filiale locale se despart de Coaliţie. În prezent se caută soluţii pentru revigorare.

„ Coaliţia Majorităţii Morale”
În noiembrie 2004, pe fundalul unei crize tot mai accentuate prin care trecea dreapta creştină, Falwell a reînviat Majoriatatea Morală ca o nouă organizaţie: Coaliţia Majorităţii Morale. Scopul era acelaşi: continuarea revoluţiei evanghelice. Visul lui Falwell de a conduce Coaliţia Majorităţii până în 2008 nu s-a împlinit deoarece decesul a survenit anul acesta pe 15 mai.
După cum se vede, Dreapta Creştină nu a făcut niciodată eforturi pentru a-şi ascunde agenda de lucru, scopul activităţii fiind tocmai modelarea scenei politice. Prin imperiile media, liderii evanghelici şi teleevanghelişti ca Jerry Falwell, Pat Robertson, James Dobson, Tim LaHaye şi Paul Crouch au susţinut cauza dreptei creştine. În prezent, liderii creştini pretind că au aproximativ 30 de milioane de votanţi, influenţând astfel deciziile Casei Albe. Ca exemplu putem aminti influenţa pe care au au evaghelicii chiar şi în ceea ce priveşte politica externă. America se autodefineşte războinicul Domnului (sau cel puţin în viziunea CNN) simţindu-se datoare în faţa omenirii de a conduce destinul naţiunilor.
Iată aici câteva aspecte:
liderii evanghelici sunt puternic implicaţi în politică, şi toţi cred că renaşterea Israelului reprezintă împlinirea unei profeţii biblice şi susţin deci agenda expansionistă a acestuia; a acţiona altfel, gândesc ei, ar însemna să te opui voiei lui Dumnezeu. Falwell spunea în 1981: „Să fii împotriva Israelului înseamnă să fii împotriva lui Dumnezeu.”
În interpretările iniţiale predicatorii evanghelici vedeau fosta URSS ca jucând un rol deosebit, fiind identificată cu Gog şi Magog, inamicul care în acord cu profeţia va ataca Israelul de la nord. Aceasta a alimentat lupta anticomunistă a evanghelicilor de dinainte de 1990. Mai târziu atenţia avea să fie îndreptată către Irak, locul unde în viziunea acestora avea să se nască Noul Babilon. Nu este un secret că forţele evanghelice au făcut de fiecare dată presiuni la Casa Albă pentru invadarea Irakului… poate din dorinţa de a amâna Armaghedonul, a marelui şi ultimului război de pe planetă.
Am făcut această scurtă incursiune în politica externă pentru a vedea până unde merge forţa cu care dreapta creştină modelează viitorul. Nu e de exclus să asistăm la o adevărată „dictatură a binelui”14. Asta pentru că pe fundalul unei societăţi decadente nu se vor putea zări decât soluţii radicale. Şi mai e ceva: în vremuri desperate se apelează la soluţii desperate. Istoria confirmă. Dar este aceasta o soluţie viabilă? Se poate şi altfel.
O privire critică
Atunci când se tratează problematica separări Bisericii de Stat nu trebuie să uităm de distincţia dintre puterea spirituală şi cea temporală. În antichitatea precreştină, religia era o ramură a administraţiei publice, iar preoţii, erau pur şi simplu funcţionari ai statului. Creştinismul introduce, pentru prima oară, concepţia despre distincţia şi independenţa celor două sfere. Această distincţie esenţială provine din concepţia care susţine că în lume sunt două ordini diferite şi implicit două scopuri ce nu se pot confunda.15
Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că religia a fost baza moralei şi a ordinii publice. „S-ar putea mai uşor să se zidească o cetate în aer, decât să se întemeieze un stat fără credinţă în zei”, scria Plutarh. Întrucât Biserica posedă soluţii (de sorginte divină) la problemele capitale cu care se confruntă Statul, aceasta nu poate fi ignorată. Scopul primar al creştinilor ar trebui să rămână de fiecare dată trăirea unei vieţi morale asemenea lui Isus. Biblia nu porunceşte nicăieri instaurarea unei noi ordini politice de factură creştină, dar în schimb cere trăirea unei credinţe vii şi autentice, ceea ce va duce la implicarea în aspectele sociale, tocmai din dorinţa de a fi un bun credincios. Merită să amintim avertizarea făcută de Francis Schaeffer în Manifestul Creştin, privind unirea creştinilor cu forţele guvernamentale: „Noi nu trebuie să confundăm Împărăţia lui Dumnezeu cu ţara noastră.” A venit vremea să înţelegem că societatea umană este în starea în care se află nu pentru că Biserica nu are parte de guvernare ci pentru că fiecare creştin în parte a uitat că este lumina lumii şi sarea pământului. Dacă putem vorbi de o revoluţie, cu siguranţă că aceasta poate fi găsită dar nu în pieţe ori tribune ci în forul interior al individului.

NOTE:

1Raportul poate fi citit pe www.ladocumentationfrancaise.fr/rapports-publics/034000725/index.shtml
2Revoluţia Franceză prin Declaraţia privitoare la drepturile omului şi ale cetăţeanului garanta la punctul 10 libertatea religioasă şi libertatea de a manifestare cu condiţia de a a nu produce tulburare şi de a se supune legilor în vigoare.
3În Principatele Române, Al. I. Cuza va seculariza averile mânăstireşti în 1863.
4 Lista poate fi găsită pe www.ewtn.com/library/papaldoc/p9syll.htm
5 A se vedea articolul Biserica şi Statul (Church and State) din Enciclopedia Catolică. http://www.newadvent.org/cathen/14250c.htm
6 James Hastings Nicholas, Democracy and the Churches, Philadephia, Westminster, 1955, p. 298
7 Charles Marsh, “Wayward Christian Soldiers,” New York Times, 20 ianuarie, 2006.
8 Sonia DeWitt, “An American Agenda,” Liberty, 1 noiembrie 2005
9 R.J. Rushdoony, „The Institutes of Biblical Law”, Craig Press, Nutley, NJ, 1973
10 În 1973 se publicase Manifestul Umanist II. Manifest Creştin vine ca răspuns. Schaeffer argumentează că există o adevărată luptă între viziunea seculară şi perspectiva creştină iar creştinii au datoria de a ieşi învingători.
11Statisticile arată că datorită campaniilor susţinute de Majoritatea Morală, Ronald Reagan l-a învins pe Jimmy Carter, fiind votat în 1980 de 66% dintre evanghelicii albi.
12 Katherine Yurica, “The Despoiling of America,” www.yuricareport.com/Dominionism/TheDespoilingOfAmerica.htm.
13Documentele oficiale nu arată decât maxim 400 de mii. Exagerarea posibil că făcea parte din sistemul de propagandă.
14A se vedea Apocalipsa 13.
15 A se vedea concepţia lui Isus Hristos: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan 18:36)

Ce ai mai putea citi:

  • NĂSCUT ALTFEL – NĂSCUT ŞI DIN NOU? Poziţia faţă de homosexualitate poate să varieze în funcţie de religia în sine, zonă sau perioada istorică la care ne raportăm. Spre exemplu, în general, religiile abraamice (iudaism, […]
  • CĂSĂTORIILE HOMOSEXUALE   În contextul discuţiilor privitoare la o nouă lege fundamentală pentru România, Biserica Ortodoxă a înaintat Comisiei de revizuire a Constituţiei un amendament prin care în mod […]
  • PARADOXUL ISLAMULUI De ce "religia păcii" are predispoziţia către violenţă? Recentul atac terorist împotriva redacţiei publicaţiei Charlie Hebdo a readus în discuţie problematica paradoxului musulman. […]
  • TEMPLUL DIN IERUSALIM   Pentru Paştele evreiesc de anul acesta Sinedriul a votat reintroducerea sacrificiilor animale. Forul religios evreiesc mai argumentează că a venit chiar şi vremea ca Templul să fie […]
  • AVORTUL (Materiale multimedia pe tema avortului se pot găsi la http://provita.org.ro/) Pe 16 aprilie a.c. a fost adoptată de către Adunarea uri, Secularism, Semnele TimpuluiParlamentară a […]

Postat în Drepturi, Secularism, Semnele Timpului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....