CODEX SINAITICUS

Cea mai veche Biblie creştină, „Codex Sinaiticus”, a fost fotocopiată şi va putea fi accesată gratuit online. Din iunie 2005, o echipă de experţi s-au unit într-un proiect ce s-a materializat în realizarea unei ediţii digitale complete a celebrului codex.

Cele aproape 800 de pagini care au învins timpul – iniţial fiind 1400 – conţin pe lângă Noul Testament şi jumătate dintr-o copie a Vechiului Testament, cealaltă jumătate fiind pierdută. Fiecare pagină a fost fotografiată din diferite unghiuri pentru a asigura o imagine cât mai clară. Rezultatul este de o fidelitate atât de mare încât se pot sesiza chiar şi înţepăturile de insecte care au ciupit pielea animalului din care s-a făcut pergamentul. Fragmentele din codex, deţinute de Biblioteca Britanică din Londra, Mânăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai (Egipt), Biblioteca Naţională din Rusia şi Biblioteca Universităţii Leipzig din Germania au fost în final reunite în format digital, întreaga lucrare putând fi consultată la www.codexsinaiticus.org.

Ce este Codex Sinaiticus?

Ca urmare a analizei minuțioase, ţinând cont de elementele caracteristice – scrierea cu litere unciale (majuscule), aşezarea în 4 coloane pe pagină ori absenţa ornamentelor – cercetătorii datează manuscrisul undeva prin secolul IV în vremea împăratului Constantin cel Mare. Secole de-a rândul această Biblie a fost păstrată în mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai – singura mânăstire locuită în mod continuu şi cu cea mai mare bibliotecă de scrieri vechi, exceptând biblioteca Vaticanului.

Codexul a fost descoperit în secolul XIX de către un cercetător biblic german pasionat de vechi manuscrise: Constantin von Tischendorf (1815-1874). Porţiuni din manuscris au fost aduse în Europa în trei ocazii diferite. În 1844, el vizita mănăstirea sub patronajul lui Frederick Augustus, regele Saxoniei. Într-un coş a descoperit 42 de foi cu porţiuni din Biblie: I Cronici, Ieremia, Neemia şi Estera fiindu-i permis să le ia cu el. Ulterior a zărit şi cărţile Isaia şi I şi IV Macabei. Conform însemnărilor lui von Tischendorf se pare că monahii nu erau conştienţi de valoarea manuscriselor. Într-o a doua vizită (1853) el a mai găsit alte scurte fragmente din cartea Genezei. În 1859 va face o a treia vizită, de data aceasta sub patronajul ţarului Alexandru II. Vizita părea la fel de lipsită de rezultate ca cele precedente. Numai că în ajunul plecării, ispravnicul mănăstirii îi arată un manuscris cu totul deosebit conţinând mari porţiuni din Vechiul Testament şi întregul Nou Testament alături de alte două scrieri incomplete: Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Hermas. În total, sunt 346 de foi şi jumătate. Entuziasmat de marea descoperire, Constantin von Tischendorf va petrece întreaga noapte copiind Epistola lui Barnaba. În zori încearcă să-i convingă pe călugări să ia manuscrisul, dar în zadar. La Cairo se opreşte la o mănăstire soră unde va primi în cele din urmă, ca dar pentru ţar, manuscrisul atât de mult râvnit.

Ţarul va recompensa în 1869 cele două mănăstiri cu bani şi daruri. Manuscrisul va fi depus la Biblioteca Imperială din St. Petersburg. În 1862, sub auspiciile ţarului va fi publicat un facsimil. Descoperirea acestui manuscris a avut o valoare atât de mare că în 1863 se va publica o ediţie critică a Noului Testament.

De ce este codexul important?

Pentru cercetătorii seculari, manuscrisul reprezintă punctul de trecere de la sul la forma de carte. Pergamentul a fost aranjat în mici broşurele conform unor anume secţiuni. „Codex Sinaiticus este una dintre cele mai valoroase vestigii scrise”, declară Scot McKendrick coordonator al departamentului de manuscrise al Bibliotecii Britanice. „Acest manuscris vechi de 1600 de ani oferă o perspectivă edificatoare asupra dezvoltării creştinismului, fiind prima dovadă a felului în care textul Bibliei a circulat de la o generaţie la alta”, mai adăugă el.

Dezvoltarea canonului Noului Testament a fost un proces gradual fiind un rezultat direct al provocărilor. Aşa cum se exprimă şi Enciclopedia Catolică, „ideea unui canon al Noului Testament complet şi bine definit care să fi existat de la început, adică să derive din vremurile apostolice nu are nici un fundament istoric. Canonul Noului Testament, ca şi cel al Vechiului Testament este rezultatul dezvoltării, a unui proces care a fost stimulat de către scepticii dinlăuntrul şi dinafara Bisericii (…).”[1]

Poate suna straniu, dar lista cărţilor recunoscute ca fiind pline de autoritate (din perspectivă religioasă) este întocmită tocmai ca reacţie la abuzurile eretice.

Marcion (circa 85-160) a fost un teolog creştin care va determina Biserica să ia o poziţie clară faţă de lista scrierilor sfinte. El oferea o teologie alternativă cu puternice influenţe gnostice, în viziunea sa Dumnezeul revelat prin Isus Hristos fiind total diferit de Dumnezeul Vechiului Testament. Ca atare, el propunea un creştinism purificat de orice element evreiesc. El va oferi o imagine redefinită a divinităţii prin intermediul scrierilor ce avea să le folosească. În colecţia sa de scrieri sacre el includea 10 din epistolele apostolului Pavel şi o evanghelie proprie (cunoscută ca Evanghelia lui Marcion). Poziţia anti-iudaică a lui lui Marcion poate fi înţeleasă pe fundalul revoltei evreieşti conduse de Bar Kokhba şi a tendinţelor generale anti-iudaice din vremea de atunci. Pe de altă parte, dualismul teologic al lui Marcion nu este nimic altceva decât rezultatul speculaţiilor făcute din perspectiva gnostică, selecţia cărţilor fiind ulterioară ideologiei.

În urma unei călătorii (de afaceri) la Roma (142–143) Marcion va dezvolta propriul său sistem teologic. În cele din urmă, în 144 va fi excomunicat. După aceea se va întoarce în Asia Mică unde va continua să predice ideile sale. Ulterior va crea o nouă organizaţie religioasă, similară Bisericii, el însuşi fiind conducătorul ei.

Provocarea lui Marcion a obligat Biserica să definească ceea ce este acceptabil şi ceea ce nu este, ceea ce este corect doctrinal şi ceea ce nu este. Pe de altă parte, focul persecuţiilor a cerut o diferenţiere clară a cărţilor valoroase de cele dispensabile. La ameninţarea puterii seculare, Biserica a fost nevoită să se delimiteze de ceea ce nu era autentic şi să păstreze (chiar cu preţul vieţii) ceea ce era recunoscut ca valoros.

Împăratul roman Diocleţian, în 303 d. Hr. printr-un edict ordona distrugerea scrierilor sfinte ale creştinilor. Biserica este astfel nevoită să clarifice situaţia numeroaselor scrieri care circulau la acea dată. Nimeni nu şi-ar fi dat viaţa pentru ceva ce nu era de valoare.

Scrierile Noului Testament

Spre deosebire de ideile promovate de Marcion, Biserica creştină şi-a însuşit chiar de la început, Vechiul Testament ca Scriptură a ei, iar de la o dată timp
urie au fost considerate şi folosite ca Scripturi, scrierile creştine proprii. Este adevărat că în sânul Bisericii s-au dospit scrierile (care ulterior aveau să fie trecute într-un canon) dar în același timp, scrierile au fost cele care au modelat şi crescut Biserica: epistolele apostolilor devenind catalizatorii[2] comunităţii creştine.

Scrierile care circulau în cadrul Bisericii din primele secole erau recunoscute ca fiind valoroase datorită principiului mărturiei: „ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, (…) aceea vă vestim şi vouă”[3] spunea apostolul Ioan. Acest principiu a fost aplicat în dreptul tuturor scrierilor care aveau să compună mai târziu lista cărţilor Noului Testament. În lumina acestui criteriu, au fost acceptate doar acele scrieri care provin direct de la apostoli sau de la alte persoane din imediata lor apropiere.

Un alt criteriu (derivat dealtfel din primul) era acela al inspiraţiei, care în practică se verifica prin învăţăturile promovate: chiar dacă Biserica nu a articulat un crez sistematizat decât la mult timp de la apariţia sa, asta nu înseamnă că nu exista un nucleu doctrinar. Dealtfel învăţăturile de bază (transmise atât verbal cât şi în scris), derivate din învăţăturile şi lucrarea lui Isus Hristos, au fost cele care au servit drept criteriu de acceptare sau respingere pentru oricare scriere. Inspiraţia divină a acestor documente putea fi susţinută tocmai prin conţinutul lor intrinsec.

Al treilea criteriu a fost acela al acceptării de către Biserică: conştiinţa colectivă (modelată de crezul evanghelic) a ajuns să accepte într-o măsură mai mică sau mai mare scrierile care circulau. Unele au fost acceptate imediat de toate bisericile, câteva au fost acceptate cu ezitări de anumite biserici iar altele în ciuda unei folosiri parţiale şi temporare, dreptul lor de a fi incluse în canon a fost contestat definitiv. Asentimentul eclesiastic cu privire la canonicitate furnizează o dovadă coroborativă, chiar dacă el nu este decisiv prin sine

Discuţiile din sânul Bisericii, şi hotărârile sinoadelor nu vor face decât să recunoască statutul de facto al scrierilor care circulau la acea perioadă. Aşa se face că putem spune că Noul Testament nu reprezintă o listă autoritativă de cărţi ci mai degrabă o listă de cărţi autoritative. Pentru 20 din cele 27 de cărţi care alcătuiesc Noul Testament, procesul de recunoaştere a fost destul de lin, fără prea mari discuţii şi controverse. Pentru celelalte 7, disputele plecau de la chestionarea paternităţii, de aici, acceptarea fiind parţială. Alte cărţi care erau folosite în cadrul slujbelor au picat la testul inspiraţiei fiind abandonate ulterior. Între ele se numără şi cele două cărţi anexe din Codex Sinaiticus.

Valoarea Noului Testament pentru noi cei de astăzi este incontestabilă. Alături de valoarea documentară – o clară mărturie a naşterii şi dezvoltării Bisericii – Noul Testament oferă şi chintesenţa acelei experienţe religioase care a dat o identitate de nezdruncinat tuturor creştinilor din orice timp. Prin chiar denumirea sa, Noul Testament (sau Noul Legământ) mărturiseşte în favoarea unei noi ordini spirituale instaurată odată cu întruparea, jertfirea şi înălţarea Dumnezeului înomenit: Isus Hristos. Reactualizarea mesajului nou-testamental, este posibilă prin asumarea la nivel personal (în urma citirii) a mesajului ce a stat şi rămâne ca fundament al creştinismului: iubirea lui Dumnezeu pentru om ce se recristalizează în fiecare suflet de creştin.

NOTE:

[1] Reid, George. (1908). Canon of the New Testament. The Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company. Versiunea electronică poate fi accesată şi la New Advent: http://www.newadvent.org/cathen/03274a.htm

[2] II Petru 3:15-16 „Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” Cuvintele Apostolului Petru privitoare la scrierile lui Pavel scot la iveală două aspecte esenţiale: 1. de timpuriu scrierile apostolice erau recunoscute ca autoritate. 2. epistolele erau asimilate cu celelalte scrieri (canonul Vechiului Testament).

[3] Biblia, I Ioan 1:1-3

Cel mai vechi document care citează vreuna dintre cărţile Noului Testament este I Clement, epistolă care a fost considerată ea însăşi canonică de unii creştini. Ea se găseşte în Codex Alexandrinus, fiind inclusă alături de cărţile Noului Testament. A fost scrisă de la Roma, fiind adresată bisericii din Corint, şi este datată în jurul anului 95. Ea conţine aluzii clare la Evrei, I Corinteni, Romani şi Evanghelia după Matei. Ignatius din Antiohia Siriei, în cele şapte scrisori ale sale, scrise prin anul 110, citează din Matei, I Petru, I Ioan. Mai aminteşte nouă epistole ale lui Pavel şi chiar proprile epistole poartă amprenta celorlalte trei evanghelii. Papias (70-155), un elev al lui Ioan, a scris lucrarea „O explicaţie a discursurilor Domnului” în care citează din Ioan şi consemnează tradiţiile legate de originea lui Matei şi Marcu. Didahia, scrisă între anii 88 şi 120, dă 22 de citate din Matei, Marcu, referiri la Luca, Ioan, Fapte, Romani; Tesaloniceni şi I Petru şi face referire la Evanghelie, ca fiind un document scris. Epistola lui Barnaba, scrisă între anii 90-120, citează din Matei, Ioan, Fapte şi II Petru, folosind expresia: „Este scris” – o formulă de obicei aplicată numai scripturilor. Păstorul din Hermas, o alegorie de la începutul secolului al doilea (cca. 140), a făcut aluzie la Epistola lui Iacov iar pe lângă aceasta are puternice ecouri din celelalte cărţi ale Noului Testament. Iustin Martirul în apologiile sale scrise prin anul 140 aminteşte de Apocalipsa şi arată faptul că avea cunoştinţe despre Faptele Apostolilor şi opt epistole. El a spus ca „Memoriile apostolilor”, numite Evanghelii, erau citite în biserici împreună cu Vechiul Testament. Elevul său, Tatian, a alcătuit prima armonie a Evangheliilor, numită Diatesaron, o dovadă a faptului că cele patru evanghelii, şi numai patru, au fost în general recunoscute în biserici. Toate aceste dovezi arată că utilizarea scrierilor Noului Testament în cadrul Bisericii a fost însăşi baza existenţei ei.

Ce ai mai putea citi:

  • SE POATE ŞI MAI CALD DECÂT ACUM…. În concepţia populară Iadul este materializarea răului absolut, întruchiparea a tot ce grotesc, diabolic şi dezgustător; este locul şi starea despărţirii de Dumnezeu. Aici nu se mai poate […]
  • PIETRELE VORBESC   Pe 23 mai, Autoritatea Israeliană de Antichităţi anunţa descoperirea unei bucăţi de lut de 1,5 cm, care reprezintă cea mai veche atestare extrabiblică a localităţii Betleem. Eli […]
  • O SCRISOARE PIERDUTĂ O scrisoare a fizicianului Albert Einstein, în care acesta definea Biblia ca fiind "o colecţie de legende" s-a vândut pe 15 mai la o licitatie din Marea Britanie cu 170.000 lire sterline […]
  • DE CE ESTE SĂRBĂTORIT CRĂCIUNUL LA 25 DECEMBRIE (VEDEŢI ŞI ARTICOLUL ANTERIOR) Chiar dacă astăzi Crăciunul este perceput ca o sărbătoare eminamente creştină, nu avem nici un indiciu că în perioada de început a Bisericii exista un […]
  • TEMPLUL DIN IERUSALIM   Pentru Paştele evreiesc de anul acesta Sinedriul a votat reintroducerea sacrificiilor animale. Forul religios evreiesc mai argumentează că a venit chiar şi vremea ca Templul să fie […]

Postat în Biblia, Istorie, Semnele Timpului
One comment on “CODEX SINAITICUS

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....