Aproape o treime dintre ţările lumii au restricţii privitoare la libertăţile religioase și circa 70% dintre locuitorii planetei nu se bucură de un drept fundamental: libertatea de a crede şi de a-şi manifesta credinţa religioasă. Creştinismul este cea mai prigonită religie la nivel mondial. Între 200 şi 400 de milioane de creştini sunt persecutaţi şi discriminaţi. Anual, peste 150.000 sfârşesc prin a fi ucişi.
„Orice fiinţă umană are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât si privat, prin învățături, practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor.” Declaraţia Drepturilor Omului, art. 18
Discriminarea se referă la modul în care un individ sau un anume grup este tratat pe baza unui criteriu distinctiv – în cazul acesta apartenenţa religioasă. Discriminarea implică excluderea sau restrângerea drepturilor și oportunităţilor cuiva în comparaţie cu ceilalţi, atitudine ce deschide porţile pesecuției. În schimb, persecuţia este urmărirea nedreaptă și perseverentă a cuiva, cu intenția de a-i provoca un rău sau un neajuns, sau chiar de a-l elimina.
O problemă globală
La finalul lui 2009, Pew Research Center’s Forum on Religion & Public Life a realizat un studiu1 amplu cu privire la libertatea religioasă, datele fiind cumulate din rapoartele a 16 organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale printre care ONU, Departamentul de Stat al SUA şi Human Rights Watch. Conform raportului Pew Research, aproape o treime dintre ţările lumii au un grad ridicat sau foarte ridicat de restricţii privitoare la drepturile religioase şi aproape 70% din populaţia lumii încă trăieşte în ţări în care libertatea religioasă este limitată fie de către autorităţile guvernamentale, fie de către diverse grupuri, organizaţii sau de contextul social nefavorabil.
Nivelul cel mai scăzut al restricţiilor provocate de guvern ori societate, se regăsește pe continentul american. În schimb, cel mai ridicat grad de restricţionare apare în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, atât din partea guvernului cât şi a societăţii. La nivel global, ţări precum Arabia Saudită, Pakistan sau Iran au cel mai înalt grad de restricţionare a libertăţilor religioase. Un statut aparte au ţări precum Vietnam sau China, care au un grad foarte ridicat al restricţiilor guvernamentale dar unde ostilităţile sociale sunt moderate sau chiar, dimpotrivă, se poate întâlni o atitudine destul de favorabilă. În situaţia opusă se află Nigeria, Bangladeş şi India unde în ciuda acţiunilor guvernamentale de promovare a libertăţilor religioase, ostilităţile sociale sunt destul de ridicate.
Din păcate, în ciuda faptului că majoritatea statelor garantează de jure libertatea religioasă (prin constituţie sau legi organice), doar un sfert dintre ele pun în practică pe deplin astfel de prevederi. La nivel mondial 4 din 10 ţări limitează prozelitismul prin dispoziţii legale2. Surpriza cea mai mare a raportului o constitue SUA deoarece, în ciuda restricţiilor guvernamentale reduse, nivelul opoziţiei din partea societăţii este cu mult mai mare decât în Japonia sau Brazilia.
În cartea Christianity on Trial, Vincent Carroll împreună cu David Shiflett, surprind un aspect paradoxal al societăţii americane. Creştinătatea ocupă un loc straniu în viaţa americană; cu toate că este religia predominantă în cea mai religioasă ţară din lumea insustrializată, creştinismul este adesea ţinta ironiei şi a persiflării, situaţie izbitoare când luăm în calcul hipersensibilitatea cu care sunt tratate alte grupuri religioase sau etnice.
Topul restricţiilor guvernamentale: Arabia Saudită, Iran, Uzbekistan, China, Egipt, Burma, Insulele Maldive, Eritrea, Malezia şi Brunei.
Topul ostilităţilor sociale: Irak, India, Pakistan, Afghanistan, Indonesia, Bangladeş, Somalia, Israel, Sri Lanka, Sudan şi Arabia Saudită.
Încolţiţi de semilună
Datele arată că în ţările musulmane situaţia creştinilor este adesea deplorabilă. În aceste state, printre cele mai dezbătute drepturi religioase sunt cele care ţin de schimbarea sau abandonarea religiei şi cel de a le prezenta altora propria credință. În islam, apostazia (ridda) este percepută ca o profundă insultă la adresa lui Alah şi a întregii comunităţi. Într-o societate cu o organizare religiocrată (ar fi impropriu spus teocrată), apostazia este sinonimă cu trădarea. În islam conceptul trădării nu este limitat la domeniul politic sau militar, ci se extinde şi spre domeniile cultural şi religios. Iar trădarea este pedepsită cu moartea.
Pe aceia care întorc spatele, după ce drumul cel drept li s-a arătat cu limpezime, îi ispiteşte Şeitan şi-i înşeală. Aceasta pentru că ei le zic acelora care pizmuiesc ceea ce trimite Allah: „Noi voim sã dăm ascultare la o parte a poruncilor voastre!” Însă Allah cunoaşte ceea ce tăinuiesc ei . Şi cum [va fi] când îi vor lua îngerii şi-i vor lovi peste feţele şi peste spatele lor? Aceasta pentru că ei urmează ceea ce Îl mânie pe Allah şi pizmuiesc ceea ce este mulţumire a Lui şi, de aceea, El va face zadarnice faptele lor.” Coran, 47:25-28
Chiar dacă pedeapsa cu moartea nu este prescrisă explicit de către Coran pentru cel ce părăseşte islamul, istoria confirmă că Mahomed a luat viaţa unora dintre cei care au apostaziat. Abdullah ibn Saud, unul dintre scribii lui Mahomed, care a ajuns la concluzia că Mohamed însuşi, și nu Allah, este autorul Coranului, a fost ucis chiar de către profet. Acesta este precedentul pe care se întemeiază prescripţia din şaria.
Conform legii islamice (şaria) un bărbat apostat trebuie să fie ucis, excepţie făcând situaţia în care renunţarea la islam s-a făcut datorită unor tulburări mentale sau ca urmare a ameninţării cu moartea. În cazul apostaziei unei femei părerile sunt împărţiţe, o parte dintre suniţi favorizând execuţia, în timp ce şiiţii susţin pedeapsa cu închisoarea până la deplina pocăinţă.
Cu crucea în spate şi sabia la gât
Din prisma comparării întemeietorilor celor două religii, există o diferenţă majoră între creştinism şi islam: creştinii sunt urmaşii lui Iisus care s-a lăsat crucificat, care a făcut apel la iertare şi îndurarea nedreptăţilor favorizând non-violenţa. În schimb, Mohamed, a acţionat ca un războinic – un lider religios şi politic ce și-a condus poporul în lupta contra vrăşmaşilor. Acest aspect este elocvent în înţelegerea modului în care cele două religii se raportează la martiraj. Dacă un creştin este persecutat se poate ca diverse grupări creştine să mediatizeze cazul ca subiect de rugăciune sau să facă petiţii la diverse organisme internaţionale. În schimb dacă un musulman este persecutat sau valorile religiei islamice sunt luate în derâdere, întreaga lume musulmană reacţionează în modul cel mai activ. Manifestările de stradă sau izbucnirea violenţelor sunt previzibile în asemenea situații.
În schimb, creștinii au opțiuni limitate de reacție în fața persecuției. Conform Noului Testament, Biserica s-a născut cu sabia la gât. Ba mai mult, persecuţia era percep
ută în contextul primului secol ca fiind inevitabilă pentru credinciosul autentic: „de altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”. (2 Timotei 3:12) De aici nu mai e decât un pas către ideea că martirajul e o virtute în sine. Dar după cum se poate observa la două milenii distanţă, schimbările politice, sociale şi religioase oferă o cu totul altă înţelegere a valorii libertăţilor individului, creştinii fiind printre cei mai fervenţi promotori ai libertăţii religioase, militând împotriva abuzurilor şi persecuţiei de orice natură.
Situaţia creştinismului din primele secole ar putea fi cheia pentru elucidarea problematicii persecuţiilor contemporane – asta dacă acceptăm premisa că istoria are ceva să ne spună. Romanii erau prin excelenţă orientaţi către sincretism, adaptând şi preluând practici religioase de la greci, germani, celţi şi popoarele din Asia Mică şi Orientul Apropiat. Sub autoritatea romană, diverse mituri naţionale erau înglobate în laxa dar unica credinţă imperială. În ciuda unei astfel de toleranţe, mulţi împăraţii romani aveau să rămână în istorie ca mari persecutori ai creştinismului. Cum s-a ajuns aici?
Motivul principal al persecutării creştinilor în primele trei secole am putea spune că e creştinismul însuşi. Preferând redarea din Septuaginta3 a Psalmului 96:5, creştinii echivalau zeii neamurilor cu demonii (vezi şi 1 Corinteni 10:20). Aşa că e uşor de înţeles de ce o astfel de religie nouă precum creştinismul nu era privită cu ochi buni. Zeii care fuseseră adorați generaţii la rând, care se presupunea că au adus bunăstarea cetăţii eterne şi a întregului Imperiu, erau deodată declaraţi ca fiind demoni spurcaţi. Este de înţeles de ce creştinismul avea să fie privit ca o forţă destabilizatoare la nivel social şi politic. Spre deosebire de alte credinţe contemporane, creştinismul primar, prin pretenţia de a fi unica şi adevărata religie intra în mod inevitabil în conflict cu întreaga societate și mai ales cu statul roman. Nicio altă religie nu sfidase puterea imperială şi nu mai pretinsese o asemenea autoritate. Mozaismul pretindea de asemenea deţinerea adevărului, evitând cu strictețe sincretismul religios, dar spre deosebire de creştini, iudeii4 nu prezentau același pericol pentru autoritatea imperială câtă vreme rămânea o religie cu specific etnic.
