MIŞCAREA HARISMATICĂ

Dintr-un total de 2 miliarde de creştini la nivel mondial, 66 de milioane sunt penticostali şi 470 de milioane sunt charismatici. Exceptând Occidentul secular (mai puţin SUA), charismaticii câştigă teren cu preponderenţă în emisfera sudică a globului, în America Latină, Africa şi Asia de Sud.[1] Pe de altă parte, un raport ONU din 1999, citat de „Christianity Today”, notează faptul că „bisericile penticostale au avut succes în câştigarea de membri din mediile sărace sau foarte sărace”. Publicaţia descrie penticostalismul ca fiind „o credinţă vie printre cei săraci, influenţând zilnic vieţile credincioşilor, aducând nu doar speranţă, ci şi un nou fel de a trăi.”[2] Să fie vreo legătură între profilul psiho-afectiv al sudicilor şi trăirile emoţionale experimentate în cadrul întâlnirilor charismatice?
Luna trecută, între 9 şi 14 mai, papa a vizitat Brazilia cu scopul clar de a întări identitatea Bisericii Catolice din America Latină. În viziunea teologului Leonardo Boff, Biserica Catolică trece printr-o „criză instituţională dezastruoasă”, fiind obligată să adopte măsuri inovatoare pentru a stopa reorientarea catolicilor către bisericile evanghelice, îndeosebi către cele penticostale, şi pentru a face faţă secularismului care devine din ce în ce mai pregnant în societăţile catolice. Soluţia întrevăzută de unii lideri catolici (spre exemplu teologul David Gutiérrez) este tocmai promovarea unui catolicism charismatic. Subiectul a fost dezbătut pe larg în cadrul Conferinţei Episcopilor din America Latină de la sfârşitul lunii trecute, în sanctuarul marian de la Aparecida, Brazilia.
Conform estimărilor, mai bine de o cincime din totalul charismaticilor sunt catolici. În decursul anilor, mişcarea charismatică din sânul romano-catolicismului a devenit populară în Filipine, în Statele Unite şi în comunităţile hispanice din cele două Americi. Astăzi, mişcarea reprezintă cea mai mare ramură din catolicism după linia oficial-tradiţională susţinută de Vatican.
În ultimii 50 de ani, numărul creştinilor din Nigeria a crescut de la 21% la aproape 50%, majoritatea fiind credincioşi charismatici. În Africa de Sud, în aceeaşi perioadă, se observă o creştere de la 68% la 80%. Şi în Coreea de Sud numărul creştinilor a cunoscut o creştere semnificativă reprezentată de un sfert din totalul populaţiei. În Guatemala, mai bine de 30% din populaţie este evanghelică, majoritatea fiind de factură charismatică. Se estimează că, în următorii 20 de ani, 10% din populaţia globului va fi charismatică, aceasta însemnând cel puţin o treime din totalul de creştini.
Primul val
În 1901, o anume Agnes Ozman de la Colegiul Biblic Bethel din Topeka, Kansas, anunţă că a primit botezul cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi”. Cinci ani mai târziu, în 1906, vorbirea în limbi se manifestă şi în cadrul unor adunări ţinute pe strada Azusa, nr. 312, din Los Angeles, California. La aceste adunări, căutarea unei vieţi creştine autentice îi face pe cei prezenţi să se roage pentru împlinirea profeţiilor biblice privind pogorârea pentru a doua oară a Duhului Sfânt, aidoma Rusaliilor din epoca bisericii apostolice.
Aceste două evenimente au dat startul penticostalismului. Noua mişcare s-a cristalizat într-o denominaţiune de sine stătătoare, cunoscută sub numele de „Adunările lui Dumnezeu”. Ulterior, mişcarea s-a extins şi în Europa (mai întâi în Germania şi Norvegia).
Ca răspuns la această nouă mişcare, pe 15 septembrie 1909, se publică Declaraţia de la Berlin, unde 60 de lideri evanghelici condamnă oficial excesele, practicile şi învăţăturile eronate ale mişcării penticostale. Fenomenul este apreciat ca fiind neinspirat de Duhul lui Dumnezeu, şi mulţi privesc cu reţinere acest nou gen de manifestări.


Al doilea val

În primele decenii care au urmat experienţelor de pe strada Azusa, adunările de orientare penticostală încă se mai luptau pentru câştigarea unei identităţi. Pe de o parte, penticostalii aveau de înfruntat criticile dure ale liderilor Alianţei Evanghelice, iar pe de altă parte, disputele interne erau întâlnite destul de des printre practicanţi. Abia după al Doilea Război Mondial controversele privind Mişcarea Penticostală au încetat pentru moment. Oricum, tendinţa generală era aceea de izolare.
Evenimentele au luat însă o turnură neaşteptată. David du Plessis, lider al Mişcării Penticostale, a fost însărcinat să organizeze la Londra, în 1952, Congresul Mondial al Bisericilor Penticostale. Cu această ocazie, liderul a fost nevoit să intre în contact cu Consiliul Ecumenic Mondial (CEM). Preşedintele de pe atunci al CEM, dr. Visser’t Hooft, i-a mărturisit liderului că „penticostalii, cu evlavia lor, sunt o putere care ar putea ajuta CEM”. Visser’t Hooft l-a invitat pe du Plessis să ţină adunării generale a CEM o serie de conferinţe în 1954. În următorii ani, du Plessis a avut noi oportunităţi pe care le-a folosit din plin pentru a predica despre experienţele penticostale catolicilor, prezbiterienilor, episcopalienilor şi altor grupări şi biserici creştine[3]. Seminţele semănate au răsărit curând.
În 1960, în Biserica Episcopaliană St. Mark din Van Nuys, California, începe să se vorbească în limbi. Dennis Bennet, preotul bisericii, îi scrie lui du Pressis, relatându-i dificultăţile cu care se confruntă ca urmare a fenomenului vorbirii în limbi. Răspunsul lui du Pressis: „Orice aţi face nu vă părăsiţi biserica. (…) Nu părăsiţi Biserica Episcopaliană.” Evenimentul a avut un impact atât de mare încât a ţinut zile întregi primele pagini ale publicaţiilor Time şi Newsweek. De aici, vorbirea în limbi devine un fenomen obişnuit în multe comunităţi episcopaliene, luterane ori prezbiteriene. Noua mişcare se întinde ca focul prin mirişte şi cuprinde şi o serie de campusuri universitare: Colegiul Dartmouth, Universitatea Stanford şi Seminarul Teologic Princeton. Ca o adevărată epidemie, vorbirea în limbi (glosolalia) apare şi la Universitatea Yale printre membrii unei asociaţii creştine evanghelice (Inter-Varsity), în octombrie 1962. Fenomenul de tip penticostal este acum extins mai în toate bisericile creştine, inclusiv în Biserica Romano-Catolică, fără a mai fi astfel legat de o singură denominaţiune.
Aceasta este noua mişc
are charismatică
[4]. Spre deosebire de penticostali, charismaticii nu pun un aşa mare accent pe vorbirea în limbi, dar nici nu o neagă sau trec cu vederea. Cea mai importantă deosebire este faptul că adepţii charismatici nu sunt limitaţi denominaţional, fiind prezenţi atât în protestantism, cât şi în ortodoxie ori romano-catolicism.
Toate drumurile duc la Roma
La invitaţia Bisericii Romano-Catolice, David du Plessis a luat parte, în 1964, la Conciliul Vatican II. Chiar dacă nu a putut vorbi în public tuturor participanţilor (2.200 de episcopi, 800 de teologi, 3000 de lideri catolici), du Plessis a mărturisit mai târziu că mulţi au venit la el fiind extrem de interesaţi să afle despre penticostalism.
În timpul vacanţei de primăvară, în 1967, în zona Universităţii catolice Notre Dame (Indiana, SUA), 30 de catolici zeloşi au anunţat că au primit botezul cu Duhul Sfânt. Anul următor, aproape 150 de persoane s-au întâlnit în cadrul unei conferinţe catolice cu specific charismatic. O altă întâlnire a avut loc în 1969. Au participat 450 de catolici charismatici dintre care 30 de preoţi. În 1970, creşterea a fost şi mai spectaculoasă. La această conferinţă au participat 1.300 de catolici din SUA şi Canada. Trei ani mai târziu, 22.000 de catolici charismatici s-au întâlnit tot la Notre Dame, participanţii fiind din cel puţin alte 10 ţări în afară de SUA. În 1974, la conferinţele de la Notre Dame, numărul participanţilor creşte la 30.000. Conferinţa internaţională de la Roma a reunit, în 1975, peste 10.000 de pelerini din 50 de ţări cărora însuşi papa Paul al VI-lea li s-a adresat. Mişcarea de reînnoire de orientare charismatică are astfel recunoaşterea oficială.
Pe lângă papa Paul al VI-lea, declaraţii cu privire la mişcarea charismatică romano-catolică au mai făcut şi Ioan Paul al II-lea, dar şi actualul papă, Benedict al XVI-lea. Dacă iniţial fenomenul a fost privit cu reţinere, în prezent este recunoscută valoarea înnoitoare a mişcării, dar se atrage atenţia asupra importanţei de a păstra de fiecare dată legătura cu Biserica Catolică[5]. Fenomenul este tratat mai degrabă organizatoric decât teologic. În 1975, papa Paul al VI-lea chiar a încurajat participanţii la astfel de întâlniri charismatice din sânul Bisericii Catolice în efortul lor de înnoire a Bisericii, dar cu dorinţa expresă de a rămâne în sânul bisericii. „Această dorinţă autentică de a rămâne în Biserică este semnul autentic al acţiunii Duhului Sfânt… Cum ar putea această reînnoire spirituală să nu fie o şansă pentru Biserică şi pentru o lume întreagă?” sublinia suveranul pontif. Actualul papă, Benedict al XVI-lea, scria pe când era prefect al Congregaţiei pentru Doctrină şi Credinţă: „… către cei responsabili cu slujirea bisericească, de la preotul paroh la episcopi, nu lăsaţi ca Reînnoirea să treacă pe lângă voi, ci primiţi-o pe deplin… şi, pe de altă parte…, pentru membrii Reînnoirii cer să promoveze şi să menţină legătura lor cu întreaga Biserică şi cu darurile (charismele) păstorilor lor”. Aşadar, pentru un romano-catolic, testul autenticităţii charismelor este unul singur: păstrarea unităţii Bisericii. Ne aşteptăm deci ca, atâta timp cât va rămâne în sânul catolicismului, mişcarea charismatică, să fie acceptată.
Al treilea val
Prin anii 80 asistam la un nou val. Ispita era destul de mare pentru evanghelicii conservatori şi romano-catolici. Rezultatele calculate numai în cifre sunt spectaculoase. S-ar putea să ai rezultatele unui charismatic, dar fără să fi charismatic? Imboldul pentru schimbare este dat de unele figuri proeminente din lumea evanghelică, cum ar fi John Wimber, fondatorul Vineyard Christian Fellowship, ori Peter Wagner de la Seminarul Teologic Fuller. Ambii s-au influenţat reciproc, punând un mare accent pe un creştinism experimental cu vindecări, exorcizări ori semne şi minuni. Acum se naşte aşa-numita mişcare Power Evangelism. Evanghelizările nu sunt doar simple prezentări ale învăţăturilor Bibliei, ci devin evenimente spectaculoase. Ceea ce se petrece la întâlnirile de tip power evangelism îi fac pe mulţi cercetători să se întrebe cât de divine sunt manifestările. Nu se poate nega faptul că o putere (power, engleză) se manifestă. Dar a cui?
Vindecarea se cere prin rugăciune de la Dumnezeu, dar este asociată cu punerea mâinilor şi cu o transmitere de curenţi, căldură şi energie. Uneori, puterea loveşte în sensul cel mai propriu al cuvântului. Bărbaţi şi femei sunt trântiţi la pământ de o forţă vindecătoare şi transformatoare. „Oamenii cad jos şi uneori rămân mai multe ore întinşi pe spate sau pe burtă”[6], relatează Wimber. Manifestările stranii merg până acolo că experienţe trăite dau impresia unui balamuc. Acelaşi Wimber povesteşte experienţa unuia dintre colaboratorii săi:
Duhul va veni în valuri, fiecare val va lua cu sine mai mulţi oameni decât precedentul. În primele rânduri au început câţiva oameni să râdă. Apoi cineva din alt loc. Aceasta este cu siguranţă înviorarea Duhului, am gândit eu. (…) Această bucurie în Duhul Sfânt s-a răspândit în vreo zece minute în toată sala. Cei care râseseră s-au potolit, în afară de mine. Pur şi simplu nu mă puteam opri. M-am prăbuşit mai întâi în faţă, apoi pe spate…, mă rostogoleam încolo şi încoace şi mă ţineam de burtă de râs. (…) Am râs cam vreo trei sferturi de oră. Când m-am oprit, în sfârşit, a venit la mine un coleg …, mi-a pus mâna pe cap şi a zis: Doamne, dă-i mai mult, şi a trebuit să mai râd încă trei sferturi de oră.”[7] Acesta este numit râs sfânt…
Cu toate că nu avem nicio confirmare că în epoca apostolică Dumnezeu ar fi lucrat într-un astfel de mod, predicatorii valului al treilea sunt convinşi că acesta este un râs sfânt, o bucurie în Domnul, o manifestare a primirii Duhului Sfânt.
Concepte păgâne ca vizualizare, incubaţie şi energii vitale sunt predicate şi susţinute de aceşti charismatici din valul al treilea. De exemplu, prin cărţile sale, Morton Kelsey crează în mod subtil o punte între spiritualism şi manifestările charismatice. El afirmă că telepatia, prezicerea de evenimente, clarviziunea şi vindecările au putut fi observate în viaţa multor conducători religioşi. Acelaşi autor afirmă că studenţii lui înţeleg mult mai bine rolul lui Isus când citesc cartea Şamanism, a lui Mircea Eliade, ori Călătoria la Ixtlan, de Carlos Castaneda. Nu este deci exclusă varianta unor puncte comune între manifestările oculte şi fenomenul charismatic.
Se cere un răspuns
A trata fenomenul charismatic doar la nivelul experienţei ar însemna o trădare a esenţei creştinismului. Un principiu biblic de bază este tocmai acela de a testa experienţa şi trăirea cu dogma (Isaia 8,20). Dar tocmai aici se poate sesiza greşeala capitală, şi anume a face din instrumentele de misiune – pe care indubitabil Dumnezeu le-a folosit şi le va folosi – un test al credinţei. W. J. Seymour, un predicator de culoare din adunările de pe strada Azusa, este cât se poate de categoric: „Cine nu vorbeşte în limbi nu este botezat cu Duhul.”[8] Aşadar, testul nu este Cuvântul, ci experienţa. Afirmaţia este categoric departe de învăţătura Bibliei, deoarece apostolul Pavel afirmă că nu toţi credincioşii au acelaşi dar şi nicăieri nu este enumerat unul ca având rolul preeminent de test al maturităţii credinţei cuiva. Aici ar putea fi şi un viciu de logică. În mod implicit se crede că reversul afirmaţiei ar fi tot atât de adevărat. Dar oare toţi care vorbesc în limbi au darul Duhului? Întrebarea este justă, deoarece fenomenul glosolaliei[9] se întâlneşte şi la religiile păgâne ori necreştine. Însuşi Hristos atrăgea atenţia asupra pericolului bolborosirii ca păgânii.
În acelaşi timp, se poate observa un accent prea mare pus pe semne şi minuni. Minunile nu sunt o garanţie a originii divine şi a autenticităţii profetului pentru că altfel nu ar fi vorbit Însuşi Hristos de profeţi mincinoşi. Oare de fiecare dată minunile validează mesajul cuiva?[10] Încă din vechime Domnul a atras atenţia către proorocii care pot profetiza lucruri adevărate dar care depărtează poporul de la închinarea autentică (Deuteronomul 13,2). Contrar părerii populare, împlinirea proorociei nu este singurul test al autenticităţii unui profet. În aceeaşi ordine de idei, pe fundalul apocaliptic al marii lupte dintre Dumnezeu şi forţele întunericului, ultima carte a Bibliei nu ezită să demaşte pe proorocul mincinos. Identificat în Apocalipsa 13,13 ca fiind fiara ce se ridică din pământ, este prezentat ca săvârşind ”semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor”. Unii comentatori văd aici o aluzie[11] la pogorârea Sfântului Duh sub forma unor limbi ca de foc, eveniment care a avut loc de Rusalii în cadrul Bisericii primare. Minunile, oricât de extraordinare sunt ele, nu dau însă garanţia unei ucenicii autentice. Mântuitorul se adresează unora care au făcut minuni, care au scos chiar şi demoni, cu apelativul „voi toţi care lucraţi fărădelegea” (Matei 7,23) Mai mult, Evanghelia lasă să se înţeleagă că cei în cauză nu se aşteptau la un astfel de verdict, în sinea lor, fiind sincer convinşi că în slujirea adusă au fost călăuziţi de puterea lui Dumnezeu.
Să asistăm la un sinistru plan de deturnare a creştinismului, în spatele unor astfel de fenomene fiind forţele nebănuite ale ocultului? Pentru apostoli un astfel de scenariu era pe deplin plauzibil, acesta fiind dealtfel motivul pentru care apostolul Ioan avertiza: „să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu”[12]. Miza este prea mare pentru a nu deschide ochii!
Note:
Relatări de la primele întâlniri penticostale, SUA, începutul secolului XX:
Trei zile şi trei nopţi au chiuit de bucurie. Era Paştele. … Bărbaţi şi femei erau aruncaţi pe jos. Cei loviţi de Domnul zăceau pe jos, de nu puteai ajunge la altar.
Adesea se întâmplau următoarele: cineva predica şi deodată cădea Duh Sfânt peste cei adunaţi. (…) Peste tot în sală cădeau oameni la pământ.
A venit peste mine ca un frison. Gâtul mi se umplea şi mi se părea că mă înec. Atunci m-am prăbuşit şi am rămas neputincios pe podea. Apoi limba mea a început să lucreze şi eu bâiguiam cuvinte străine. Am zăcut cam vreo două ore acolo şi am ştiut tot ce se întâmpla, dar nu mă puteam mişca. În cele din urmă, mi-a revenit puterea şi am putut să plec acasă”, descria unul dintre participanţii la întâlniri.

Liturghie charismatică de rit catolic

În bisericile catolice charismatice, oamenii sunt liberi să ridice mâinile în timpul rugăciunii sau al cântărilor, mulţi se roagă propriile lor rugăciuni cu voce tare, iar alţii se roagă chiar în limbi… Credincioşii se închină într-o manieră expresivă în întâlnirile de la biserică. Catolicii charismatici au o profundă devoţiune faţă de Isus ca Mântuitor personal, fiind dedicaţi în acelaşi timp învăţăturilor Bisericii Catolice.

Pan-charismaticii
Fenomenul charismatic este în esenţă acelaşi: un accent pus pe minuni, prorocie şi vorbire în limbi şi asta indiferent de apartenenţa denominaţională. Pentru că vorbesc aceleaşi limbi, organizează şi manifestări comune. La conferinţa charismatică din vara anului 1977 ţinută în Kansas, au participat toate cele trei ramur
i charismatice: vechii penticostali (penticostalismul clasic), protestanţii charismatici şi catolicii charismatici. A fost cea mai mare întâlnire pan-charismatică. Au participat 50.000 de persoane. Aproape jumătate dintre participanţi erau romano-catolici. La această dată, în SUA erau 10 milioane de charismatici, 5 milioane de vechi penticostali şi alte 5 milioane de noi penticostali / charismatici.


[2] Christianity Today, Pentecostalism and the Future of the Christian Churches: Promises, Limitations, Challenges, 13 noiembrie, 2000
[3] În 1963, Bisericile Penticostale (Adunările lui Dumnezeu) îl exclud pe David du Plessis din pricina relaţiilor sale ecumenice.
[4] Cuvântul harismatic derivă de la grecescul haris (χαρις) care se traduce cu har însă şi cu dar, fiind folosit în NT cu sensul de calităţi supranaturale date de Duhul Sfânt creştinilor pentru răspândirea Evangheliei.
[5] Poziţia oficială a Bisericii Catolice faţă de Mişcarea Charismatică, la http://www.ewtn.com/expert/answers/charismatic_renewal.htm
[6] John Wimber, Kevin Springer, Power Evangelism, Hodder Headline; ed. evizuită, 1997.
[7] Citat de Wolfgang Bühne, Jocul cu focul, Ed. Agape, 1995, p. 132
[8] Jocul cu focul.
[9] . Pentru un studiu mai amplu asupra glosolaliei: Vorbirea în limbi, Gerhard Hasel, Ed. Viaţă şi Sănătate, 1999
[10] . A se vedea 2 Tesaloniceni 2,9-11 şi Apocalipsa 13,13
[11] Nu se exclude şi varianta unei aluzii la evenimentul de pe Carmel unde profetul Ilie a cerut să se pogoare foc din cer pentru a arde jertfa, fiind o provocare pentru poporul Israel de a lepăda închinarea idolatră. I Regi 18,20-46
[12] . 1 Ioan 4,1

Ce ai mai putea citi:

  • MITURI PAPAL-MEDIEVALE DE ADORMIT CREDULII Alegerea noului papă a devenit subiect de speculaţii pentru subcultura conspiranoidă. Pe scurt, Francisc este prezentat ca mult profetizatul ultim papă, în timpul căruia va avea loc […]
  • ESTE FRANCISC I ULTIMUL PAPĂ? După renunțarea papei Benedict al XVI-lea la pontificat, mass-media a popularizat speculații privitoare la faptul că succesorul său, actualul papă Francisc I, ar fi ultimul papă. Totul […]
  • INSULA BLESTEMATA La o zi după devastatorul cutremur din Haiti, tele-evanghelistul american Pat Robertson afirma pe postul CBN că situaţia poporului haitian este rezultatul direct al unui „pact cu diavolul” […]
  • EXORCISMUL Vânătoarea de demoni sau iluzia umbrelor? „Exorcistul secolului XXI” este un documentar realizat de o echipă norvegiană ce arată povestea unuia dintre preoţii catolici specializaţi în […]
  • NEO-ATEISMUL Georges Minois, autorul unui volum intitulat "Istoria ateismului", prevedea acum 10 ani că societatea noastră contemporană se va confrunta cu un nou tip de ateism, al cărui pilon de bază […]

Postat în Semnele Timpului, Sfârşitul lumii, Supranatural
2 comments on “MIŞCAREA HARISMATICĂ
  1. Avram Marian - Gabriel ( Graham ) spune:

    Felicitari pentru blog!As dori sa va propun 2 bloguri pe care sa lasati link cu blogul dumneavoastra pentru a putea trimite oameni la acest articol:http://minunicrestine.blogspot.com/in care gasiti minuni ale Sinftilor de la Aiud , minunile Parintelui Arsenie Boca, A Sfintei Parascheva,ale Fecioarei de la Parepa (Romania!!!!) si multe altele. http://duhovnicii.blogspot.com/ la acest articolul ?Lasa-ti un link la http://duhovnicii.blogspot.com/ un blog in care gasiti despre : Parintele Arsenie Boca,Parintele Arsenie Papacioc , Parintele Ilie Lacatusu , Parintele Ilarion Argatu ,Parintele Ilie Cleopa , Parintele Lavrentie Strove , Parintele Nicolae Steinhardt , Parintele Paisie Olaru, Parintele Benedict Ghius , Parintele Serafim Popescu , Parintele Paulin Lecca , Parintele Dometie Manolache ,Parintele Sofian Boghiu , Parintele Ghelasie de la Frasinei , Parintele Proclu Nicau , Parintele Ioanichie Balan , Parintele Iulian Lazar , Parintele Constantin Galeriu , Parintele Dionisie Ignat , Parintele Adrian Fageteanu , Parintele Mina Dobzeu , Parintele Iustin Parvu , Parintele Petroniu Tanase , Parintele Ioan Iovan , Parintele Teofil Paraian , Parintele Rafail Noica , Parintele Gherontiu Puiu , Parintele Elefterie de la Dervent , Parintele Arsenie Praja ,Parintele Marcu de la Sihastria,Parintele Macarie de la Pasarea,Parintele Sfant Ioan Iacob HozevitulDoamne ajuta!Crestini uniti-va ca Dumnezeu ne va ajuta!"Creştinismul reprezintă o trecere de la dreptate la dragoste."N.Steinhardt

  2. Anonymous spune:

    Bine scris, Marius.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....