NOUA GLACIATIUNE

Creştinismul a pierdut 10% în America în ultimii 20 de ani, arată un studiu recent. La începutul lunii aprilie, revista NEWSWEEK cita în aticolul de fond1 un studiu (American Religious Identification Survey2), realizat pe 54.000 de adulţi, coordonat de Barry Kosmin, directorul Institutului pentru Studiul Secularismului în Societate şi Cultură de la Colegiul Trinity, Connecticut, SUA. Recentele cercetări arată o scădere a celor care se declară creştini de la 86,2% în 1990 la 76%. În mod vizibil pierderea poate fi uşor identificată în sânul protestanţilor3, aceştia reprezentând o majoritate fragilă, scăzând de la 60% câţi erau în urmă cu 18 ani la 50,9%. În acelaşi timp, 15% dintre americani (4,7 milioane de persoane) recunosc că nu aderă la nici o religie, jumătate fiind agnostici iar jumătate atei. Aceştia reprezentau 8,2% în 1990 şi 14,1% în 2001.

Acest studiu arată că pierderile suferite de creştinism nu sunt nicidecum în favoarea unor alte religii ci doar că gradul de secularizare al societăţii americane este în continuă creştere. Chiar dacă americanii încă se mai indentifică a fi predominant creştini un lucru este sigur: “cu trecerea timpului devin din ce în ce mai puţin creştini”, comenta Barry Kosmin.

Un alt aspect vizibil în peisajul religios american este gradul sporit de mobilitate (trecerea de la credinţă la alta). Jumătate dintre americani îşi schimbă religia cel puţin o dată în viaţă. Aici sunt incluşi şi cei care abandonează credinţa în care au fost crescuţi. Spre exemplu, aproape jumătate4 (46%) dintre catolicii care părăsesc biserica, continuă să se identifice a fi creştini în cadrul cultelor protestante, dar 38% dintre cei ce părăsesc o biserică din ramura protestantă se dezic total de credinţa creştină. Provocarea este şi mai mare deoarece pe lângă milioanele celor care nu aparţin unei anume biserici sunt milioanele celor care sunt prezenţi doar statisticîn cadrul unei anume biserici fără să se identifice cu ea în totalitatea crezurilor şi practicilor.

O treime dintre americani se consideră a fi “născuţi din nou”. Dar face această treime diferenţa? Poate fi numită America în aceste condiţii “o naţiune creştină”? Conform unui poll organizat de NEWSWEEK din ce în ce mai puţini americani mai consideră SUA ca fiind “o naţiune creştină” – şi în acest aspect se observă o scădere de la 69% în 2008 la 62% în 2009. Două treimi (68%) cred că religia pierde din influenţă în SUA. Este pentru prima dată în istorie când se ajunge ca mai puţin de jumătate dintre americani (48%) să mai creadă că religia poate oferi un răspuns problemelor de azi. Aceasta este o scădere dramatică dacă luăm în calcul că în timpul administraţilor Clinton şi Bush 58% erau siguri de acest lucru.

Printre creştinii conservatori americani deja s-a instalat un puternic sentiment de înfrângere în urma multor controverse cum ar fi rugăciunea în şcolile publice, avortul sau căsătoriile homosexuale. Visul întemeierii unei societăţii creştine este destrămat de curentul secularismului ce a pătruns în societatea americană afectând multe biserici.

Marele evanghelist al secolului XIX, Charles Finney, susţinea că “treaba însemnată a Bisericii este să reformeze lumea – să dea la o parte orice fel de păcat”. În viziunea lui, creştinii sunt chemaţi ca prin influenţa lor să asigure o legislaţie care să fie în acord cu legea lui Dumnezeu. Numai că această societate creştină nu a fost niciodată instaurată nici în SUA nici în altă parte a globului. Asta pentru că aşa cum afirma şi jurnalistul Cal Thomas5: “Nici o ţară nu poate fi pe deplin creştină. Creştini nu pot fi decât indivizii.” Şi atunci? Ce se petrece când indivizii părăsesc interesul pentru religie? Cum va arăta creştinismul peste încă 20 de ani?

America post-creştină

Urmează şi America aceeaşi cărare precum Europa Occidentală? Influenţa puternică a Revoluţiei Franceze face ca Europa Occidentală să fie caracterizată de o pronunţată orientare seculară, “zeiţa raţiunii” dezlănţuind (spre deosebire de America aceleaşi perioade) în virtutea libertăţii o adevărată luptă anti-eclesiastică. Luând în calcul noile tendinţe, comunităţile areligioase (atei sau agnostici) din SUA, consideră că asistăm la o perioadă de tranziţie către ceea ce ei numesc America post-creştină.

