ACORD TEOLOGIC ÎNTRE PROTESTANŢI ŞI CATOLICI

O declaraţie comună cu privire la neprihănirea prin credinţă semnată de metodişti, luterani şi catolici a fost încheiată în vara aceasta. Mulţi comentatori văd evenimentul de o importanţă istorică majoră ţinând seama că în centrul interesului a fost un subiect teologic care timp de veacuri a constituit obiectul divizării între protestanţi şi catolici.

După patru decenii de discuţii, deschise de Conciliul Vatican II, cotitura, a avut loc duminică, 23 iulie a.c, la Seul, în Coreea de Sud, când catolici, luterani şi metodişti au ajuns la o declaraţie comună, fiind salutată de aplauzele celor prezenţi ca o piatră de hotar în dialogul ecumenic. În timpul lucrărilor Conferinţei Metodiste Mondiale, ţinută în Coreea de Sud între 20-24 iulie, Biserica Catolică, Federaţia Luterană Mondială şi Consiliul Metodist Mondial au semnat documentul care reprezintă „un dar al lui Dumnezeu” şi „unul din principalele succese ale dialogului ecumenic”, potrivit cardinalului Walter Kasper – preşedinte al Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor şi semnatar al acordului, ca reprezentant al Bisericii Catolice.

Drumul până aici

Cu siguranţă că nu se putea ajunge la acest stadiu decât după Conciliul Vatican II, în urma căruia Biserica Romano-Catolică a procedat la aşa-numitul „ajornamento” – o aducere la zi a unei Biserici vechi de 2000 de ani. Un rezultat extrem de vizibil este deschiderea ecumenică. Prin anii ’80 au fost serie de discuţii între catolici şi luterani care s-au finalizat cu un acord privind doctrina îndreptăţirii. (A se vedea caseta.) Ceremonia oficială de semnare a Declaraţiei Comune a avut loc pe 31 octombrie 1999 la Augsburg, Germania. Data era una plină de semnificaţii pentru că pe 31 octombrie 1999 se sărbătorea a 482-a aniversare a Zilei Reformei.

Pe de altă parte, încă din 1967 s-au demarat discuţiile între catolici şi metodişti pe teme teologice majore precum: revelaţia şi credinţa, tradiţia şi autoritatea de învăţătoare a Bisericii. După analiza declaraţiei comune semnată de luterani şi catolici (1999) bisericile metodiste au decis că sunt pe deplin de acord cu cele expuse în document şi şi-au exprimat intenţia de a fi co-semnatare.

Pe data de 9 decembrie 2005, papa Benedict al XVI-lea a primit vizita unei comisii metodiste, condusă de preşedintele Consiliului Mondial Metodist, episcopul Sunday Mbang. Cu ocazia acestei vizite papa şi-a exprimat speranţa că divergenţele dintre creştini vor fi rezolvate încet, treptat, loial şi generos şi şi-a exprimat aprecierea pentru iniţiativa prin care Bisericile membre ale Consiliului Mondial Metodist se vor alătura Declaraţiei Comune privind Doctrina Justificării.

Bisericie afiliate la Consiliul Mondial Metodist au aprobat individual textul Declaraţiei, şi el a fost votat oficial în cadrul adunării generale a Consiliul Mondial Metodist, ţinut la Seul, în iulie 2006. Lărgirea acordului la Biserica Metodistă „deschide uşa unor noi raporturi ecumenice”, a declarat după semnare dr. George H. Freeman, secretar general al Consiliului Mondial Metodist. Aprecieri au fost formulate şi de liderii Federaţiei Mondiale Luterane. Secretarul acesteia, dr. Ishmael Noko a spus că vede în acord „un nou punct de plecare ecumenic” exprimând urarea ca acum şi alte comunităţi şi organisme internaţionale – precum Bisericile reformate, Biserica Anglicană, sau chiar Biserica Ortodoxă – să poată ajunge curând la poziţii similare.

Pentru 400 de ani cele două bisericii au urmat căi diferite, despărţirea fiind şi mai mult accentuată de o serie de studii polemice cu privire la doctrina îndreptăţirii publicate de o parte şi de alta. Situaţia a început să se schimbe odată cu Conciliul de la Vatican II când Biserica Catolică a devenit mult mai deschisă la problematica ecumenică.

Paşi ai reconcilierii între luterani şi catolici:

1983, SUA – dialogul dintre luteranii şi catolicii din SUA. O declaraţie comună de 60 de pagini, stabilind un „consens de bază cu privire la Evanghelie”.
1985, Germania – un grup de susţinători ai ecumenismului, protestanţi şi catolici, vor redacta un document prin care se afirma că toate condamnările reciproce din secolul XVI nu se mai aplică bisericilor actuale.
1986-1993 –  lucrările Comisiei Internaţionale Luterano-Catolice care are ca studiu principal problematica doctrinei îndreptăţirii.
1994 – ca rezultat al lucrărilor Comisiei Internaţionale Luterano-Catolice se schiţează o Decalraţie Comună care va fi înaintată Sfântului Scaun şi Federaţiei Mondiale Luterane.
1997  – în urma criticilor şi a reacţiilor din partea unor biserici luterane se va redacta textul final al Delaraţiei Comune.
1998 –  pe 16 iunie 1998 consiliul de conducere al Federaţiei Mondiale Luterane va aproba, cu unanimitate de voturi, versiunea finală a declaraţiei.  Din partea catolică nu au fost reacţii oficiale poate şi pentru faptul că însuşi scaunul papal era destul de implicat în redactarea acestei declaraţii comune. Ca o surpriză neaşteptată este reacţia Consiliului pentru Promovarea Unităţii Creştine de la Vatican care pe 25 iunie 1998 va emite un „răspuns oficial” în care erau exprimate o serie de critici, punând astfel sub semnul întrebării consensul exprimat în Declaraţia Comună. Ca urmare a acestui răspuns oficial din partea catolică, se va trece la redactarea finală a declaraţiei care va conţine o anexă şi o notă cu privire la anexă.
1999 – ceremonia oficială de semnare a Declaraţiei Comune a avut loc pe 31 octombrie 1999 la Augsburg, Germania. Data era una plină de semnificaţii pentru că pe 31 octombrie 1999 se sărbătorea a 482-a aniversare a Zilei Reformei – ziua în care Luther posta pe uşa biserici din Worms cele 95 de teze. Evenimentul a fost văzut ca unul istoric deoarece după patru secole, punctul principal care cauzase schisma avea acum o abordare comună.

Prin intermediul acordului nu se încearcă să se impună cumva ideea că luteranii şi catolicii au după 1999 aceeaşi viziune cu privire la îndreptăţire, ci prin acest document sunt expuse, categoric, acele poziţii comune.

 

Mărul discordiei

Timp de 15 secole în cadrul teologiei creştine s-au ridicat nenumărate întrebări cu privire la subiectul îndreptăţirii: acordarea neprihănirii este doar lucrarea lui Dumnezeu sau poate face şi omul ceva pentru a fi neprihănit? Starea de neprihănirea este rezultatul unui act al declarării – prin care Dumnezeu pur şi simplu ne numeşte drepţi înaintea Sa – ori este rezultatul unui act al transformării, prin care El ne face drepţi? Primim neprihănirea doar pe baza credinţei ori pe baza credinţei şi a faptelor meritorii? Primirea dreptului de a fi în Paradis este rezultatul milei divine ori recompensa pentru toate faptele bune făcute ca urmare a credinţei?

Acest gen de întrebări au avut un răspuns unic şi sigur din parte Bisericii până în secolul XVI-lea, când Martin Luther – un călugăr augustinian german – vine cu o altă abordare a acestui subiect, propunând un alt set de răspunsuri. În urma studiului scrierilor Apostolui Pavel, el va afirma că îndreptăţirea – sau justificarea – este lucrarea lui Dumnezeu, independentă de cooperarea umană. Astfel, faptele meritorii sunt excluse pe deplin. Îndreptăţirea constă deci în favoarea acordată omului prin care Dumnezeu atribuie păcătosului meritele lui Hristos. Aceasta este mai degrabă o declaraţie şi nu o problemă a naturii celui în cauză. Îndreptăţirea este primită doar prin credinţă, independentă de orice faptă bună, ori de supunerea faţă de legea lui Dumnezeu.

Aceste noi idei veneau în d
irectă contradicţie cu poziţia oficială a bisericii şi anulau o serie de practici esenţiale în catolicismul acelei vremi – gândul mă duce la penitenţele, călătoriile la locurile sfinte ori traficul cu indulgenţe şi relicve. Ca urmare a tensiunilor create, Dieta din Augsburg (1530) va cere adepţilor lui Luther să-şi explice poziţia. O serie de teologi protestanţi, coordonaţi de Philip Melanchthon, au redactat mărturisirea de credinţă şi au înaintat-o împăratului. Au urmat o serie de încercări de reconciliere a părţilor aflate în dispută dar toate s-au soldat cu eşec. Ideile susţinute de reforma protestantă vor fi condamnate la Conciliul din Trent (Trident) în 1547, adepţii mişcării fiind declaraţi eretici şi ca atare excomunicaţi. Conciliul va emite o serie de canoane cu privire la doctrina îndreptăţirii prin care se reafirma poziţia catolică şi se condamna doctrina protestantă. Se susţinea aşadar că îndreptăţirea este un dar nemeritat dar care trebuie acceptat, şi ca atare este implicată cooperarea umană. În al doilea rând, îndreptăţirea constă în reînnoirea adusă de harul divin, în al treilea rând, îndreptăţirea nu poate fi doar prin credinţă ci împreună cu nădejdea, bunătatea şi faptele bune, prin acestea credinciosul câştigând merite pentru viaţa veşnică.

