EXORCISMUL

Vânătoarea de demoni sau iluzia umbrelor?

„Exorcistul secolului XXI” este un documentar realizat de o echipă norvegiană ce arată povestea unuia dintre preoţii catolici specializaţi în eliberarea celor posedaţi de demoni – părintele Jose Antonio Fortea. Realizarea documentarului a început acum 3 ani şi conform celor declarate pentru Semnele Timpului de Christian Falch, producătorul documentarului, filmul va fi difuzat de către televiziunea de stat din Norvegia (NRK) dar va fi prezent şi la diferite festivaluri ce vor avea loc anul acesta.

„Exorcismul este o luptă a tuturor forţelor luminii împotriva tuturor forţelor demonilor. Demonul din interiorul persoanei poate chema mai mulţi demoni în ajutor, iar în acelaşi timp exorcistul poate chema sfinţii şi îngerii. Este o luptă cu armele rugăciunii.” Jose Antonio Fortea, preot catolic cu un doctorat în demonologie. Exorcistul secolului XXI

Interes sporit

Conform unui radio-documentar [1] difuzat pe postul naţional din Germania (WDR) în 2008, sute de persoane au fost subiectul exorcizărilor într-un singur an (2007). În Polonia, numărul acestora atinge în schimb la câteva mii. Într-adevăr fenomenul este în expansiune: spre exemplu, Biserica Catolică din Polonia în 1990 avea doar trei preoţi exorcişti – astăzi sunt peste 100. În Mexic, o altă ţară catolică se observă acelaşi fenomen. Numai în Mexico City spre exemplu, sunt în medie 10 exorcizări pe lună. Nu e de mirare că din 2010 în metropola mexicană funcţionează chiar şi o capelă specializată în exorcizări: La Capilla de las Benditas Animas del Purgatorio. Un interes sporit se manifestă şi în SUA. Spre exemplu, în noiembrie 2010, la Baltimore, slujitori ai Bisericii Romano-Catolice s-au reunit pentru o instruire aparte în ce priveşte exorcizarea. Se pare că cei 56 de episcopi şi 66 de preoţi catolici participanţi au fost iniţiaţi în tainele ritualului exorcismului, pentru a completa numărul mic de exorcişti activi (doar 6) din Statele Unite.

Ritualul de exorcizare
La începutul anului 1999, Biserica Catolică publica noul ritual de exorcizare – ce era în realitate o actualizare a Rituale Romanum emis în 1614 pe vremea papei Paul V. Ritualul include rugăciuni, binecuvântări şi invocarea lui Christos, a Duhului Sfânt dar şi a sfinţilor, alături de stropirea cu apă sfinţită ori gesturi precum punerea mâinilor sau semnul crucii. La câteva luni de la apariţia noului ritual, Biserica a emis, separat, nişte norme menite să descurajeze exorcizările neautorizate şi ceremoniile de vindecare în masă. Aşa se face că în Biserica Catolică un preot exorcist poate activa doar dacă a fost desemnat de către episcopul său.

Ca urmare a acestui interes, în cadrul Bisericii Catolice se oferă chiar şi cursuri specializate în domeniu. Spre exemplu, cursul „Satanism, exorcism şi rugăciunea de eliberare” este oferit pentru formarea clerului în îndrumarea sufletelor care au venit în contact cu ocultul sau cu magicul. Ele se desfăşoară la Ateneumul Pontifical Regina Apostolorum în fiecare an încă din 2005. Cursul intensiv implică o abordare inter-disciplinară iar conferenţiarii sunt aleşi dintre cei mai buni specialişti din domeniile respective: teologie, psihologie, psihiatrie ori neurologie.

Pentru eficientizarea luptei împotriva diavolului există chiar şi o Asociaţie Internaţională a Exorciştilor, fondată în 1990 la iniţiativa lui Gabriele Amorth, exorcistul oficial al diocezei de Roma. Preocuparea clerului catolic faţă de exorcizare se pare că este destul de sporită deoarece în doar 10 ani, Asociaţia Internaţională a Exorciştior ajunsese deja la 200 de membri.

Părerile sunt totuşi împărţite, deoarece, „mulţi oficiali din cadrul Bisericii (Catolice, n. red) preferă să-l considere drept un fenomen secundar, deoarece cei care practică exorcismul reprezintă doar o foarte mică parte a clerului.” [2]

Semnele posedării
Specialiştii în exorcism enumeră între semnele posedării demonice manifestări ca: zgârieturi, tăieturi, muşcături, urlete, reacţii violente faţă de obiectele de cult, demonstraţii de forţă neobişnuită, vorbirea / înţelegerea unor limbi străine, etc. Preşedintele onorific al Asociaţiei Internaţionale a Exorciştilor, părintele Gabriele Amorth, spune însă că persoanele posedate de diavol prezintă simptome mult mai virulente. Printre acestea s-ar număra vomarea de cioburi de sticlă şi bucăţi de fier, ţipete, salivări necontrolate ori proferarea de blasfemii.

De remarcat că în Biserica Ortodoxă nu există un ritual specific de exorcizare precum în Biserica Catolică. Ca pentru orice altă suferinţă toţi preoţii pot folosi în slujbele lor moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi rugăciunile Sfântului Ioan Gură de Aur. Dealtfel acestea se citesc tuturor credincioşilor, nu numai celor aflaţi în suferinţă. Cu toate acestea, în presa din România au apărut referiri directe la practici de exorcizare realizate la diverse mânăstiri precum Cernica (Ilfov), Frăsinei (Vâlcea), Bistriţa (Neamţ) sau în diverse parohii. O figură controversată este cea a preotului Cristian Pomohaci, paroh într-o localitate de lângă Târgu Mureş care este acuzat că realizează exorcizări ca în Evul Mediu.

Ca şi ceilalţi creştini, majoritatea protestanţilor cred în posibilitatea posedării demonice. În lumina cercetărilor făcute de Michael Cuneo [3], specialist în sociologie la Universitatea Fordham se estimează că sunt cinci sau şase sute de exorcişti evanghelici (în SUA), în mare parte cu orientări harismatice care oferă în cadrul slujirii lor posibilitatea eliberării de puterea diavolului.
Exorcizarea – o practică periculoasă?

În ciuda faptului că practica exorcizării se doreşte a fi eliberatoare, în mod straniu vorbim despre victimele procedurilor de exorcizare. Cazul care a creat discuţii sporite în sânul catolicismului, aruncând practica exorcizării întru-un con de penumbră pentru mult timp, a fost cel al tinerei Anneliese Michel.

Anneliese s-a născut în Germania la jumătatea secolului trecut (1952), într-o familie extrem de religioasă. La vârsta de 16 ani a fost diagnosticată cu epilepsie la clinica de psihiatrie din Wurzburg. După o perioadă petrecută în spitalul de psihiatrie, starea fetei părea că se înrăutăţeşte datorită episoadelor depresive care apăreau frecvent. Concentrându-şi viaţa în jurul spiritului bisericesc, a început să creadă că starea ei se datora posedării demonice. Deoarece tratamentul medical nu dăduse nici un rezultat, Anneliese a devenit tot mai fermă în convingerile sale. În cele din urmă, părintii au apelat la mai multi preoţi locali în vederea efectuării unui ritual de exorcizare. După multe refuzuri, ritualul a fost acceptat de către episcopul Josef Stangl în septembrie 1975. Preoţii Arnold Renz şi Ernst Alt au fost desemnaţi să se ocupe de exorcizare. Procedeul a durat 11 luni şi s-a ţinut în secret în camera tinerei suferinde. Vocile din interiorul posedatei susţineau că demonii care o chinuiau erau Iuda Iscarioteanul, Cain, Nero, Adolf Hitler, Valentin Fleischmann [4] sau chiar Lucifer însuşi. Pe 1 iulie 1976, Anneliese Michel a murit în somn. Potrivit autopsiei, decesul a fost cauzat de malnuţritia şi deshidratarea din timpul celor 11 luni de exorcizare. Vinovaţi au fost găsiţi părinţii şi cei doi preoţi.

