Sursă: Papa Grigore cel Mare (590-604), (contra însuşirii titlului de „unversul” de către Patriarhul de Constantinopole) în Epistles sale, cartea 7, scrisoarea 33, trad. în NPNF, seria a 2-a, Vol. 12, p. 226.
Oricine se numeşte pe sine, sau doreşte să fie numit, Preot Universal, este în înălţarea sa de sine precursorul lui Antihrist, din cauză că se aşează pe sine cu mândrie deasupra tuturor celorlalţi. Şi nu prin mândrie nesimilară e dus el în rătăcire; deoarece, aşa cum aceste stricat doreşte să apară ca Dumnezeu mai pe sus de toţi oameni, tot aşa este acela oricine ar fi el, care pofteşte să fie numit preot unic, se înalţă pe sine mai pe sus de toţi ceilalţi preoţi.
Sursă: John Henry Newman: „The Protestant Idea of Antichrist”, The British Critic and Quarterly Theological Review, 28 (Octombie, 1840), 431, 432.
(p. 431) Toate oficiile, numele, onorurile, puterile care ea (Biserica) le pretinde depind de hotărârea asupra întâlnirii simple – a lăsat sau nu a lăsat Hristos un reprezentant în rma Lui?
Acum, dacă a lăsat, totul e uşor şi de înţeles; aceasta e ceea ce susţin clericii, ei salută vestea; şi recunosc în actele Bisericii împlinirea marii sarcini încredinţate ei. Dar să ne închipuim pentru o clipă că cealaltă parte a alternativei ar fi adevărată, – presupunând că Hristos nu a lăsat un reprezentant pe urma Sa. Ei bine, iată o societate care profetizează să-I ia locul fără de autorizaţie. Ea se prezintă în locul lui Hristos şi pentru El; vorbeşte pentru El, dezvoltă (sic) cuvintele Lui, suspendă numirile Lui, acordă dispensă în chestiuni de hotărâtă datorie, proferează că acordă har, iartă de păcat, – şi toate acestea din propria ei autoritate. Nu e ea de îndată „Antichrist” în toată puterea cuvântului? Cel care vorbeşte pentru Hristos trebui să fie sau slujitorul Lui adevărat sau Antichrist, şi nimic altceva nu poate fi decât Antichrist, dacă nu există slujitor numit. Actele sale pot fi aceleaşi în ambele cazuri, după cum are sau nu are autoritate, atunci el este sau prea sfânt, sau prea (p. 432) vinovat. Nu faptele fac deosebirea ci autoritatea pentru actele acelea. Exact aceleaşi fapte sunt sau faptele lui Hristos su ale lui Antichrist, după cel care le săvârşeşte: ele sunt ale lui Hristos dacă Hristos le face, sunt ele lui Antichrist dacă Hristos nu le săvârşeşte. Nu e intermediar între Vice-Christ şi Antichrist.
Sursă: Reinhald Niebuhr, Faith and History, p. 235, 236. Copyright 1949 de Charles Scribner’s Sons, New York. Retipărit cu permisiunea de la ei şi de la James Nibet and Company, Ltd., London.
(p. 235) „Anti-Christ”- ul poate fi şi a fost, interpretat în două feluri. Simbolul poate fi interpretat ca însemnând că forma cea mai explicită a răului, cea mai evidentă sfidare a lui Dumnezeu apare la finele istoriei. Ea poate de asemenea fi interpretată ca însemnând că răul apare la sfârşit este susţinerea unor scopuri în numele lui Hristos, sau în numele lui Dumnezeu. Nu e cu putinţă de a face alegere absolută între aceste două interpretări, dar e important a înţelege că ambele sunt interpretări legitime ale răului final. E deosebit de important pentru biserică de a nu tăgădui a doua interpretare deoarece este forma răului la care biserica este îndeosebi ispitită. Ea nu este ispitită la a sfida pe Dumnezeu explicit, ci e ispitită la a insinua (p. 236) rele istorice în sanctitatea finală. Ea e biruită de ispita aceasta ori de câte ori identifică propriile ei judecăţi cu judecăţile lui Dumnezeu, sau ori de câte ori pretinde că sensul istoriei a culminat în biserică în calitate de instituţie istorică.
Sursă: Wastminster Confession of Faith, cap. 27 (original 25), „Of the Church”) sec. 6, în A Harmony of the Westminster Preslyterian Standards, ed. de James Benjamin Green (1958), p. 189. Copyright 1955 de John Knox Press, Richmond, Va.
C(onfession) of F(aith) XXVII, 6
Domnul Isus Hristos este unicul cap al bisericii, şi pretenţia oricărui om de a fi vicarul lui Hristos şi capul bisericii, e fără de autorizaţie în fapt sau în Scriptură, e chiar anti-christică, o uzurpare dezonorantă pentru Domnul Isus Hristos.
(Nota Redactorului: În forma originală a Confesiunii, înainte de revizuire, sec. 6 (a cap. 25) era mai specifică. Ea zicea: „Nu există un alt cap al Bisericii decât Domnul Isus Hristos şi Papa de Roma nu poate (p. 659) fi în nici un sens capul ei, ci e acel Anti-christ, acel om al păcatului şi fiu al pierzării, care se înalţă în Biserică împotriva lui Hristos, şi a tot ce se numeşte Dumnezeu” (vezi Schaff, The Creeds of Christendom, Vol. 3, p. 658, 659).