MINCIUNI ÎN FAVOAREA ADEVĂRULUI

Se poate aşa ceva?

 

Poate din dorinţa ca realitatea să se conformeze unui adevăr asumat la nivel personal se ajunge în situaţia stranie de a modifica dovezile. Altfel spus, se naşte un fals de dragului unui adevăr mai mare. Chiar dacă vi se pare o situaţie paradoxală, istoria confirmă că fenomenul este tot atât de întâlnit atât în domeniul ştiinţei, acolo unde ne-am aştepta ca să se judece la rece, cât şi în domeniul religiei, acolo unde ne-am aştepta ca falsul – ca formă a minciunii – să fie repudiat din start. Nu trebuie să trecem cu vederea că faima și banii ar putea fiprintre motivele pentru care semenii noştri ajung să construiască cele mai elaborate falsuri. La toate acestea nu mai e nevoie decât de un un public avid de sensaţional şi (în parte) destul de ignorant.

 

Şi la case mai mari 

Se întâmpla în 1912 când rămășițele fosilizate ale celei mai timpurii ființe humanoide aveau să fie descoperite sub formă unor părți aparținând craniului și maxilarului. Specimenul a fost botezat oficial, după cel care îl găsise, Charles Dawson, Eoanthropus Dawsoni sau popular, „Omul din Piltdown”. La nivelul comunităţii ştiinţifice (şi nu doar) entusiasmul era de nedescris: evoluţia rasei umane putea fi astfel dovedită cu probe – aveam în faţă specia de legătură de la maimuţă către om. Abia în 1953 avea să fie dată pe faţă înşelătoria: Omul din Piltdown era alcătuit din rămăşiţele a două cranii umane, o falcă de urangutan, un molar de elefant, un dinte de hipopotam și un dinte canin de la un cimpanzeu.

Omul de Piltdown a fost în mod evident o farsă intenționata. La o investigație amănunțită, farsa putea fi foarte uşor demonstrată. Dealtfel, au fost chiar şi unele reţineri iniţiale dar nu s-a întreprins nimic concret. Această s-a datorat în primul rând bunei reputații deținută de cel ce a făcut descoperirea: Charles Dawson, un arheolog, geolog și achizitor de fosile pentru British Museum. Se pare că în acest scandal ar fi fost implicat şi Sir Arthur Smith Woodward, supraveghetor al departamentului de istorie naturală din cadrul British Museum și Pierre Teilhard de Chardin, paleontolog și teolog iezuit.

Aceasta este de departe cea mai mare înşelătorie (în contextul cercetării ştiinţifice), asta pentru că a avut parte de o atenţie sporită (s-au scris mai bine de 500 de eseuri ştiinţifice iar manualele au fost rescrise!), pe de altă parte falsul a fost atât de bine realizat încât a trebuit să treacă 40 de ani până la descoperirea adevărului.

 

Urme de om şi de dinozaur – un fals?

Mai amintim de renumitele urme de om şi dinozaur de pe albia râului Paluxy în apropiere de Glen Rose (Texas, SUA) – ce ar infirma ipoteza evoluţionistă. Totuşi, ceea ce păreau urme de paşi umani sunt de fapt impresiuni produse de dinozauri, iar aparenţa umană este dată de modul în care dinozaurii au călcat în stratul de mâl dar şi procesului de eroziune.

În perioada Marii Recesiuni (1930) o parte din locuitorii din zonă au descoperit că pot face bani vânzând fosile de dinozaur (între 15-30 dolari bucata) dar cele mai căutate erau cele care aveau urme de om şi dinozaur. În acest context, un anume George Adams (care întâmplător avea şi darul de a sculpta) a mai „retuşat” unele urme pentru a arăta cât mai umane. (vezi Bud Kennedy, „Human footprints beside dinosaur tracks? Let’s talk”, Fort Worth Star-Telegram, 10 august, 2008, p. B02).

 

Alte făcături

Veţi spune că acestea sunt doar nişte întâmplări izolate şi irelevante. Istoria ne arată că falsurile nu sunt nicidecum excepţia ci mai degrabă regula. Spre exemplu, omul de Nebraska (ce se prezenta ca o altă legătură lipsă) era reconstituit plecând de la un dinte de mistreţ iar omul de Java nu e nimic altceva decât un puzzle reconstituit din fosile aparţinând unor entităţi diferite. Cel mai recent şi mai mediatizat (vezi Christopher P. Sloan „Feathers For T-Rex?” National Geographic Magazine, Vol. 196, No. 5, November, 1999, pp. 99,100,105) fals din domeniul ştiinţific pro-evoluţionist a fost realizat în China în 1999. Oase de dinozaur au fost puse împreună cu altele de la specii de păsări iar totul s-a prezentat publicului ca o vietate intermediară între reptile şi păsări.

