Pe 10 iulie 2009 Parlamentul irlandez a votat o nouă lege care incriminează blasfemia. Amenda poate fi între 25.000 şi 100.000 de euro. Criticii legii văd o întoarcere la mentalităţile Evului Mediu.
Din secolul XVI-lea până în secolul XIX-lea în diverse state europene sistemul legal condamna blasfemia – fiind un instrument de păstrare a autorităţii Bisericii în cadrul societăţii, cei persecutaţi fiind ateiştii, unitarienii sau cei care împărtăşeau alte concepţii religioase.
Cum va fi aplicată o astfel de lege în contextul contemporan, şi care va fi rezultatul benefic pe care îl va aduce nu poate spune nimeni. De fapt se prevăd noi conflicte, societatea în ansamblu fiind cea care va pierde. Cât de blasfematoare va fi percepută de un creştin (catolic să spunem) negarea divinităţii lui Isus din partea unui musulman? Cine decide ce este deci blasfemie? Asta pentru că din perspectiva unui musulman, dimpotrivă, a susţine că Isus (fiul Mariei) este Dumnezeu este o blasfemie; e ca atunci când ai pretinde că sunt mai mulţi dumnezei, ceea ce pentru strictul monoteism islamic este de neacceptat.
În multe din statele islamice astfel de legi sunt puse în aplicare chiar şi în zilele noastre. Mai mult, la iniţiativa statelor musulmane, pe 26 martie 2009, Consiliul Drepturilor Umane al Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia privind defăimarea religioasă1. La vremea de atunci statele Uniunii Europene considerau inutilă o astfel de de rezoluţie. Orientarea era în fapt mult mai veche: presiunile pentru o astfel de rezoluţie au apărut din 1999 când s-a propus votarea unei declaraţii ce să condamne defăimarea islamică, dar în cele din urmă, proiectul s-a extins şi a luat forma actuală.
Chiar dacă această rezoluţie sub aspect formal încurajează dialogul inter-religios, în fapt realizează tocmai contrariul. Aici trebuie să ne amintim că scopul drepturilor umane este acela de a proteja indivizi, grupuri şi proprietăţi şi nicidecum idei (fie ele şi religioase). Asta pentru că în virtutea liberei exprimări fiecare poate avea dreptul de a avea alte opinii şi în mod implicit de a critica alte opinii drepturi susţinute de articolele 18 şi 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Articolul 18
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor.Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.
Marea lipsă a rezoluţiei este tocmai faptul că nu defineşte în mod explicit ce se înţelege prin defăimare. Cred că aici e cazul să facem deosebirea dintre atacul faţă de idei religioase (care poate fi perceput ca un atac asupra religiei în sine) şi lipsa de respect faţă de simboluri, practici sau proprietăţi.
În scenă intră şi adepţii secularismului care consideră că în spaţiul public ar trebui să se renunţe la orice însemn religios. Legislaţia franceză poate fi dată ca exemplu, dar chiar şi în SUA se ajunge la o aplicare nelalocul ei a principului neofensării. În San Diego, California, s-a ajuns până acolo încât să se conteste chiar o cruce plasată într-un spaţiu public ca monument dedicat eroilor.
Pe data de 2 februarie 2004, Adunarea Naţională a Franţei a votat o lege iniţiată de Ministerul Educaţiei Naţionale prin care se interzicea expunerea şi purtarea de simboluri religioase în şcolile de stat.
Se poate rezolva cumva problema? Pentru că dacă o parte dintre cetăţeni se pot simţi ofensaţi de prezenţa unui însemn religios, o altă parte, ar putea tot atât de bine să se simtă ofensaţi prin eliminarea lui.
Defăimare versus libertatea de exprimare
Un prim pas pentru evitarea defăimării ar fi restrângerea libertăţii de exprimare, dar pe de altă parte numai prin expunerea liberă a ideilor şi gândurilor cuiva el poate fi înţeles de ceilalţi.
Ce este deci ofensa? Cineva este ofensat când cuvintele şi acţiunile celuilalt produc rănire, ruşine sau umilire în legătură cu cele mai profunde ataşamente. Practic vorbind, posibilitatea de a fi ofensat se poate ivi oricând. Aşadar în ce fel are individul dreptul de a nu fi ofensat sau de a nu fi rănit ori expus ruşinii?
De vreme ce „a fi ofensat” este un răspuns subiectiv (emoţional) la un act obiectiv, cum ar putea organul juridic să stabilească dacă reclamantul a fost ori nu ofensat de vreme ce el asta simte? Sau altfel spus după ce criterii se va stabili dacă ceea ce se numeşte ofensă este cu adevărat ofensă?
Libertatea de opinie nu înseamnă că nu ar trebui să mai ne exprimăm opiniile (oricare ar fi ele) ci dimpotrivă ca să existe posibilitatea ca şi cei care nu împărtăşesc cu noi aceeaşi viziune să aibă dreptul la replică în mod public. Până la urmă acesta este costul libertăţii.
Salman Rushdie în controversata sa carte (Versete satanice) surprinde relaţia unică se se poate stabili între libertatea de exprimare şi defăimare. Ideea că într-o societate liberă oamenii nu vor fi niciodată ofensaţi sau jigniţi este absurdă. De fapt, tot atât de absurdă este şi ideea (opusă) că nimeni nu ar trebui să apeleze la justiţie pentru a se apăra atunci când se simte ofensat. Cele două aspecte sunt dealtfel derivatele libertăţii. Democraţia nu este o sindrofie unde oamenii stau la un ceai pentru a purta discuţii politicoase. Dimpotrivă, în democraţie oamenii au libertatea de a gândi şi de a-şi exprima propriile idei şi în mod inevitabil se pot ofensa foarte tare unii pe alţii. Dar tocmai aceasta este libertatea.
Dar poate că soluţia nu ar fi în eliminarea pricinilor de ofensă, ci tocmai în trecerea cu vederea. Până la urmă coeziunea socială nu rezidă tocmai în îndurarea a ceea ce nu ne place? Soluţia nu este crearea unei culturi din care să se elimine ofensa ci de construirea unei societăţi în care dragostea să se manifeste proactiv chiar faţă de cei care nu ne împărtăşesc ideologiile. Pentru că altfel vom ajunge să renunţăm la ceea ce face ca toleranţa să fie ceea ce este.
Libertatea de exprimare nu înseamnă deci să vorbească toţi cei care spun ceea ce se potriveşte cu ceea ce tu gândeşti ci dimpotrivă, să existe spaţiu suficient pentru împărtăşirea opiniilor unora care pot fi chiar jignitoare pentru alţii. Iar în situaţiile de defăimare (intenţionată sau nu) liderii religioşi au tocmai rolul de a aduce pacea şi nicidecum în întreţinerea conflictului.
Resurse:
John Graz, Liberty Magazine, Defaming Religious Freedom, Iulie-August, 2009
David Nash, Blasphemy in the Christian World, Oxford University Press, 2007
Ce ai mai putea citi: