CUNOAȘTEREA SUBIECTIVĂ

În limbajul comun s-au încetățenit doi termeni pe care-i folosim (poate abuziv): obiectiv și subiectiv. Ca să-i înțelegem, v-aș propune să ne întoarcem la peretele nostru. (Vedeți articolul Cunoașterea obiectivă.) Avem următoarea propoziție: „Ion zugrăvește peretele.” Subiectul este cel care face acțiunea, în cazul acesta, Ion. Obiectul (în gramatica limbii române se numește complement) este cel care suferă acțiunea. (Atenție! Obiectul poate fi și o ființă, nu doar un lucru.) Subiectiv înseamnă ceva care exprimă viziunea unei persoane: opinii, păreri, trăiri, convingeri, etc. Obiectivul se referă la o afirmație centrată pe obiect (și nu pe subiect), bazată pe observație și măsură, adică ceva demonstrabil. Ca să simplificăm, dacă faci afirmații care spun mai mult despre tine și nu despre starea de fapt, se numește că ești subiectiv.

Amândoi privim același perete (zugrăvit de Ion). Tu afirmi: „Peretele este alb.” Eu afirm: „Peretele este gălbui.” Începem să avem o discuție pe acest subiect, așa că apelăm la Vasile. În opinia lui, peretele este verzui. Deja avem o problemă: avem un perete și 3 culori. Am putea să facem un soi de chestionar și să notăm opinia fiecărui trecător, apoi să anunțăm culoarea peretelui în funcție de răspunsurile majorității. Sau mai bine nu! Mai bine vom „obiectiviza” întreaga discuție: îl contactăm pe Ion să ne spună ce cod de culoare avea vopseaua folosită. Și să mai facem ceva: Vasile și cu mine să ne dăm jos ochelarii cu filtru (sau de soare)! Apoi să fim suficient de sinceri și de modești și să recunoaștem că privit și de la distanță (cu ochiul liber), peretele este alb!

Bun! Acum că am învățat destul, haideți să dăm un test! Avem următoarea propoziție: „Peretele este frumos.” Este o afirmație obiectivă sau subiectivă? La prima vedere am spune că este o afirmație obiectivă, pentru că ne spune ceva despre perete. La o cercetare mai atentă, vom trage concluzia că e o afirmație subiectivă. Propoziția nu ne spune în esență nimic despre perete, ci doar despre cel care face această afirmație: Mie îmi place peretele, eu (subiectul) cred că acel perete zugrăvit alb de către Ion este frumos. Tu vei sta lângă mine și vei privi același perete alb (am stabilit mai devreme asta!) și vei avea următoarea exclamație: „Acest perete este urât!” Dacă în situația precedentă peretele nu putea fi și alb și gălbui și verzui, de data aceasta, același perete poate fi și frumos și urât! Unii vor obiecta și vor spune că e un nonsens! Frumos și urât sunt antonime – avem două noțiuni opuse! Cu toate acestea, acel perete alb va fi și frumos și urât – și asta simultan!

Poate că cineva care a fost atent la procesul anterior de obiectivizare va spune „hai să rezolvăm problema aceasta – trebuie să stabilim dacă peretele este frumos sau urât”. Și pot fi inventate o mulțime de metode: apelăm la vocea poporului, cerem opinia experților esteticieni sau putem chiar să consultăm autoritățile religioase. Se vor porni și războaie, dar problema nu va fi deloc rezolvată! Pentru că abordarea este una eronată din start! Aici nu mai avem de a face cu o cunoaștere obiectivă ci cu una subiectivă. În cunoașterea obiectivă, peretele (zugrăvit uniform) are o singură culoare. Rațiunea ne cere că peretele nu poate fi alb pentru tine și negru pentru mine. Ar fi o inepție ca la acest nivel să se invoce libertatea de opinie! Dar în cunoașterea subiectivă e loc pentru ceea ce la prima vedere ar fi un nonsens, un paradox. Se poate ca peretele să fie și frumos și urât. Cele două opinii (contradictorii) sunt pe deplin adevărate. Dar să ne fie clar, peretele e alb! Dacă pentru cineva albul este o culoare liniștitoare și de aici frumusețea peretelui, pentru altul același alb este o culoare deprimantă și din acest motiv peretele este catalogat a fi urât. Disputele cu privire la corectitudine nu au ce căuta la acest nivel de cunoaștere.

Cu toate că trăim în același mediu, fiecare dintre noi vom avea „lumea noastră”. Cu alte cuvinte, toți suntem subiectivi. Și nu e nimic greșit în asta. Trebuie doar să fim (mereu) conștienți de faptul că există o realitate subiectivă dar și una obiectivă. Este clar că vom tinde să ne limităm la propriile noastre percepții și la propriile noastre înțelegeri (și neînțelegeri) dar modestia și deschiderea spre cunoaștere ne vor fi de un real folos.

Se spune că oamenii au în fața lor un vast orizont al cunoașterii. Când orizontul acesta se limitează la un punct, acel punct devine „punctul de vedere”. Poate că din comoditate (și neputință) simplificăm și așteptăm răspunsuri cu da și nu. Doar că lumea nu e în alb și negru. Sunt chiar mai mult de 50 de nuanțe de gri! Să nu mai spunem că prin combinația de roșu, albastru și verde, ochiul uman percepe peste 10 milioane de nuanțe diferite!

O afirmație factuală ține de cunoașterea obiectivă, deoarece se limitează la prezentarea situației (faptelor) fără a se expune și interpretările. În schimb, o judecată de valoare ține de cunoașterea subiectivă. Judecățile de valoare nu pot fi tratate după rigurozitatea afirmațiilor factuale, ele fiind în esență evaluări subiective. „Peretele este vechi” – aceasta este o afirmație factuală. Pentru a „demonstra” vechimea se pot invoca acte, datări prin diverse metode, etc. Dar dacă se afirmă că „peretele este sacru”, aceasta este o judecată de valoare. Demersul de „demonstrare” a sacralității zidului este nepotrivit, deoarece este o judecată de valoare.

Da! Cunoașterea obiectivă are plusurile ei (unii s-ar grăbi să o considere superioară) dar nu va oferi răspunsuri pe care doar cunoașterea subiectivă le poate livra. Știința ne poate oferi răspunsuri despre cum funcționează lumea, dar cunoașterea subiectivă ne poate da răspunsuri privitoare la valori și (în cele din urmă) la sensul și semnificația vieții. Pe de altă parte, și cunoașterea subiectivă are limitele ei. Poate că cel mai mare pericol este acela de a lăsa ca ochelarii subiectivismului să distorsioneze cunoașterea (obiectivă a) realității. Nu întâmplător, la nivel popular, poți fi acuzat de subiectivism dar niciodată de „obiectivism”. Cunoașterea subiectivă (fiind incluse aici credințele de orice natură) nu poate să se exprime față de aspectele factuale ale realității (despre fapte și relațiile dintre ele), deoarece ea (cunoașterea subiectivă) este prin definiție o interpretare a realității. Credințele trebuie să fie lăsate să opereze la nivelul lor (valori, semnificații, etc) dar fără a fi norma pentru definirea sau înțelegerea realității (vezi cazul Galileo Galilei).

Aș ilustra printr-o imagine preluată din viața de zi cu zi. Harta care descrie rețeaua de transport comun la suprafață și harta metroului (din același oraș) sunt reprezentări simplificate ale unor realități (din același spațiu) dar din perspective diferite. Faptul că nu sunt identice nu înseamnă că una e mai falsă sau mai adevărată decât cealaltă. Am putea avea și o a treia hartă (integrată) cu toate mijloacele de transport – și acum am putea vedea și nodurile de legătură, transportul devenind mult mai eficient în varianta aceasta. Abordarea disjunctivă (ori-ori) nu este conformă cu realitatea de pe teren. Cu toate acestea, mulți preferă să simplifice, luând fie abonament de metrou, ori de suprafață (ca să nu vă zic că unii merg exclusiv cu o singură linie). E necesar să ne dezvoltăm un simț al realității și să recunoaștem că fiecare sistem are plusurile și minusurile lui. (Nu oricine își permite să meargă de unul singur și să bată câmpii.)

În căutarea (obsesivă) după o cunoaștere obiectivă, omul modern își neagă o trăsătură care este tot atât de biologică și umană precum capacitatea de a raționa – religiozitatea. Deschiderea spre sacru, consideră Eliade, îl face pe Homo religiosus capabil de a se cunoaște și a cunoaște pe deplin. Omul, nu este doar Homo sapiens, Homo faber, Homo aesteticus, Homo ludens, sau Homo religiosus ci toate în parte și toate împreună. Religiozitatea reprezintă un element din structura ființei umane, iar nu doar un stadiu al dezvoltării ei, întrucât a trăi ca ființă umană este în sine un act religios, sau altfel spus, a deveni om înseamnă a-ți asuma și latura religioasă în cadrul existenței. Totuși, acestea nu spun nimic despre realitatea în sine ci doar despre natura umană.

Experiența religioasă, chiar dacă pleacă de la aspecte factuale, este în esență o „judecată de valoare”, deoarece este o interpretare („prin ochii credinței”): „Ceea ce era de la început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit și ceea ce mâinile noastre au atins cu privire la Cuvântul vieții (…) deci, ceea ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, pentru ca și voi să aveți părtășie cu noi.” (I Ioan 1:1,3). Dar nu doar apostolii au fost martori. Au fost și alții din vremea de atunci care „au văzut și au auzit”, însă doar unii au crezut că Isus este Mesia. La aceeași realitate obiectivă putem avea răspunsuri diferite.

Chiar dacă frumosul poate fi exprimat într-un limbaj obiectiv matematic (vezi proporția de aur), el rămâne, în esență, în ochii mintea privitorului. Florile, mările, stelele și orice vreți, nu sunt frumoase, ele doar sunt. O cameră foto va înregistra un răsărit / apus de soare dar nu va avea niciodată emoția pe care o poate avea omul când va privi aceeași scenă. (O paralelă similară se poate face și cu muzica.) În același fel, sacrul va fi trăit și înțeles deplin doar la nivelul subiectiv al conștiinței umane, oricât de „obiectivă” ar fi manifestarea.

În timp ce era pe drum și se apropia de Damasc, a strălucit deodată împrejurul lui o lumină din cer. El a căzut la pământ și a auzit un glas care-i zicea: ‒ Saul, Saul, de ce Mă persecuți? El a întrebat: ‒ Cine ești, Doamne? Isus i-a răspuns: ‒ Eu sunt Isus, Cel pe Care tu Îl persecuți Îți este greu să lovești cu călcâiul în pinteni! Tremurând și plin de frică, a întrebat: ‒ Doamne, ce vrei să fac? Domnul i-a zis: ‒ Ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci! Bărbații care-l însoțeau în călătorie s-au oprit amuțiți; auzeau într-adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni.

Biblia, NTR, Fapte 9:3-7

La nivelul vieți de zi cu zi am avea mult de câștigat dacă am reuși să identificăm tipul de cunoaștere și apoi să ne raportăm corespunzător. Când apar diferențe de opinie ar trebui să stabilim dacă e necesar să obiectivizăm. Care sunt datele concrete? Ce răspuns putem oferi ținând cont de astfel de date? Dacă este o cunoaștere de tip subiectiv, atunci ar merita să exersăm mai multă empatie și toleranță. Pe de altă parte, ar trebui să lăsăm crezurile (personale sau de grup) la nivelul lor de credințe, fără a le transforma în normă pentru definirea realității.

Provocări:

1. La prima dispută (diferență de opinie) stabilește dacă e vorba de „cunoaștere obiectivă” sau „cunoaștere subiectivă” și acționează fie obiectivizând, fie fiind înțelegător cu opinia celuilalt.

2. Care aspecte din „cunoașterea obiectivă” intră în conflict cu credințele tale personale? Cum rezolvi tensiunea?

3. Care sunt câștigurile existențiale (la nivel personal) de pe urma „cunoașterii subiective”?