 

Ştiaţi că unul dintre cei mai renumiţi dinozauri – Brontosaurul – nu a existat niciodată? Am putea spune că e un fel de struţo-cămilă. Scheletul dinozaurului a fost descoperit aproape intact – doar că îi lipsea capul. La o distanţă de aproape 6,5 km fost descoperit un craniu ce a fost asociat cu respectivul schelet. Astăzi ştim că scheletul aparţinea speciei Diplodocus iar capul unui Apatosaurus. (Paul S. Taylor, The Great Dinosaur Mystery and the Bible, Chariot Victor Publishing, 1989, pp.12-13. Mai multe aici.)

 

 

Falsuri cucernice

Aspectul cel mai sensibil este atunci când avem de a face cu unele falsuri sau afirmaţii senzaţionale care sunt făcute din motivaţii religioase.

Spre exemplu, una dintre cele mai vechi „modificări” din raţiuni pioase este intervenţia în textul biblic într-o manieră destul de neortodoxă. În Judecători 18:30, se afirmă că preotul care oficia în faţa idolului aşezat în cetatea lui Dan era un nepot al lui Moise. Posibil că scribilor le-a repugnat ideea ca numele lui Moise să fie asociat cu idolatria. Aşa se face că au mai introdus un N şi astfel, numele lui Moise (MSH) devenea MNSH – adică Manase (vezi redarea din KJV).

Dar aceasta este o modificare aproape inocentă în comparaţie cu ce avea să urmeze: o serie întreagă de pseudoepigrafe (scrieri care pretind că au fost scrise de persoane impozante): Cartea lui Enoh, Testamentele celor 12 Patriarhi şi alte asemenea scrieri apocrife. Nici fenomenul religios nou-testamental nu este scutit de astfel de pretenţii false: aşa apar o mulţime de pseudo-evanghelii (în mare parte cu iz eretic / gnostic) – Evanghelia lui Toma sau Iuda ori alte asemenea lor.

 

Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Apostolul Pavel, I Tesaloniceni 5:21

Ce să mai spunem de biserica medievală care are o istorie a unei pioşenii întreţinute cu făcături… Nu excludem posibilitatea ca unele moaşte şi relicve să fie autentice dar mare parte dintre ele în mod categoric sunt nişte falsuri grosolane: sticulţe cu lapte din sânul Fecioarei Mariei ori cu sângele sau chiar prepuţul lui Christos (păstrat se pare de la tăierea împrejur). O biserică din Spania se lăuda că ar deţine pene din aripa îngerului Gabriel (care în realitate erau de struţ) iar alta din Italia, oase ale sf. Rosalia de Palermo (care erau de capră). Până şi renumitul giulgiu din Torino este un produs al acestor vremuri.

 

Domenico de Viterbo şi Francesco Maldente au fost condamnaţi la moarte în 1489. Ei au falsificat printre alte documente şi o bulă papală care ar fi dat dreptul preoţilor din Norvegia să celebreze liturghia fără vin. Biserica pierduse monopolul falsurilor religioase…

 

Privind retrospectiv ne detaşăm de o astfel de religiozitate superstiţioasă condamnând inclusiv falsificatorii care o întreţineau prin aceste „minciuni pioase”. Dar dacă am face efortul de a le înţelege „menirea” le-am găsi cumva locul în istorie. Motivaţia rămâne de fiecare dată aceeaşi: dorinţa după notorietate (reţineţi că spectaculosul este catalizatorul) dublată de interesul financiar. E lesne de înţeles că pelerinii se îngrămădeau la acele biserici care ofereau ceva cât mai senzaţional spre vizitare! Şi apoi să nu uităm de scopul final care era dealtfel unul destul de nobil – poporul credea mai uşor având aceste „dovezi solide”.

 

Senzaţionalism sec

Astăzi falsurile (religioase) sunt cu mult mai rafinate – iar în mare parte destul de intelectualizate. Spre exemplu, pretenţiile unor descoperiri arheologice uimitoare (gen corabia lui Noe sau chivotul cu tablele legii) sau a deconspirării unor secrete (dealtfel expuse pe internet) creează acelaşi efect asupra maselor care cer în mod constant porţia de minciună albă.

 

Ronald Eldon Wyatt (1933 – 1999) a fost un arheolog amator (de profesie asistent anestezist) care pretinde că ar fi făcut o serie de descoperiri uimitoare. În ciuda faptului că nu poate susţine cu dovezi concrete şi indubitabile, pretenţiile sale senzaţionale sunt în continuare populare printre o parte dintre creştinii evanghelici conservatori. De notat că Biserica Adventistă (din care Wyatt făcea parte) s-a dezis de promovarea unui astfel de sensaţionalism nefondat.