Victimele exorcizării
În 1995 slujitori a unei grupări penticostale au fost acuzaţi de uciderea unei femei. Aceştia au continuat să o lovească în încercarea de a scoate demonii.
În 1997 o fetiţă de 5 ani din New York a murit în urma faptului că a fost forţată să înghită un amestec de oţet şi amoniac. „Tratamentul” era administrat pentru alungarea demonului ce o poseda pe micuţă.
În 1998, tot în SUA, o adolescentă de 17 ani a fost sufocată de către mama ei cu o pungă de plastic în efortul de a ucide demonul din fată.
În 2001, în Noua Zeelandă, o femeie de 37 de ani, Joanna Lee, a murit în urma unor proceduri chestionabile aplicate de un pastor coreean.
În iunie 2005, în România, o tânără călugăriţă de 23 de ani de la Mănăstirea Tanacu, a decedat în urma imobilizării pe o cruce de lemn şi a privării de apă şi mâncare. Ulterior s-a dezvăluit că victima, Irina Cornici suferea de schizofrenie. Preotul şi alte patru măicuţe implicate au fost condamnaţi.
În 2007 în Noua Zeelandă o femeie a murit în urma unui ritual de exorcizare. Nouă participanţi la ritual au fost acuzaţi de crimă.

 

Exorcizarea cum e prezentată în condiţiile actuale încurajează o percepţie dubioasă cu privire la războiul împotriva răului, exorcistul fiind un luptător singuratic iar ritualul fiind perceput ca o soluţie aproape magică. O astfel de concepţie poate fi atractivă multora dar deschide calea înşelăciunii şi a abuzului. Dacă ajungem să vorbim de victimele exorcismului e datorită încălcării flagrante a principiului christic ce susţinea ca arme spirituale doar rugăciunea şi postul (cu care să se îndeletnicească exorcistul, desigur – cf Marcu 9:29). Iisus nu aminteşte nimic de strigăte ori invocări, loviri, înfometare sau crucificare. Pe de altă parte, mulţi se întreabă de ce este necesar să avem aceşti „specialişti” în lupta cu forţele întunericului? De remarcat că de-a lungul mai multor secole figura exorcistului aproape că a lipsit în creştinism deoarece se considera că fiecare creştin [5] putea să fie până la urmă un soldat în această luptă.

Posedare sau bolaă?

Criticii fenomenului prezentat afirmă că aşa-numitele posedări sunt, de fapt, boli psihice nediagnosticate, iar practicarea exorcismului în asemenea cazuri exacerbează boala şi din acest motiv, ritualul exorcizării poate fi considerat un abuz.

Într-adevăr, posedarea demonică nu este un diagnostic medical sau psihiatric valid. Dealtfel, simptomele descrise de cei care pretind că sunt sub infleunţă demonică sunt similare celor asociate unor boli mentale, cum ar fi isterie, manie, psihoză, epilepsie, schizofrenie sau dedublarea personalităţii (personalitate multiplă). Se prea poate ca mulţi dintre aşa-numiţii îndrăciţi să fie persoane instabile emoţional, iar exorcizarea să funcţioneze aidoma unei psiho-drame [6]. În acest caz vindecarea pleacă de la credinţei bolnavului conform căreia el este posedat de un duh.

Unele studii [7] au arătat că în 29% din cazurile de dedublare a personalităţii avem de a face cu o „identificare demonică” adică pacientul se crede posedat. Acest aspect este dealtfel luat în atenţie chiar de către exorcişti, care admit că aproape 90% [8] din cei care pretind că sunt posedaţi sunt doar bolnavi. Spre exemplu, exorcistul Gabriele Amorth în cadrul unui interviu avertiza: „Este esenţial să nu confuzi posedarea demonică cu boala obişnuită. Simptomele posedării includ adesea dureri violente de cap şi crampe la stomac, dar va trebui consultat de fiecare dată un doctor înainte de a merge la un exorcist. Cunosc persoane care au venit la mine dar care nu erau posedate deloc. Ele sufereau de epilepsie, schizofrenie sau alte tulburări mentale. Din miile de pacienţi pe care i-am văzut, doar o sută şi ceva erau cu adevărat posedaţi.” [9]
Satana a fost deja alungat

Dacă între secolele XIV – XVII s-a produs isteria vânătorii de vrăjitoare, secolele imediat următoare, au fost caracterizate de raţionalism sau chiar scepticism ce i-a făcut pe mulţi să nege tot ce însemna supranatural. Acum, în cadrul unei societăţi seculare, existenţa diavolului este percepută doar ca o credinţă superstiţioasă, arhaică, posedarea demonică fiind explicată ca un fenomen psihologic cu valenţe socio-culturale şi nicidecum paranormale.

Ba mai mult decât atât, chiar şi în interiorul creştinismului Satana continuă să fie alungat, mulţi dintre teologi şi cercetători preferând o abordare liberală şi raţionalistă. Astfel de cercetători consideră că, din ignoranţă, scriitorii Evangheliei (fiind condiţionaţi cultural) au atribuit în mod greşit diferite tulburări fizice şi nervoase mijlocirii duhurilor rele.

O astfel de abordare ar fi o soluţie plauzibilă dacă nu ar fi contrazisă de faptul că autorii biblici făceau o clară distincţie între afecţiunile corporale obişnuite pe de o parte şi posdarea demonică pe de altă parte (vezi Matei 4:24, Luca 6:17-18; 7:21 ori 8:2). Ba mai mult decât atât, nebunia nu era confundată tot timpul cu posedarea demonică [10]. Pentru creştinul care citeşte Evangheliile, realitatea posedării este atestată de faptul că Christos se adresa demonilor iar aceştia îi răspundeau. Conform Scripturilor se poate spune că posedarea demonică este plauzibilă, şi poate fi însoţită de tulburări nervoase sau fizice. Asta deoarece posedarea nu poate avea loc decât prin sistemul nervos – diavolul obţine controlul asupra minţii şi apoi stăpâneşte trupul (cf. Luca 8:2). Întrucât sistemul nervos este prima parte a fiinţei care este afectată, diferite tulburări nervoase, ca epilepsia sau psihozele sunt de aşteptat să fie asociate11 cu posesiunea demonică.

Ca încheiere ar merita să medităm la ce a scris C. S. Lewis în prefaţa cărţii „Scrisorile lui Zgândărilă”: „Există două greşeli egale şi opuse pe care noi, rasa umană, le putem face în legătură cu dracii. Una este să nu credem în existenţa lor. Cealaltă este să credem şi să avem pentru ei un interes exagerat şi bolnăvicios. În ce-i priveşte, ei sunt la fel de mulţumiţi de ambele greşeli şi aclamă cu aceeaşi încâtare un materialist sau un vrăjitor.”

 

NOTE:
1. Bojan Pancevski, „German demand for exorcisms sparks row”, The Thelegraph, 22 mai 2008
2. Tracy Wilkinson, Exorciştii Vaticanului. Alungarea diavolului în secolul XXI, Ed. House of Guides, Bucureşti, 2007, p.14-15
3. Michael W. Cuneo, American Exorcism: Expelling Demons in the Land of Plenty, Doubleday, New York, 2001
4. Un preot catolic ce a trăit în secolul XVI în Bavaria, care a fost eliberat din funcţie datorită vieţii sale păcătoase.
5. O astfel de viziune mai este încă împărtăşită de multe biserici, printre care cele ortodoxe dar şi de denominaţiuni protestante.
6. Lon Milo DuQuette, My Life with the Spirits: The Adventures of a Modern Magician, Weiser Books, 1999, p. 119.
7. F. W. Putnam, „The clinical phenomenology of multiple personality disorder: Review of 100 recent cases”, Journal of clinical Psychiatry, 47, p. 285-293.
8. Estimarea aparţine lui Matt Baglio, autorul cărţii „The Rite: The Making of a Modern Exorcist” într-un interviu oferit revistei Time. Vezi Gilbert Cruz, „The Story of a Modern-Day Exorcist”, Time, 16 martie 2009
9. Gyles Brandreth, „An Interview With Father Gabriele Amorth:The Church’s Leading Exorcist”, The Sunday Telegraph, 29 octombrie 2000.
10. Despre regele Saul se spune că era „muncit de un duh rău” (I Samuel 16:14-15). În schimb, despre David se spune că „a făcut pe nebunul” (şi nu pe îndrăcitul) deoarece făcea năzdrăvănii, zgârieturi pe uşile porţilor şi lăsa să-i curgă balele pe barbă (I Samuel 21:13).
11. Rex W. Rosenberg, un psiholog clinic creştin din SUA, specializat în probleme ce ţin de tulburări de identitate crede că influenţele demonice pot da naştere unor simptome similare afecţiunilor psihiatrice.