De la trecut la viitor
Prin definiţie, o utopie este atât de mare încât nu mai lasă loc alteia. Acest lucru este valabil în dreptul oricărui sistem (utopic), fie el de factură fascistă, comunistă, islamistă sau creştină. Conflictul apare când doi ţapi se întâlnesc pe puntea istoriei şi e suficient ca unul dintre ei să împungă pentru a ţâşni sânge. Să luăm tot din istorie ca exemplificare conflictele sângeroase din secolele XVI sau XVII dintre două sisteme „absolutiste”: cel catolic – bazat pe autoritatea supremă a bisericii, manifestată prin papă şi cel protestant, care susţinea autoritatea absolută a Sfintelor Scripturi. Nici unii şi nici celilalţi nu aveau cum să manifeste dispoziţia de a ceda într-o oarecare măsură, persecuţiile fiind organizate de unii împotriva altora, direcţia fiind la discreţia vânturilor politice.
Timp de cincisprezece veacuri, biserica (şi implicit societatea) s-a putut bucura de o oarecare acalmie la nivelul conflictelor de natură religioasă, deoarece sistemul religios şi social respingea orice deviere de la standard, diversele curente de opinie fiind înghiţite sau reprimate, deoarece se considera în mod categoric că adevărul nu poate oferi libertate minciunii. Provocarea adusă de Reforma protestantă prin diversitatea creată, a obligat societatea occidentală să caute noi premise ale bunei înţelegeri, deoarece uniformitatea dispăruse. Aşa s-a născut noţiunea de toleranţă religioasă adică acceptarea celuilalt în ciuda unor credinţe percepute ca fiind eronate. Dar reţineţi că în acest context nu se putea vorbi de libertate religioasă, deoarece libertatea implică acceptarea ideii de egalitate, lucru pe care niciuna dintre părţi nu avea cum să o facă.
În înţelegerea actuală, libertatea religioasă5 nu este legată de caracterul religiei profesate (şi nici nu trebuie) ci de fiinţa umană ca atare – pentru că altfel nu ar mai fi libertate. Asta pentru că în esenţă, libertatea religioasă este un drept al individului (şi prin extensie al comunităţii) de a crede şi de a-şi manifesta credinţa. Aşadar, în sintagma modernă libertate religioasă accentul cade pe libertate, ca un drept natural al omului şi nu pe religie, ca formă de manifestare particulară sau publică.
Într-o situaţie similară Europei occidentale de acum 500 de ani se află islamul din zilele noastre care asumându-şi rolul de religie adevărată cu o misiune utopică ce cuprinde întreaga planetă, cel mult poate oferi toleranţă religioasă dar nicidecum libertate. Islamul, spre deosebire de creştinism nu comportă o diversitate generată de schisme ideologice şi doctrinare6 constituţia monolită uniformă fiind improprie manifestării libertăţii de gândire şi implicit a celei religioase. Se prea poate ca lucrurile să se schimbe radical în contextul lumii musulmane în condiţiile în care accesul la informaţie este tot mai facil. Bine a observat Victor Hugo că „nici o armată din lume nu poate sta împotriva unei idei căreia i-a venit vremea.” Aici persecuţia nu are nici o putere, deoarece aşa cum se exprima Vasile cel Mare, „fides suadenda est, non imponenda” – credinţa e o problemă de convingere şi nu de contrângere.
NOTE:
Situaţia în diverse ţări
Arabia Saudită: Libertatea religioasă este practic inexistentă atât la nivel legislativ cât şi în practică. O condiţie de bază pentru a putea fi cetăţean saudit este apartenenţa la islam. Aderarea la o altă religie (adică apostazia de la islam) este pedepsită cu moartea. Guvernul saudit oferă dreptul la cult privat pentru ne-musulmani dar practicile religioase neislamice sunt cu desăvârşire interzise în public.
Bangladeş: Creștinilor le este interzis accesul la fântânile publice de către extremiştii musulmani, mulţi fiind supuşi acţiunilor violente în propriile case.
China: Se estimează că există aproape 100 de milioane de creştini în China (o creştere uimitoare, ţinând cont că în în anii 1960 erau doar 5.000 de credincioşi!) China este însă și țara cu cei mai mulţi creştini întemnițați. Guvernul continuă să confişte Bibliile, chiar dacă oficial ele sunt tipărite tot de către aparatul de stat. Un procent de 90% dintre creştinii chinezi sunt parte a „bisericii subterane” aflată în ilegalitate. În fiecare an autorităţile chineze desfiinţează sute de biserici organizate clandestin în case particulare, arestând pe mulţi dintre credincioşi.
Coreea de Nord: Sistemul comunist de la Phenian reprimă orice manifestare religioasă.
Cuba: Creştinii sunt aruncaţi în închisoare şi multe biserici sunt demolate.
India: Hinduşii care se convertesc la creştinism sunt alungaţii de propriile familii şi sunt nevoiţi să facă faţă ostracizării şi izolării. În diverse regiuni ale Indiei, pastori şi preoţi au fost bătuţi, iar în unele cazuri călugăriţele au fost agresate.
Indonesia: Sunt orchestrate „jihaduri” împotriva creştinilor care se finalizează cu biserici distruse şi convertiri forţate la islam.
Iran: discriminări în sistemul educaţional, la angajare sau în exercitarea dreptului de proprietate. Sunt cazuri în care slujitori bisericeşti au fost omorîţi.
Pakistan: Creştinilor li se interzice exercitarea anumitor profesii, muncile de jos fiind în general rezervate ne-islamicilor.
Sudan: Actele de persecuţie au mers până la dinamitarea bisericilor, şcolilor sau spitalelor creştine. Mulţi pastori şi lideri bisericeşti au fost ucişi. Bărbaţi, femei şi copii au fost torturaţi până la moarte din pricina refuzului de a se converti la islam.
Vietnam: Credincioşii sunt adesea agresaţi, bătuţi şi aruncaţi în închisoare pentru faptul că predică ilegal. Sistemul comunist se teme ca nu cumva creştinii să aibă un rol în distrugerea regimului şi, din acest motiv, se caută fie controlul, fie distrugerea tuturor bisericilor.
În general, persecuţia religioasă este declanşată fie de bigotismul religios, fie de către sistemul de represiune al statelor de tip dictatorial care văd religia ca o ameninţare a stabilităţii şi securităţii.
Cauzele persecuţiilor creştinilor:
1) Numărul în creştere al creştinilor este perceput ca o ameninţare a identităţii naţionale deoarece în aceste cazuri identitatea naţională este legată de aparteneţa religioasă.
2) Creştinii vorbesc adesea despre libertate şi drepturile fundamentale ale omului.
3) Creştinii susţin cauza celor nenorociţi şi oprimaţi ce ar putea genera tulburări sociale.
4) Creştinii se presupune că sunt agenţi occidentali.
5) Creştinii ar putea fi o ameninţare a legăturii strânse între religie şi economie.
6) Creştinii nu pot fi controlaţi în privinţa comportamentului de către stat, conştiinţa lor având un set diferit de valori decât cel „oficial”.
7) Creştinii menţin legătra cu cei din afara sistemului.
9) Alte grupări religioase autohtone se simt ameninţate de creşterea bisericilor creştine.
10) O înţelegere greşită a ce înseamnă creştinismul, cuplată cu reticenţa instinctivă la nou.
1. Vezi „Global Restrictions on Religion (Executive summary)” publicat de The Pew Forum on Religion & Public în decembrie 2009 la http://pewforum.org
2. Pe continentul European este cunoscut cazul Greciei care a sancţionat prin lege acţiunea de prozelitism dar a fost condamnată la rândul ei de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru o astfel de atitudine.
3. „Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte nimicuri” e un adevărat joc de cuvinte în ebraică, deoarece ‘elilim, „nimicuri” sună asemănător cu ‘elohim „dumnezei”. Versiunea greacă (Septuaginta) preferă traducerea ‘elilim cu δαιμονιον (daimonion).
4. Într-adevăr şi evreii au fost persecutaţi de către sistemul imperial dar motivaţia nu era religioasă ci mai degrabă politică şi economică.
5. Douglas Laycock, Religious Liberty: Volume I – Overviews and History, Wm. B. Eerdmans, 2010
6. Diferenţele dintre grupările islamice sunt de natură istorică şi tradiţională şi mai puţin doctrinară. Separarea dintre şiiţi şi suniţi (cele două ramuri majore ale islamului) a început în anii de după moartea lui Mahomed (632 d. Ch.), când s-a iscat o neînţelegere privind identitatea succesorul lui Mahomed în rolul de conducător politic şi religios al lumii musulmane. Un grup de musulmani l-au ales pe Abu Bakr, tovarăş al lui Mahomed, să fie calif (conducător). Totuşi, un alt grup a considerat că succesor se cade să fie Ali ibn Abu Talib, văr şi ginere al lui Mahomed. Musulmanii care au crezut şi cred că Abu Bakr trebuia să fie succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuti ca suniţi, în timp ce susţinătorii lui Ali au primit numele de şiiţi.