Expresia a intrat în uzul comun prin anii ’60 ca urmare a mişcării filosofico-teologice denumită sugestiv “moartea lui Dumnezeu”. Conceptul de bază se întemeiază pe declaraţia celebră a filosofului german Friedrich Nietzsche: “Dumnezeu a murit”. Plecând de la această afirmaţie, un grup de teologi protestanţi au început să susţină că se prea-poate ca în esenţa sa creştinismul să supravieţuiască fără a avea şi înţelegerea tradiţională cu privire la Dumnezeu.

Figura cea mai proeminentă este Thomas Altizer, profesor de religie la Universitatea Emory care propune un creştinism fără Dumnezeul (Godless Christianity). Altizer susţine că Dumnezeu s-a consumat, procesul acesta fiind început odată cu creaţiunea şi ajungând la final prin moartea lui Hristos pe cruce, când Dumnezeu s-a dat pe deplin lumii. Poziţia teologică a lui Altizer are ca izvoare gândirea dialectică a lui Hegel, alături de antroposofia lui Owen Barfield, dar şi diverse aspecte adaptate din Mircea Eliade în ceea ce priveşte sacrul şi profanul. Pentru Altizer, era post-creştină este cea în care atât creştinismul cât şi religia în ansamblu sunt dezlegate de fundalul istoric anterior.

Va urma America acelaşi dum parcurs de creştinismul european occidental? Tendinţele actuale indică o astfel de orientare. Dar cât va supravieţui un astfel de creştinism?

Creştini atei

Vă întrebaţi cum e posibil acest oximoron? Pe tărâmul vechiului continent se poate. Pastorul Klaas Hendrikse, slujeşte în cadrul Bisericii Protestante Olandeze. În 2007 a publicat o carte intitulată “Credinţa într-un Dumnezeu care nu există – un manifest al unui pastor ateu”. În carte, Hendrikse susţine non-existenţa lui Dumnezeu dar insistă că el crede în Dumnezeu la nivel de concept. „Non-existenţa lui Dumnezeu nu este pentru mine un obstacol ci o precondiţionare pentru a crede în Dumnezeu. Sunt un ateist credincios.”

În timp ce un astfel de limbaj sună contradictoriu şi cât se poate de scandalos, la nivel teologic se consideră că aici avem nimic altceva decât o pioasă încercare de salvare a unei credinţe într-un Dumnezeu care se “descompune”. Cu alte cuvinte, aceşti teologi atei care nu cred că Dumnezeu există şi nici că este necesar să existe, insistă că “Dumnezeu” rămâne un concept util pe care merită să îl păstrăm.

Dar ceea ce surprinde cel mai mult nu este opinia preotului ci lipsa de reacţie a bisericii. Conform Ecumenical News International6 autorităţile bisericeşti au decis că nu e cazul să se ia o decizie de disciplinare împotriva unui pastor ce se declară ateu. Olandezii erau cunoscuţi la nivel mondial pentru atitudinile liberale privind drogurile, sinuciderile sau eutanasia. De data aceasta e ceva cu totul nou: o nouă formă de sinucidere – sinuciderea bisericii.

Un alt caz care a şocat chiar şi presa seculară este cel al episcopului Richard Holloway. Departe de a fi un simplu cred
incios sau un obscur preot de ţară, Holloway, a sluji mai mulţi ani ca Episcop de Edinburgh (începând cu 1986) şi cap al Bisericii (din 1992). În 2000 s-a pensionat dar nu a renunţat la ordinarea sa. Insistă să rămână episcop chiar dacă este un agnostic sau cum îi place să se autodefinească “post-religionist”, continuând să predice de la amvon, să oficieze botezuri, nunţi sau chiar să conducă slujba de împărtăşire. Richard Holloway consideră că nu e nici o problemă că nu crede în Dumnezeu. Partea cea mai stranie este că nici pentru pentru Biserica Scoţiană Episcopaliană, (parte a Comuniunii Anglicane) poziţia sa nu reprezintă o problemă. Episcopul Holloway pretinde că are dreptul (ca oricare alt individ, în opinia acestuia) de a interpreta şi de a lua din credinţă ceea ce i se potriveşte. În acest caz, învăţăturile Bibliei, doctrinele creştine, crezurile şi mărturisirile de credinţă sunt relativizate instantaneu ca urmare a interpretării personale. „Nu încerc să îi conving pe oamenii din Biserică să adopte punctul meu de vedere” susţine Holloway. „Vreau doar mai mult spaţiu în care să am libertatea să fiu sincer faţă de propriile mele convingeri. Biserica locală din Edinburgh de care aparţin îmi cunoaşte poziţia şi este destul de primitoare să mă accepte şi pe mine.”

Cele două cazuri nu sunt decât reprezentarea scandaloasă a pierderii convingerilor ce poate fi regăsită în rândul “maselor” de credincioşi din aproape orice biserică. Astăzi poţi fi ortodox şi să susţii reîncarnarea, catolic şi să crezi în evoluţie sau anglican şi să accepţi homosexualitatea ca un “dar divin”. Astrăzi nu se mai vorbeşte nici de erezie nici de puritate doctrinală ci de “înţelegere personală” şi “acceptare reciprocă”. Un lucru este clar: când adevărul (mai ales cel teologic) este relativizat şi slujirea în cadrul Bisericii este redusă la “îndeplinirea unor rituri” poţi să îţi iei adio de la credinţă.

A murit Dumnezeu?

Încotro ne îndreptăm? Nietzsche prin cuvintele unui nebun care alerga prin piaţă cu un felinar în mână anunţă teribila veste: Dumnezeu a murit! “Cum de am putut să bem marea? Cine ne-a dat buretele pentru a şterge întregul orizont? Ce am făcut când am desprins pământul de legăturile soarelui său? Încotro se îndreaptă acum? Încotro ne îndreptăm noi? Departe de toţi sorii? Nu ne prăbuşim fără încetare? Înapoi? Înainte? În toate părţile? Mai există un sus sau un jos? Nu rătăcim ca printr-un neant nesfârşit? Nu ne adie golul în faţă? Nu s-a făcut mai frig?”7

Occidentul nu poate să renunţe la Dumnezeul creştin şi să continue ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci când Dumnezeu dispare din inima credinciosului, atunci învăţăturile morale sunt privite ca rămăşiţele unei epoci de mult apuse, religia este redusă la “reflexe culturale” fiind golită de convingere personală, iar slujirea în cadrul bisericii nu înseamnă decât prestarea unor acte ceremoniale. Însă efectul cel mai vizibil este cel al debusolării morale la nivel social. Jean-Paul Sartre, poate ateul cel mai acustic al secolului XX, surprindea efectele devastatoare ale “morţii lui Dumnezeu” din societatea umană:

“Este foarte dureros că Dumnezeu nu există, deoarece toate posibilităţile de a găsi valori într-un cer de idei dispar odată cu El; nu mai poate exista un Bine primordial de vreme ce nu există o conştiinţă infinită şi perfectă care să-l gândească.”8 Şi dacă omul modern în conştiinţa lui a reuşit să îl ucidă pe Dumnezeu, tot ce era bazat pe acest Dumnezeu va pieri odată cu El. Dar cum spunea anticul Homer, “toţi oamenii au nevoie de zei”; până şi ateii – dar ce fel de zei vor fi cei ai erei post-creştine dacă acest Dumnezeu îndurător şi milostiv nu a putut să le câştige simpatia? Ce monstru gol şi rece, ce bestie infernală va cuceri sufletele credincioşilor sfâşiate de necredinţă?

NOTE

1 The End of Christian America, NEWSWEEK, 13 aprilie 2009

2 www.americanreligionsurvey-aris.org/reports/ARIS_Report_2008.pdf

3 Cifrele arată că bisericile protestante pierd cei mai mulţi credincioşi în top aflându-se metodiştii şi episcopalienii.

4 Cu toate că cei mai mulţi dintre cei ce părăsesc biserica sunt catolici, per global, Biserica Romano-Catolică este în creştere datorită imigranţilor hispanici.

5 Autor a 10 cărţi, Cal Thomas a ocupat şi poziţia de vicepreşedinte al Majorităţii Morale ( 1980-1985).

6 Church authorities not to discipline Dutch ‘atheist’ pastor, Ecumenical News International, 27 martie 2009

7 Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 130

8 Jean-Paul Sartre, Existenţialismul şi emoţiile umane, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1988, p. 46