Aspectul teologico-diplomatic al declaraţiei

Un dintre temele centrale ale Noului Testament, dacă nu chiar tema principală este cea cu privire la obţinerea mântuirii. Pe baza Noului Testament, Biserica Creştină, susţine că prin credinţa în Isus Hristos păcătosul primeşte iertarea de păcate. Neprihănirea sau dreptatea este astfel oferită în virtutea jertfei lui Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt.

Punctul cheie al întregii declaraţii poate fi considerat articolul15 care afirmă astfel: „Împreună mărturisim: Numai prin har, prin credinţa în lucrarea mântuitoarea a lui Hristos şi nu datorită vreunui merit din partea noastră, noi suntem acceptaţi de către Dumnezeu şi primim Duhul Sfânt care ne reînnoieşte inimile şi în acelaşi timp ne înzestrează şi ne cheamă la fapte bune.” Declaraţia este în aşa fel structurată încât să fie în acord atât cu Confesiunea de la Augsburg cât şi cu canoanele Conciliului de la Trent şi în mod voit se evită exprimări specifice cu privire la punctele care sunt în divergenţă.

Spaţiul nu ne permite să analizăm în detaliu Declaraţia Comună dar cu siguranţă că orice cititor al ei va observa că sunt lăsate fără răspunsuri o serie de întrebări. Aceasta pentru că prin intermediul acordului nu se încearcă să se impună cumva ideea că luteranii şi catolicii au după 1999 aceeaşi viziune cu privire la îndreptăţire, ci prin acest document sunt expuse, categoric, acele poziţii comune cu privire la îndreptăţire. Aşa se explică de ce în Declaraţia Comună se dă o mică atenţie rolului pe care îl joacă penitenţele şi sacramentele în procesul îndreptăţirii.

Sunt mulţi critici care spun că această Declaraţie Comună pare a fi rodul spiritului preotesei Pythia1 din Delfi decât a unirii ¨n Adevăr pe care o cere Isus Hristos de la ucenici Săi. Dar să nu uităm că documentul se ghidează după principiul ecumenic de bază, prin care se face diferenţa dintre punctele de credinţă şi maniera prin care aceste doctrine sunt formulate sau exprimate. Acest principiu a fost pe deplin susţinut de Papa Ioan XXIII-lea la deschiderea Conciliului Vatican II. Documentul este un exemplu clasic al rodului eforturilor ecumenice, în centrul atenţiei fiind găsirea acelor puncte comune suficient de multe pentru a produce o unire şi nu câştigarea partenerului de discuţii. Acesta este ecumenismul actual. Faptul că declaraţia poate fi aprobată de ambele părţi – care să nu uităm, din punct de vedere teologic au încă păreri diferite în privinţa subiectului – este într-adevăr o mare realizare, o adevărată operă în privinţa aplicării diplomaţiei în dreptul dialogului interconfesional. Rămâne însă de văzut dacă acest gen de diplomaţie va aduce în sânul creştinismului şi iubirea mult dorită fără a se face însă rabat de la Adevărul hristic.

NOTE:

1. Pytia este celebra preoteasă din Templul lui Apolo din Delfi, renumită pentru oracolele echivoce care puteau fi interpretate în mai multe feluri, uneori chiar antagonic.

Ce ai mai putea citi:

  • VATICAN II   La doar trei luni de la instalare, papa Ioan al XXIII-lea anunţă convocarea unui conciliu având drept temă înnoirea internă (aggiornamento) a Bisericii pentru a răspunde eficient […]
  • BISERICA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ Ce rol ar trebui să ocupe religia (creştină) în contextul unei Europe unite? Care să fie deci rolul pe care îl va juca Biserica în actuala şi mai ales viitoarea Uniune Europeană? Atât […]
  • SEMNIFICAŢIA NUMELUI NOULUI PAPĂ Se ştie că după cutuma catolică, fiecare nou papă desemnat are libertatea să-şi aleagă un nume. Dealtfel, numele este în mare parte un fel de declaraţie de misiune prin faptul că în […]
  • RĂZBOI ŞI PACE – LIBERTATEA RELIGIOASĂ AZI La jumătatea lunii septembrie, Departamentul de Stat al SUA publica un raport1 privind libertatea religioasă în 2007 la nivel mondial. Conform raportului, cele mai des întâlnite cazuri în […]
  • ÎNTRE RĂSĂRIT ŞI APUS – LUPTA PENTRU PUTERE SAU UNITATE FRĂŢEASCA? Cel de-al şaisprezecelea patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii a fost numit duminică, 1 februarie 2009. Pe 6 decembrie 2008, la o zi după moartea patriarhului Alexei al II-lea, […]

Postat în Ecumenism, Semnele Timpului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....