 

Dar toate aceste falsuri nu ar exista fără ei: credulii care vor, ba chiar cer astfel de manifestări. Gustave Le Bon (1841- 1931), a fost un sociolog francez, şi într-o lucrare de a sa (Psihologia mulţimilor) scria: „Mulţimile sunt credule, sunt capabile să accepte afirmaţiile cele mai neverosimile; de aceea, ele pot fi manipulate acţionându-se asupra imaginaţiei lor. Ca urmare a credulităţii lor, mulţimile sunt uşor excitabile şi nu pot fi convinse prin argumente.”

 

Peter Popoff este un tele-evanghelist american celebru prin anii 80 ai secolului trecut. Atrăgea mulţimile prin dezvăluirea unor detalii de natură personală celor care participau la adunările sale de vindecare. S-a demonstrat că informaţiile nu erau şoptite de Duhul Sfânt ci de soţie printr-o cască amplasată în ureche.

 

 

Ce ai mai putea citi:

  • MIRACOLUL VINDECĂRII PRIN OBIŞNUIT Oamenii religioşi cred în rezultatele pozitive ale credinţei lor în Dumnezeu. În general, la nivelul populaţiei, există o aşteptare răspândită ca oamenii credincioşi să o ducă bine, să fie […]
  • RELIGIA ŞI DEZVOLTAREA MORALĂ IntroducereRelaţia dintre religie şi dezvoltarea morală este o problemă spinoasă dezbătută de-a lungul timpului, argumente fiind aduse atât de cei care susţin rolul pozitiv al religiei cât […]
  • DEZLEGÂND MISTERUL VIEŢII Un documentar care merită să fie urmărit atât de cei care susţin creaţionismul cât şi de adepţii […]
  • LUMEA CUANTICĂ ŞI RELIGIA  În căutarea elementelor de bazăÎncă din perdioada Antichităţii, filosofii greci au fost preocupaţi de găsirea a cea ce ei numeau „esenţa” realităţii. Unul dintre conceptele cele mai […]
  • EXORCISMUL Vânătoarea de demoni sau iluzia umbrelor? „Exorcistul secolului XXI” este un documentar realizat de o echipă norvegiană ce arată povestea unuia dintre preoţii catolici specializaţi în […]

Postat în Ştiinţă şi religie, Studiu, Supranatural, Video
2 comments on “MINCIUNI ÎN FAVOAREA ADEVĂRULUI
  1. Marius Necula spune:

    „Nu tot ce face trafic e adevărat” ar suna versiunea actualizată a vechiului proverb care (cu o mică doză de ironie) avertiza că „nu tot ce zboară se mănâncă”.

    Înainte de a răspândi informaţii (din dorinţa legitimă de a-i alerta şi pe alţii) este bine sa ne punem câteva întrebări:

    1. Este clar identificată sursa informaţiei?
    2. Sursa afirmată este cu adevărat autentică sau cineva se foloseşte de numele acesteia?
    3. Este credibilă sursa? Are un trecut verificabil şi demn de încredere? Pe de altă parte, are motive personale în a ataca o instituție sau o persoană? (Concedierea de către instituție, excluderea dintr-o comuniate, divergenţele personale sau financiare pot fi motive pentru a determina o persoană ca în timp ce joacă rolul de binefăcător să urmeze de fapt şi o agendă ascunsă).
    4. Informaţia poate fi verificată din mai multe surse independente?
    5. Informaţia provine din sursele de informaţii sau mass media recunoscute / autorizate sau din partea unor persoane / grupări anarhiste / dizidente?
    6. Informaţia are ca scop întărirea încrederii sau încurajează dezamagirea ulterioară / suspiciunea şi dezbinarea?
    7. Are sens informaţia pe care am primit-o? Unele relatări sunt atât de nelogice, pline de falsuri sau exagerate încât orice persoană rezonabilă ar trebui să pună sub semnul îndoielii autenticitatea lor.

  2. Florin Laiu spune:

    Draga Marius,

    Ma bucur ca te-ai apucat si de asemenea dezvaluiri. Cred ca s-ar putea face o enciclopedie. Eventual si o emisiune la STV, why not?
    Apropo de falsuri paleoantropologice. Cu mai multi ani s-a descoperit in Spania la Orce o bolta craniana, despre care descoperitorul a afirmat ca apartine unui om preistoric care ar fi trait inaintea celor mai vechi rude europene ale lui. Peste nu mult timp insa, un alt expert a ajuns la concluzia ca acea parte de craniu apartinuse unui ecvid. Astfel ca s-a putut publica in ziar, cu litere mari: „Omul de Orce nu era decat un magar”. Descoperitorul insa, impreuna cu cativa fani, nu renunta la ideea ca osul ar fi uman.
    (Imi cer scuze ca scriu fara semne diacritice. Nu sunt in tara si depind de calculatorul altuia).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe ....