AMINTIRI DIN TRECUTUL ABSENT

Tu ce-ai făcut în ultimii 500 de ani?

Revista Elle nota, în septembrie 2010, că actriţa Julia Roberts, în ciuda educaţiei creştine, se consideră o adeptă a hinduismului şi crede că, într-o viaţă anterioară, a fost o ţărancă implicată într-o răscoală. O altă vedetă de la Hollywood, Sylvester Stallone, crede că a mai trăit cel puţin patru vieţi şi că, în timpul Revoluţiei Franceze, a murit ghilotinat. Vedeta pop-rock Tina Turner pretinde că este reîncarnarea reginei egiptene Hatşepsut.

Deşi reîncarnarea era asociată cu ocultul, în urmă cu trei decenii, azi se profilează o modă – să afli ce sau cine ai fost în viaţa anterioară. Concept specific filosofiilor şi religiilor orientale, reîncarnarea îşi face loc şi în cultura occidentală. Nu surprinde că marele premiu de la ultima ediţie a Festivalului de film de la Cannes (mai 2010) a fost acordat producţiei thailandeze Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives (Unchiul Boonmee, care-şi poate aminti de vieţile sale anterioare).

Studii [1] demografice relativ recente (1999-2002) arată că o minoritate semnificativă din Europa şi din America de Nord crede în reîncarnare. În medie, în Europa de vest sau în ţările nordice, 22% din populaţie are această credinţă, procentul fiind ceva mai ridicat (27%) în fostul bloc comunist. Ţările baltice sunt în top, în Lituania, de exemplu, 44% din populaţie afirmându-şi credinţa în reîncarnare. România este aproape de media est-europeană, şi anume 28%. Conform unui studiu Gallup (2005), aproximativ 20% dintre adulţii americani cred în reîncarnare. Publicaţia Newsweek (din 15 august 2007) cita studii efectuate în mediul creştin, conform cărora 10% dintre creştinii evanghelici practicanţi acceptă ideea reîncarnării.

Ce este reîncarnarea?

Este ştiut că în Antichitate credinţa în reîncarnare s-a regăsit în diverse culturi şi popoare, inclusiv pe bătrânul continent. Un exemplu este metempsihoza (transmigraţia sufletului) din filosofia Greciei antice. Toate credinţele care acceptă reîncarnarea au doi piloni de susţinere: o concepţie dualistă (materie vs spirit) şi credinţa într-o entitate imaterială, de sine stătătoare, nemuritoare, şi care este numită adesea „suflet”. Adepţii reîncarnării, antici sau contemporani, se bazează deci pe ideea că există ceva esenţial personalităţii umane (sufletul), care supravieţuieşte morţii biologice.

Un corolar al conceptului reîncarnării este ideea de dreptate: faptele bune au consecinţe bune, iar faptele rele au urmări rele, de la o viaţă la alta. Ideea se regăseşte atât în gândirea orientală, cât şi în filosofia greacă antică. Astfel, conform legii karma [2] (o lege impersonală şi inflexibilă a universului, conform gândirii orientale), omul primeşte în fiecare viaţă ceea ce merită. Prin urmare, nicio suferinţă nu este nedreaptă, pentru că niciun om nu este nevinovat. Fiecare individ trebuie să îşi poarte karma de la o viaţă la alta.

Buddha, Grecia antică și reîncarnarea

Buddha (Siddhartha Gautama – cca 563-483 î.Ch.) a trăit într-o perioadă de profundă efervescenţă religioasă şi filosofică a Indiei. Curentele filosofico-religioase erau numeroase şi, uneori, divergente. Alături de mistici şi credincioşi de tradiţie brahmanică, existau nenumărate grupuri de asceţi rătăcitori (yogini, magicieni, dialecticieni-„sofişti”) care, în mare parte, credeau într-o existenţă ciclică, cu naşterea, viaţa, moartea şi renaşterea ca părţi ale unui circuit amplu. Unii dintre vechii gânditori indieni însă, materialişti şi nihilişti, considerau că sinele încetează să existe în clipa morţii. Doctrinele lor sunt menţionate fragmentar în textele buddhiste şi jainiste; de obicei, combătute, ridiculizate ori deformate.

Ideea unei lumi imateriale în opoziţie cu realitatea curentă poate fi regăsită şi în Grecia antică. În drumul către perfecţiune, sufletul este angajat într-un proces de reîncarnări succesive, spuneau filosofii greci, care au folosit mai mulţi termeni pentru descrierea conceptului de reîncarnare. Cei mai uzitaţi erau metempsycosis (metempsihoza, „migrarea sufletului”) şi palingenesia (renaşterea, „naşterea din nou”). Platon a susţinut ideea transmigraţiei şi credea că, după moarte, sufletul, separat de trup petrecea un anume timp (poate chiar şi 10.000 de ani) în lumea imaterială, după care putea să experimenteze o nouă încarnare, luând trup de om, de animal sau chiar de plantă. Totul făcea parte dintr-un lung ciclu de purificare, ce avea drept finalitate contopirea cu divinul. În acelaşi timp, el mai credea că faptele dintr-o existenţă pot determina forma ulterioară de reîncarnare. Spre exemplu, atunci când pofta (epithumia) domină viaţa omului, se ajunge la o reîncarnare în animale licenţioase precum măgarul. Sau, în cazul unui om dominat de mânie (thumos), reîncarnarea urma să se facă în animale de pradă. Persoanele raţionale (logistikon) se reîncarnau în animale gregare precum albinele sau furnicile. Se povesteşte că într-o zi, Pitagora (580-495), trecând pe lângă cineva care-şi bătea câinele, i-ar fi spus aceste cuvinte: „Opreşte-te, nu-l mai bate că şi el este un suflet de om. Trebuie să fie un prieten de-al meu, l-am recunoscut după schelălăit.”

Hipnotice amintiri din trecute vieţi…

Ca argumente în favoarea reîncarnării sunt menţionate experienţele gen déjà vu – sentimentul ciudat al familiarităţii cu persoane, locuri sau evenimente întâlnite pentru prima dată. Acestora li se adaugă amintirile atribuite unei existenţe anterioare.

Pentru unii psihiatrii, hipnoza este o metodă de a sonda amintirile din vieţile anterioare, ascunse undeva în subconştient. Americanul Brian Weiss este unul dintre aceştia. Experienţa sa a debutat cu o şedinţă terapeutică, din 1980, când o pacientă aflată sub hipnoză ar fi început să relateze amintiri din vieţile anterioare. De atunci, Weiss a aplicat tehnica „regresiei hipnotice” la peste 4.000 de pacienţi, mărturiile acestora fiind publicate în unele dintre cărţile sale. Totuşi, un alt pasionat al teoriei reîncarnării, dr. Ian Stevenson, invitat la emisiunea celebrei Oprah (13 mai 2008), şi-a exprimat rezerva în privinţa folosirii regresiei hipnotice, catalogând aşa-numitele „amintiri din alte vieţi” drept „relatări imaginare”, înrudite cu visele.

Cât de validă este tehnica regresiei hipnotice? Studiile [3] arată că, sub hipnoză, amintirile subiecţilor sunt inexacte chiar şi în privinţa evenimentelor trăite. Deseori, cei hipnotizaţi combină amintirile reale cu elemente imaginare, iar 40% [4] dintre subiecţi îşi asumă identităţi noi şi se prezintă cu alte nume chiar şi atunci când li se cere să evoce propria lor naştere. Datele arată deci că hipnoza nu este o metodă sigură în sondarea amintirilor tocmai datorită interferării cu imaginarul.

Metoda hipnozei a fost contestată şi din alte motive. S-a observat, de pildă, că informaţiile furnizate de personalităţile evocate (fie spiritele decedaţilor, fie amintiri din vieţi anterioare) sunt dependente de cunoştinţele existente la momentul respectiv (data regresiei hipnotice). În multe cazuri, deşi informaţiile survenite pe această cale au corespuns cu concepţiile comun acceptate într-o societate, ele au fost infirmate, fie luând în calcul cunoştinţele de specialitate, fie de unele descoperiri ulterioare. Faptul aruncă deci o umbră de îndoială asupra veridicităţii relatărilor în stare de hipnoză. Spre exemplu, de ce o persoană care pretinde că a trăit în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea nu foloseşte d
enumirea egipteană pentru capitala imperiului, No (conform descoperirilor arheologice recente), ci Teba, un nume dat de greci mult mai târziu? Pentru că nu sunt amintirile unui egiptean, ci rodul imaginaţiei unui contemporan. Sau de ce o persoană care pretinde că a trăit cândva în secolul al XI-lea îi descrie pe vikingi ca purtând coifuri cu coarne? Pentru că aceasta este o cunoştinţă comună popularizată de mediile de informare. În realitate, specialiştii ştiu că vikingii foloseau în luptă coifuri conice, cele cu coarne fiind utilizate doar în cadrul ritualurilor religioase. Este deci evident că relatările despre vieţile anterioare sunt fapte imaginare construite în mare măsură pe baza cunoştinţelor actuale şi nicidecum amintiri.



Reîncarnări condiţionate cultural

Dr. Ian Stevenson [5] a început studiile despre reîncarnare prin anii ’60 ai secolului trecut, dar, spre deosebire de alţi pasionaţi ai fenomenului, care foloseau tehnica regresiei hipnotice, el a strâns aproape 2.500 de mărturii ale unor copii cu vârste între 2 şi 7 ani care relatau amintiri din presupuse vieţi anterioare. Studiile au plecat de la cazuri petrecute în India şi alte state asiatice. Ulterior au fost adăugate şi mărturii din Africa, SUA sau Marea Britanie. Detaliile despre familiile anterioare, despre locurile unde ar fi trăit sau despre ultimele momente din viaţa anterioară erau şocante.

Câteva aspecte însă nu pot fi trecute cu vederea. Cazurile de reîncarnare invocate de Stevenson se regăsesc majoritar în societăţi şi culturi unde credinţa reîncarnării este foarte populară. Dacă reîncarnarea este un fenomen veridic, de ce relatările despre vieţi anterioare apar preponderent în cadrul societăţilor care cred în aşa ceva? Stevenson pretinde că absenţa mărturiilor în anumite societăţi este datorată presiunii sociale. Altfel spus, în culturile în care reîncarnarea este o idee acceptată, cei care au amintiri dintr-o viaţă anterioară se simt în largul lor să le evoce. În schimb, în alte zone ale globului, datorită presiunii sociale care ridiculizează ideea reîncarnării, aceste amintiri sunt reprimate. Apariţia mărturiilor despre o viaţă anterioară ar putea fi însă, în egală măsură, explicate printr-o precondiţionare culturală. Un exemplu clar de condiţionare culturală este faptul că în societăţile în care se crede că prin reîncarnare se poate schimba sexul, apar relatări despre amintiri din vieţi anterioare în care persoana a fost uneori bărbat, alteori femeie. În schimb, în alte culturi, în care se crede că prin reîncarnare nu se schimbă sexul, nu se regăsesc „cazuri” de reîncarnare transsexuală.

Unul dintre criticii studiilor lui Stevenson, Paul Edwards, a analizat aceste relatări şi le-a catalogat ca „anecdotice”, sugerând că este vorba despre false amintiri (criptomnezie). În multe cazuri, mărturiile copiilor, citate ca argumente în favoarea reîncarnării, au fost negate chiar şi de unii dintre „guru” indieni. Metodologic, Stevenson a făcut o eroare, deoarece s-a grăbit să catalogheze ca „amintiri din vieţi anterioare” relatările unor copii care se născuseră înaintea decesului celor a căror reîncarnare se presupunea că sunt. Sri Somasundara Desika Paramachariya îi scria lui Ian Stevenson: „Toate cele trei sute de cazuri pe care le-aţi studiat nu sunt argumente pentru reîncarnare… Toate sunt posesiuni spirituale, ignorate de învăţaţii din sudul Indiei.” [6]

Criptomnezia

Un caz celebru s-a petrecut în 1950. Arnall Bloxham, hipnoterapeut britanic, în colaborare cu BBC, avea să „redescopere” amintirile din vieţile anterioare ale unei gospodine, Jane Evans. Sub hipnoză, tânăra a povestit despre perioada în care era numită Livonia, o matroană romană din Marea Britanie a secolului al IV-lea, dar şi despre activitatea sa ca servitoare a unui negustor francez din secolul al XV-lea. Dar, dintre toate amintirile, una a făcut într-adevăr senzaţie: Jane şi-a amintit că, într-o altă viaţă, a fost Rebecca, o evreică din York asasinată în cripta Bisericii „Sf. Mary Castlegate”, în timpul masacrului din 1190. Într-adevăr, acolo s-a găsit un cavou, dar neconcordanţele din istorisirea ei, precum şi dovezi apărute ulterior au sugerat că e vorba de un caz de criptomnezie – o condiţie psihică în care subiectul atribuie unei experienţe din altă viaţă o serie de informaţii acumulate anterior şi uitate. S-a descoperit, ulterior, că „amintirile” lui Jane Evans proveneau din romane istorice pe care le citise. Sub hipnoză, detaliile din cărţi au părut un fel de „amintire îndepărtată”.

Secretul atracţiei

Stephen Prothero, profesor de religie la Universitatea din Boston, a realizat un studiu despre interesul occidental faţă de religiile orientale. El sugerează că fascinaţia pentru reîncarnare este, în Occident, asociată cu o stare materială destul de bună. Occidentalii văd reîncarnarea ca o şansă de a amâna veşnicia nefiinţei. „Reîncarnarea înseamnă să nu spui niciodată că ai murit”, a declarat Prothero pentru The New York Times [7].

Viaţa omului se consumă între naştere şi moarte. Accepţiunea standard este că omul se naşte, trăieşte şi moare, fără o a doua şansă sau posibilitatea de a o lua de la capăt. În schimb, ideea reîncarnării oferă tocmai posibilitatea eliberării din perspectiva lineară asupra istoriei şi, implicit, asupra destinului uman. Vieţile viitoare reprezintă şanse noi, concrete. Moartea este anihilată prin reîncarnare. Cel puţin, asta este promisiunea reîncarnării.

Un alt aspect care atrage atenţia este acela că, în mod uimitor, majoritatea celor care îşi amintesc de existenţele anterioare au avut parte de vieţi nobile: prinţese, cavaleri, eroi şi tot felul de personaje (din poveste)? Dar unde sunt milioanele de anonimi? Amintirile dintr-o viaţă anterioară ar putea fi doar un şiretlic al minţii umane în căutarea după sens a unei vieţi (actuale) pierdute printre anii ce se scurg, şi nu o dovadă a reîncarnării.

Reîncarnarea şi perspectiva creştină asupra vieţii

Este credinţa în reîncarnare compatibilă cu creştinismul biblic? Răspunsul presupune o întoarcere la fundamentul filosofico-religios al acestei credinţe. Baza reîncarnării este credinţa într-o esenţă imaterială care nu moare. Această credinţă este întâlnită în mai toate religiile precreştine, dar şi în religiile noi cu orientare spiritualistă, precum teozofia, spiritismul sau credinţele sincretice de tip New Age. De asemenea, se poate observa că această credinţă a fost adoptată, într-o formă modificată, chiar şi în creştinism.

Biblia prezintă însă fiinţa umană dintr-o perspectivă holistică, ca un sistem complex care trebuie luat ca atare, fără a fi redus la părţile constituente. Cartea sacră a religiei creştine nu vorbeşte despre supravieţuirea după deces a unei entităţi conştiente şi de sine stătătoare, ci dimpotrivă, moartea este prezentată ca o „descompunere” în elementele constituente ale omului (Geneza 2:7). Consecinţa este că persoana ca atare încetează să mai existe (Eclesiastul 9:5; 12:7; Iov 14). Este adevărat că şi în Biblie se regăseşte ecoul ideii de supravieţuire după moarte, dar sursa ecoului este clar identificată: Satana, inamicul lui Dumnezeu (Geneza 3:4).

Pe de altă parte, în contextul reîncarnărilor succesive ca mijloace de purificare a sufletului, noţiunile de ispăşire şi mântuire ar fi anulate. Jertfa lui Iisus ar deveni lipsită de sens. Christos nu i-a promis tâlharului de pe cruce o serie de reîncarnări succesive pentru plata păcatelor comise, ci accesul în Paradis ca urmare a credinţei manifestate (Luca 23:43). Legea karmei
este parte a unui sistem de gândire în care nu există loc pentru har, iertare sau milă – concepte specific creştine. Ba mai mult, credinţa în karma şi reîncarnare face imposibil şi inutil ajutorul pentru cei de care ar trebui să ne fie milă, pentru că orice rău din viaţa cuiva este perceput ca o consecinţă a nedreptăţilor comise într-o existenţă anterioară. Desăvârşirea şi mântuirea omului sunt prezentate de Biblie în alte coordonate.

Reîncarnarea este departe de compatibilitatea cu credinţa creştină deoarece intră în conflict cu speranţa în înviere. Dacă adepţii reîncarnării cred că sufletul locuieşte într-o multitudine de forme corporale în procesul de purificare care ţinteşte unirea finală şi deplină cu divinul, învăţătura creştină afirmă o existenţă temporară, încadrată între (o) naştere şi (o) moarte, urmate de înviere, judecată şi răsplată.

Creştinismul primar credea în reîncarnare?

Platon susţinea că sufletele umane sunt forme de existenţă de sine stătătoare din veşnicie. Această idee despre preexistenţa sufletelor a fost adoptată în teologia creştină de Origen (185-254 d. Ch.), dar a fost condamnată oficial de către Sinodul din Constantinopol, în anul 553. Totuşi, Origen nu a afirmat şi ideea reîncarnării. De fapt, el a negat ideea reîncarnării condamnând, în Comentariul la Evanghelia după Matei (cartea XIII, 1), o idee populară în vremea aceea, conform căreia Ioan Botezătorul ar fi fost reîncarnarea profetului Ilie (Matei 11:14; 17:12, 13). Părinţii bisericeşti s-au dezis de teoria metempsihozei. Iustin Martirul, Irineu, Tertulian şi Grigore de Nyssa sunt doar câţiva dintre autorii creştini ai primelor secole, care au negat transmigraţia sufletelor.

1. Haraldsson Erlendur, „Popular psychology, belief in life after death and reincarnation in the Nordic countries, Western and Eastern Europe”, Nordic Psychology, nr. 58, p. 171-180

2. Karma înseamnă acţiune, în sanscrită.

3. N. Spanos, C. Burgess, M. F. Burgess, „Past-Life Identities, Ufo Abductions, and Satanic Ritual Abuse: the Social Construction of Memories”, International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis 42 (4), 1994, p. 433

4. Nicholas Spanos, „Multiple Identities & False Memories: A Sociocognitive Perspective”, American Psychological Association, 1996, p. 135-140

5. Ian Pretyman Stevenson (1918-2007) a fost biochimist şi cercetător în psihiatrie pasionat de reîncarnare, iar până la data pensionării (2002), a fost conducătorul departamentului de studii perceptuale (adică studiul fenomenelor paranormale) din cadrul Universităţii Virginia.

6. Valea Ernest, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Timişoara, Editura Ariel, 1996, p. 195

7. Lisa Miller, „Remembrances of Lives Past”, New York Times, 27 august 2010

Ce ai mai putea citi:

  • SEDUCŢIA NOII SPIRITUALITĂŢI Studii recente arată că 22% dintre creştinii americani practicanţi cred în reîncarnare, un sfert dintre ei cred în puterea astrelor, ca să nu mai spunem că 3 din 10 americani susţin că […]
  • CREDINŢA ÎN CREDINŢĂ În contextul unei Românii europene, pluralitatea religioasă este un lucru aşteptat şi natural. Fugind de formalismul unui creştinism irelevant secolului XXI, mulţi tineri (îndeosebi […]
  • SE POATE ŞI MAI CALD DECÂT ACUM…. În concepţia populară Iadul este materializarea răului absolut, întruchiparea a tot ce grotesc, diabolic şi dezgustător; este locul şi starea despărţirii de Dumnezeu. Aici nu se mai poate […]
  • MICA APOCALIPSĂ A LUI IISUS Portretul „profetului Iisus, din Nazaretul Galileii” (Matei 21:11), care prevestea că „Împărăţia Cerurilor este aproape”, primeşte nuanţa definitorie în săptămâna dinaintea crucificării. […]
  • PRO SAU CONTRA SĂRBĂTORIRII CRĂCIUNULUI? Teologia lui Grinch În 1647, Parlamentul Angliei de sub conducerea lui Cromwell decreta Crăciunul zi de penitenţă, iar în 1652 a fost interzis complet. Între 1644 şi 1656, Parlamentul […]

Postat în Biblia, New Age, Semnele Timpului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe ....