Categorii
- Ştiinţă şi religie

CUNOAȘTEREA OBIECTIVĂ

Se spune că niște studenți doreau să facă o cercetare despre relația dintre ignoranță și indiferență. În cadrul chestionarului era o întrebare care suna în felul următor: „Care din cele două credeți că este mai gravă? Ignoranța sau indiferența?” Majoritatea au răspuns într-un mod simplu: „Nu știu și nici nu mă interesează!” Avertisment! Cele ce urmează nu sunt pentru cei care nu vor să știe și nici nu-i interesează! Continuarea lecturii articolului reprezintă acordul dumneavoastră în asumarea riscului de a suferi un oarecare disconfort intelectual.

Credința fără certitudine ar fi o simplă opinie, dar certitudinea fără o bază obiectivă ar fi ori încăpățânare, ori manifestarea unor tulburări psihice. Credința nu ar valora nimic dacă nu ar fi permanent confruntată cu adevărul. Dar ce este adevărul? Cum ajungem să cunoaștem?

Spunem despre ceva că este adevărat atunci când corespunde realității, adică ceea ce este congruent cu starea de fapt. „Peretele este alb” poate fi o propoziție adevărată sau falsă în funcție de realitatea imediată. Propoziția „peretele este drept” va naște dispute, pentru că percepția și definirea verticalității pot să varieze. Din acest motiv, simțim nevoia să obiectivizăm discuția: ne vom folosi de un instrument care să ne ajute să înțelegem realitatea (în cazul de față vom folosi firul cu plumb sau bolobocul). Credința mea că peretele este drept trebuie să fie confirmată de instrument, altfel există riscul ca această credință să aibă consecințe tragice. Și este evident un fapt: credința mea că peretele este drept nu va afecta starea de fapt.

În căutarea de a înțelege (totul) plecăm de la premisa că am fi capabili, dar știm foarte bine că ființele umane sunt limitate în multe aspecte. Ce răspuns ar putea oferi un orb la întrebarea ce culoare are peretele? Faptul că orbul nu percepe culoarea peretelui asta înseamnă că el nu are culoare? Este evident că într-o societate de orbi din naștere, întrebarea privitoare la culoare peretelui este irelevantă, ba chiar nebunească. Faptul că cineva are o stare alterată a conștiinței și percepe peretele alb ca fiind multicolor, asta schimbă cu ceva faptul că peretele este alb? Am folosit aceste exemple pentru a sublinia că mai relevant decât ceea ce există, e ce percepem noi că există.

Dar noi (oamenii), nu doar că avem limitări senzoriale (ce le putem depăși cel puțin parțial prin intermediul instrumentelor), dar chiar și ceea ce reușim să percepem nu avem și garanția că pricepem. Realitatea o judecăm în limite omenești și tindem să umanizăm aproape tot. Felul în care înțelegem lumea este determinat și limitat de categoriile gândirii umane. Protagoras din Abdera (d. 420 î.Hr.) este cel care a intuit asta, afirmând că „omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și a celor care nu există, precum nu există.”

În principal, ființa umană are două surse de cunoaștere: 1. experiența și 2. raționamentul. Prin experiențe senzoriale (evident, limitate) aflăm ceva despre lumea noastră (chiar înainte de a ne naște). Mediul ajunge să ne educe în mod implicit. Dar vastitatea experiențelor ce pot fi trăite, este mai mare decât capacitatea noastră. Așa că noi (oamenii obișnuiți) nu simțim nevoia de a trăi toate experiențele. E normal! Nu ne-ar ajunge o viață să facem toate greșelile pentru a învăța din ele. Și așa, ajungem să îi credem pe cuvânt pe cei ce le-au trăit. Astfel o luăm pe scurtătura cunoașterii: experiențele (și raționamentele) altora devin bunul comun.

Și în acest context, în procesul cunoașterii intervine un factor cheie: încrederea. Încă din copilărie ne manifestăm o încredere naturală (în părinți, bunici, frați mai mari, profesori, etc). Ne manifestăm încrederea și în viața de zi cu zi, în cele mai banale aspecte (ne așezăm pe scaun fără să verificăm, dăm o bancnotă mai mare „știind” că vom primi restul, etc). Cu excepția personalităților predispuse către paranoia, noi, toți ceilalți, tindem să dăm dovadă chiar de o doză de „credulitate” benignă. Când primim o informație (de orice natură, de la bârfă la știri) creierul nostru o procesează din start ca fiind autentică. Așa suntem noi construiți. (Și tot așa se explică într-un mod simplificat proliferarea știrilor false).

Dacă omul religios se încrede în revelație, în tradiții / scrieri sacre și în interpretarea acestora, cercetătorul are încredere în instrumente și în procesele raționale. Veți spune că sunt domenii și experiențe diferite. Da! Dar în esență e vorba de încredere care în primă fază este factorul cheie în procesul cunoașterii! Anselm de Canterbury (1033–1109) surprindea aceasta în celebra zicere: „credo ut intelligam” (cred ca să înțeleg).

Doar că încrederea și neîncrederea sunt precum fețele unei monede. Credinciosul dintr-un domeniu este necredinciosul din alt domeniu. Firile religioase (numite adesea credincioase) dau și ele dovadă de multă necredință, punând la îndoială alte raționamente și sisteme de gândire. Iar cercetătorul, pe cât de încrezător este în „metoda științifică”, pe atât de neîncrezător este el în răspunsurile propuse de religie. În diversele sisteme de referință se ajunge să se opereze cu un soi de axiome (adevăruri fundamentale ce sunt admise fără demonstrație). Pentru firile religioase existența lui Dumnezeu este o axiomă, iar pentru unii dintre cercetători, o credință fundamentală e aceea că materia se organizează în forme complexe. Când pui la îndoială „axiomele”, dialogul încetează. Omul de știință care cochetează cu „designul inteligent” este catalogat drept obscurantist sau mistic și exclus din comunitatea științifică. Ceva similar cu anatemizarea ereticilor din mediul religios.

În școală am fost educați că cercetarea științifică este o punere la îndoială a tot și a toate. Îndoiala este prezentată ca o virtute primară, un fel de „mamă a cunoașterii”. Această abordare este un șablon și a fost perpetuat atât de către tabăra materialist-științifică cât și de către cei religioși. E necesar să subliniez că cercetarea științifică (fără a lua în discuție unele axiome ideologice) este un proces natural și de bun simț. Toți îl aplicăm în mod „instinctiv”. Este gândirea de la cauză la efect (vezi Amos 3:4-50). Se pleacă de la observarea și măsurarea fenomenelor (vezi Luca 12:54-55). Materialul acumulat este ordonat în conformitate cu principiile raționale (specific umane). Apoi sunt create ipoteze, modele și prognoze. Ipotezele modelului sunt testate prin experimente, teste și încercări. În faza finală se poate ajunge la confirmarea sau infirmarea ipotezelor. (Superstițiile apar când se aplică observarea, se fac corelații, se emit ipoteze dar fără a fi verificate riguros.)

Contemporanii din vremea lui Isus judecau în termeni de corelație și cauzalitate. Prin observație ei puteau face niște prognoze meteo. Au ajuns să fie mustrați de către Domnul Isus pentru că nu aplicau aceleași „metode de studiu” și în cele spirituale.

El a mai zis noroadelor: „Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, îndată ziceţi: ‘Vine ploaia.’ Şi aşa se întâmplă. Şi când vedeţi suflând vântul de la miazăzi, ziceţi: ‘Are să fie zăduf.’ Şi aşa se întâmplă. Făţarnicilor, faţa pământului şi a cerului ştiţi s-o deosebiţi, vremea aceasta cum de n-o deosebiţi? Şi pentru ce nu judecaţi şi voi singuri ce este drept? (Luca 12:54-57)

Toată această avansare în cunoaștere este mânată de o îndoială tot atât de benignă ca și încrederea inițială. Și ca într-o oglindă, acum se produce reversul: „intelligo ut credam” (înțeleg ca să cred). Cercetez din dorința de a înțelege, nu pentru a-mi alimenta niște concluzii prestabilite. Nu iau totul pe nemestecate, ci simt nevoia să verific. Într-un studiu „berean” (Fapte 17:11) verificarea depășește credulitatea. Pericolul de a ne alimenta cu argumente propria părere este cel care va îngreuna procesul cunoașterii. Dar putem folosi ca antidot o doză sănătoasă de îndoială (și multă modestie).

Este clar că această cunoaștere umană prin cercetare are limitele ei. Sunt fenomene ce nu pot fi reproduse. Dar partea cea mai provocatoare este că realitatea nu are nicio obligație față de noi (oamenii) ca să fie pe deplin cognoscibilă. Cum un câine nu va pricepe niciodată cum funcționează un autoturism (și indiferent de valoare, el îl va trata „câinește” – îl va „marca” în stilul specific), tot așa, ar trebui să ne așteptăm ca realitatea să fie mai complexă decât capacitatea creierului uman. Poate de aici și paradoxurile pe care le întâlnim în procesul cunoașterii. (Pentru pasionați vă rog să explorați puțin domeniul fizicii cuantice.) Și poate cea mai mare limitare a științei este faptul că ea nu poate să răspundă decât la un anume set de întrebări: „Căci știința nu poate decât să stabilească ce este, nu și ceea ce trebuie să fie, iar dincolo de domeniul ei rămân necesare judecăți de valoare de tot felul.” (Albert Einstein, Cum văd eu lumea, pag. 286).

Rămâne de văzut cine (sau ce) va avea dreptul să facă „judecăți de valoare”. Ce valoare de adevăr ar avea propoziția „peretele este frumos”? Dar dacă am afirma că „peretele este perfect”? Și până la urmă, de ce lucrurile ar trebui să fie într-un anume fel, dacă ele (doar) sunt așa cum sunt?

(Va urma.)

Provocări:

1. Te definești a fi predispus către încredere ori către îndoială? Ce experiențe de viață te-au modelat?

2. Din ce motive ai ales ca pe unele lucruri să le crezi, iar pe altele să le pui sub semnul întrebării?

3. Cum faci ca în procesul cunoașterii obiective să păstrezi echilibrul sănătos între încredere și îndoială?

Ce ai mai putea citi:

  • CURSA PENTRU CONVERTIREA NEAMURILOR În curând Roma, "capitala catolicilor", va fi preluată de către islamici. "Foarte curând, cu voia lui Alah, Roma va fi cucerită, aşa după cum a fost Constantinopolul, după cum a profeţit […]
  • O VIAŢĂ PLINĂ DE SENS o povestire scrisă în stilul lui J. Bunyan şi C.S. Lewis(Poate fi pusă în scenă de cei cu talent. Aştept reacţii.) Motto: Dacă vei citi istoria, vei vedea că cei care au făcut cel […]
  • DE ANUL NOU La început de an Acum când gândul zboară Mă-ntreb aşa în doară Unde sunt zilele primite-n dar? Lin, timpul vine... trece... Te-ntreab' acum dar nu-n zadar, Isus, este cu tine şi la hotar […]
  • DE LA PRESIUNEA DE GRUP LA PRESIUNEA ASUPRA GRUPULUI Cunosc istoria unui amic (Cristi) care era implicat în politică. Era membru al PNŢCD. Numai că din discuţiile cu el îl observam cât de amărât era – din perspectiva lui, politica PNŢCD era […]
  • INSULA BLESTEMATA La o zi după devastatorul cutremur din Haiti, tele-evanghelistul american Pat Robertson afirma pe postul CBN că situaţia poporului haitian este rezultatul direct al unui „pact cu diavolul” […]