O SCRISOARE PIERDUTĂ

O scrisoare a fizicianului Albert Einstein, în care acesta definea Biblia ca fiind „o colecţie de legende” s-a vândut pe 15 mai la o licitatie din Marea Britanie cu 170.000 lire sterline (circa 213.000 euro), adică de 21 de ori peste estimările iniţiale.

Scrisoarea a fost trimisă filosofului Eric Gutkind pe 3 ianuarie 1954, fiind redactată în germană. Savantul scria printre altele: „Cuvântul lui Dumnezeu nu este pentru mine decât expresia şi produsul slăbiciunii umane, Biblia e o colecţie de legende onorabile dar până la urmă primitive, care sunt destul de copilăreşti. Nici o interpretare, oricât de subtilă ar fi (pentru mine) nu poate schimba lucrul acesta.”

În contextul religios creştin tradiţional se vorbeşte despre Biblie ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu (sau cel puţin ca o carte ce conţine Cuvântul lui Dumnezeu) fiind îndeobşte recunoscută ca o autoritate. În schimb părerea populară (Einstein nu este singur deci) tinde să definească Biblia ca pe o colecţie de povestiri legendare născute în contextul evreiesc.

Raţionalism radical

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea adepţii criticii superioare (sau înalta critică după cum a mai fost numită), au renunţat să considere ca reale şi istorice relatările Bibliei. Mergând pe linia naturalismului radical, se considera că minunile ţin de domeniul imaginarului, şi din acest motiv orice relatare cu privire la miracole nu avea cum să fie privită ca demnă de încredere. Desigur, povestirile Bibliei în care apar minuni şi evenimente supranaturale nu sunt văzute ca minciuni, ci mai degrabă ca o formă de expunere a realităţii sau dacă vreţi un alt fel de limbaj, un limbaj mitologic. Mitul este văzut deci ca mijloc de redare a concepţiilor despre lume şi viaţă, fiind caracteristic mentalităţilor primitive. Din acest motiv orice text care conţinea relatări cu privire la fapte sau evenimente supranaturale era declarat mitologic, lui aplicându-i-se alte norme şi reguli de interpretare decât unui text care relata un eveniment istoric.

Omul de rând, inclusiv creştinul pios care frecventează biserica este obligat să recunoască faptul că lumea Bibliei este destul de diferită de cea în care trăieşte el. Azi măgarii nu mai vorbesc, oamenii nu merg pe apă, râurile nu mai încremenesc în cursul lor. Mediul în care omul actual se mişcă este unul dominat de adevărul ştiinţific şi de tehnologie. Nimeni din ziua de azi nu mai aminteşte de cele patru colţuri ale pământului iar conform datelor furnizate de medicina modernă fiecare dintre noi admitem că bolile sunt cauzate de bacterii ori viruşi şi în nici un caz nu sunt percepute ca rezultatul vreunei posesiuni demonice.

Aşadar, fie avem un Dumnezeu care nu se (mai) implică, fie considerăm starea actuală ca singura stare posibilă, evenimentele supranaturale fiind astfel excluse. Numai că acceptarea existenţei lui Dumnezeu implică prezenţa miracolelor, ba chiar sunt aşteptate:

De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
Şi anii mor şi veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, subt cer.

Tudor Arghezi, Psalmul V

Locul supranaturalului în lume

Să zăbovim puţin la acest aspect legat de natural, supranatural şi minuni. Sunt mulţi oameni care au o părere limitată privitoare la Biblie şi minunile relatate de ea. Pe scurt, ei gândesc cam aşa: Eu nu am asistat la nici o minune, aşadar minunile nu pot să aibă loc. Dar trebuie să observăm că atât credincioşii cât şi scepticii fac aici o greşeală capitală: ei cred că în Biblie minunile erau la ordinea zilei. Numai că în timpul acoperit de relatările Bibliei au avut loc aproximativ 250 de miracole, iar acestea sunt cuprinse în nişte ferestre istorice destul de mici. Ba, Scripturile consemnează că au existat perioade de timp (chiar sute de ani) în care nu s-a petrecut nici o minune şi nu avea loc nici o revelaţie divină.

De remarcat că minunile urmează un anume model: ele se petrec în momente cheie ale istoriei (mântuirii) în care Dumnezeu prin intermediul lor îşi confirmă voia Sa. Din acest motiv, minunile sunt numite în limbajul Scripturii semne. Şi până la urmă, nu toţi măgarii din Biblie vorbesc, ci doar măgăriţa lui Balaam, un prooroc încăpăţânat, nu toţi slujitorii Domnului au mers pe apă ci doar Petru la porunca lui Isus şi nu toate râurile se opresc din curs, ci doar Iordanul la trecerea poporului Israel. Miturile sunt povestiri în care fantasticul devine regula dar relatările biblice sunt cu şi despre oameni normali, care se încred în Dumnezeu în condiţii anormale, realizând până la urmă lucruri supranaturale.

Cine afirmă că Biblia conţine basme şi poveşti, fie nu a citit nici o legendă, fie nu a citit Biblia. Este o diferenţă nu doar la nivelul limbajului ci al mesajului între legendele Olimpului sau miturile mesopotamiene pe de o parte şi povestirile Bibliei. O privire imparţială asupra textului Scripturii te obligă să recunoşti că nu găseşti în ea poveşti sau basme ci naraţiuni care sunt relatate ca evenimente istorice.

Şi de ce nu mai vedem minuni şi azi? Poate că Dumnezeu nu mai are nevoie să confirme ceva anume. Cu siguranţă că un Dumnezeu oricând poate face minuni (pentru că altfel nu ar mai fi Dumnezeu) dar nu e necesar de a apela oricând la ele. Este precum construcţia unei case, unde temelia trebuie pusă o singură dată. Sau poate că minuni mai sunt dar nu mai sunt şi oameni în stare să se minuneze de ele.

Mit sau istorie?

Grecii, care aveau cu adevărat miturile lor, nu le vedeau ca pe o expunere a unor fapte care să se fi petrecut aidoma ci doar ca pe o povestire simbolică ce necesita o decodificare alegorică. Filosofii epocii „post-mitice”, precum Protagoras, Empedocle şi Platon folosesc mitul ca pe o punere în scenă alegorică cu scopul de a-şi face înţeleasă opera. De exemplu, Platon creează mituri originale (cum ar fi mitul peşterii), sau readaptează miturile anterioare. Pentru greci mitul nu avea o relevanţă istorică. Aristotel spunea: „Dar subtilităţile mitologice nu merită să fie supuse la un examen serios. Să ne îndreptăm mai degrabă atenţia spre cei care gândesc pe baza demonstraţiei.”1Nu tot aşa stau lucruile şi în contextul biblic în care evenimentele sunt redate ca având însemnătate istorică2.

Am observat că premisele de la care se pleacă sunt cele al scepticismului care pune totul la îndoială, sau mai bine spus, aproape totul. Asta pentru că inclusiv criticii au atitudini părtinitoare şi premise dogmatice. Cu toate că istoria a confirmat evenimente care erau considerate cândva legendare, criticul modern continuă să rămână cu aceeaşi atitudine de îndoială asupra autenticităţii Scripturii, aceasta fiind dealtfel, singura părere faţă de care nu (vrea) să aibă o părere critică.

Poziţiile critice faţă de Biblie ar putea fi deci rezumate în două idei principale: 1. Biblia conţine mituri deoarece are relatări ale unor evenimente supranaturale 2. Din acest motiv nu poate fi demnă de crezare din punct de vedere istoric. Dar acum apare în mod logic următoarea întrebare: Cum să ne raportăm totuşi la textele biblice care erau considerate cândva doar simple fabulaţii dar care ulterior descoperirile arheologice le-a demonstrat veridicitatea istorică?

Iată doar o scurtă listă:

* Campania faraonului Şişac în Israel (1 Regi 14:25-26), însemnată şi pe pereţii Templuiui lui Amun în Teba, Egipt.
* Revolta lui Moab împotriva lui Israel (2 Regi 1:1; 3:4-27), amintită şi de stela lui Meşa.
* Căderea Samariei (2 Regi 17:3-6, 24; 18:9-1
1) pe vremea lui Sargon II, relege al Asiriei, aşa cum este consemnat şi pe zidurile palatului său.
* Cucerirea Asdodului de către Sargon II (Isaia 20:1), consemnată de asemenea pe pereţii palatului.
* Campania regelui asirian Sanherib împotriva lui Iuda (2 Regi 18:13-16), aşa cum este redată şi pe Prisma Taylor descoperită în ruinele cetăţii Ninive.
* Căderea cetăţii Ninive prezisă de profeţi (Ţefania2:13-15), descrisă şi de Tableta lui Nabopolasar.
* Cucerirea Ierusalimului de către Nebucadneţar, regele Babilonului, (2 Regi 24:10-14), amintită şi în Cronicile Babilonieine.
* Cucerirea Babilonului de căre medo-perşi (Daniel 5:30-31), amintită în celebrul Cilindru al lui Cirus.
* Eliberare evreilor (Ezra 1:1-4; 6:3-4), amintită în acelaşi Cilindru al lui Cirus.
* Recunoaşterea istoricităţii lui Isus Hristos de către Iosif Flavius, Suetoniu, Thallus, Pliniu cel Tânăr, Lucian, sau Talmudul evreiesc.
* Porunca de pe vremea lui Claudiu (41-54 d.Hr), ce obliga pe evrei să părăsească Roma (Fapte 18:2), amintită şi de Suetoniu.

Problema nu va fi nicidecum soluţionată. Să vă dau un exemplu. Istoricitatea Iliadei a fost şi este încă disputată. Cu toate acestea Heinrich Schliemann, un vânător de comori german din sec. XIX, a crezut că Războiul troian descris în poemul homeric a avut cu adevărat loc. Cercetările sale de la Isarlîk (în Anatolia, astăzi Turcia) dintre 1871 şi 1872 au dovedit că acesta este locul cel mai probabil al poziţiei vechii cetăţi Troia. Dar demonstrează acesta şi istoricitatea deplină a evenimentelor relatate de odisee. Cu siguranţă că nu. Alături de eroi intervin şi zeii, conferind operei un caracter miraculos. Astfel, Atena îl apără pe Ahile de suliţa lui Hector, iar Apolo îl ascunde pe fiul lui Priam într-o ceaţă deasă spre a-l feri de mânia Peleianului. Acestea pot fi acceptate în categoria „efectelor speciale” dar în nici un caz nu pot fi luate ca evenimente istorice. Ori se prea poate ca evenimentele să se fi petrecut ca atare, iar explicaţiile să fi fost conforme cu credinţele superstiţioase din vremea de atunci. Şi atunci nu e posibil ca acelaşi fenomen să se fi petrecut şi cu vechile povestiri din Biblie?

Criticul se va grăbi şi va răspunde cu un categoric, da. Numai că se pierde din vedere un element cheie. Spre deosebire de mituirile antice, textul biblic are o pretenţie nemaiîntâlnită: inspiraţie divină. Biblia este mai mult decât o colecţie de meditaţii cu privire la divin (precum scrierile orientale). Biblia este chiar mai mult decât înregistrarea revelaţiilor divine, ea însăşi definindu-se revelaţie. Dincolo de orice dispută cu privire la termeni ori nuanţe teologice, rămâne ceva care ne obigă să îi recunoaştem caracterul supranatural: profeţia. Dar şi aici criticii au găsit o explicaţie naturalistă. Răspunsul este simplu: nu avem de a face cu predicţie ci mai degrabă cu postdicţie. Evenimentele profetice sunt în realitate scrise ulterior evenimentului în sine. Dar care să fie argumentul? De unde ştiu criticii că au fost scrie după consumarea evenimentului? Nu şti ci doar presupun. Şi iar ne întâlnim cu aceeaşi logică circulară: aspectul supranatural. Profeţia este nenaturală deci nu poate să existe, iar ceea ce a fost scris şi pare a fi o împlinire exactă nu e decât istorie scrisă la timpul viitor.

Argumentul forte în favoarea autenticităţii Bibliei: profeţia

Descoperirea din 1947 / 1948 a sulurilor de pergament de la Marea Moartă s-a dovedit a fi cea mai mare descoperire arheologică din secolul XX. Cercetările ulterioare au arătat că manuscrisele descoperite aici trebuie să fi fost redactare undeva în perioada 170 î.Hr. şi 68 d.Hr. Ele au fost păstrate în biblioteca unui lăcaş de cult (posibil esenian) şi în casa de rugăciuni de la Qumran. Printre suluri găsim şi frânturi din cartea proorocului Daniel. Printre sutele de fragmente de manuscrise găsite în prima peşteră din Qumran, trei sunt din cartea lui Daniel. Ele au fost publicate de D. Barthélemy şi J. T. Milik în Discoveries in the Judaean Desert I: Qumran Cave I, Oxford, 1955. Fragmentele fãceau parte fie din două suluri sau dintr-un sul în care cap. 1 şi 2 au fost scrise de un scrib, iar cap. 3 de un altul, conţinând porţiuni din cap. 1,10–17; 2,2–6; 3,22–30.

Datorită profeţiilor remarcabile, criticii au prezentat cartea lui Daniel ca fiind un fals istoric, scrisă cel mai devreme în concepţia acestora undeva în jurul anului 164 î.Hr. Numai că descoperirile de la Qumran arată că la data respectivă cartea proorocului Daniel era deja în lista cărţilor sacre ale comunităţii iudaice din pustie. Ba mai mult, dacă am admite că profeţiile lui Daniel au fost redactate undeva în perioada intertestamentară (conform teoriei înaltei critici şi nu cronologiei interne a cărţii care plasează evenimentele cu câteva sute de ani mai devreme – sec. VI î.Hr) tot rămâne o profeţie a cărui împlinire este uimitoare. Această profeţie rămâne cel mai mare argument în privinţa autenticităţii cărţii: este vorba de profeţia mesianică din capitolul 9. Având în vedere descoperirile de la Qumran pasajul nu poate fi nicidecum catalogat drept posticţie.

Pe de altă parte, manuscrisele de la Qumran arată cu câtă grijă s-a păstrat intact de-a lungul secolelot textul sacru. O comparaţie a acestui text cu cel masoretic (aprox. sec. X d.Hr !) prezintã 16 deosebiri, dintre care însă nici una nu afectează sensul pasajului. Nouă din cele 16 sunt diferenţe ortografice, de câte o singură literă fiecare; două dintre acestea par să fie greşeli de ortografie; celelalte şapte sunt ortografiate variabil chiar şi în textul masoretic. Au fost găsite patru adăugări: una a conjuncţiei „şi”, şi alta a particulei „că” înaintea unui „dacă”; la două cuvinte este adăugată o literă vocalică. O dată o literă vocalică care apare în textul masoretic nu se gãseşte în fragmente. Dar aici putem să vorbim deja de forme diferite de scriere ale aceluiaşi cuvânt. Printre diferenţe mai avem două terminaţii verbale care par să fie erori scribale sau o scriere după alte norme. Lista arată că deosebirile sunt atât de neînsemnate încât nu ar afecta deloc redarea textului prin traducere într-o limbă modernă. Aceasta este o dovadă puternică în favoarea faptului că textul ebraic a lui Daniel este acum efectiv în aceeaşi formă în care era cel puţin pe timpul Domnului Isus Hristos.

Lupta pentru relevanţă

Până acum trei lucruri ne sunt clare fiind acceptate atât de critici cât şi de susţinătorii Bibliei.

1. Nici o descoperire arheologică nu a contrazis afirmaţiile Bibliei.
2. Afirmaţii care odinioară erau considerate deplasate şi neîntemeiate istoric au fost confirmate de descoperirile arheologice şi în acelaşi timp au infirmat presupoziţiile criticilor..
3. Avem (deocamdată)şi o ultimă categorie de afirmaţii în Biblie care nu au fost şi / sau nu pot fi probate arheologic.

Atenţie însă, confirmarea arheologică are limitele ei; se confirmă autenticitatea istorică a evenimentului fără a influenţa importanţa lui ca fapt în sine. Din acest motiv unii dintre teologii creştini simţind presiunea criticilor, au căutat să redescopere credinţa în Dumnezeu dar pe un plan paralel cu cel al evenimentelor istorice. Ceea ce se caută nu este istoricitatea evenimentului evocat de către scrierile vechi ci mai degrabă răspunsul individual. Toată simbolistica religioasă a Bibliei este astfel transformată într-o simbolistică dacă nu mitică cel puţin poetică. Pentru astfel de cercetători ai Bibliei, totul are deci un mesaj (în „sensul lui profund”) Biblia (re)devenind „relevantă” pentru mintea intelectualului de
azi.

Numai ca aici apare o obiecţie foarte serioasă: Cum poate fi considerat un non-eveniment (spre exemplu o învierea care nu a avut loc) un simbol al speranţei sau de fapt al orice altceva? Dacă ceva avut loc încercăm să vedem ce înseamnă, dar dacă nu a avut loc nu se mai poate ridica nici o întrebare. Din acest motiv metoda de demitologizare a Bibliei este din start sortită eşecului.

În realitate lupta este pe cu totul alt plan. Să presupunem că în urma cercetărilor arhelogice s-ar descoperi tablele de piatră cu cele 10 porunci. De dragul discuţiei să presupunem că am am avea garanţia autenticităţii, posibilitatea unui fals sau a unei copii fiind reduse la zero. Credeţi că o astfel de descoperire va afecta (în bine) conduita morală a omului modern? Greu de spus.

Hector Avalos, profesor asociat de studii religioase la Universitatea de Stat din Iowa a publicat de curând o carte intitulată Sfârşitul studiilor biblice3. Cartea lui este un apel pentru încetarea oricărui studiu biblic, care în viziunea acestuia este inutil omului contemporan. Pentru aceasta el aduce două argumente majore. 1. Biblia reflectă ideile şi opiniile lumii antice care sunt nefondate. 2. Idelile acelea sunt irelevante pentru omul contemporan. Aşadar, în acelaşi război, un nou front deschis: relevanţa vechilor scrieri. Are deci Biblie ceva de spus omului de azi?

Atât cei care cred în Biblie, cât şi cei care nu cred, au aceeaşi viziune absolută cu privire la adevăr. Atât credinciosul cât şi necredinciosul iau o anume poziţie faţă de Biblie (şi religie în general) nu pe baza unor argumente ori dovezi ci mai degrabă în baza unei alegeri. Când ateul critică viziunea credinciosului cu privire la existenţă, el în mod automat declară că propria lui viziune este cea corectă, fără a putea demonstra însă că ceeea ce susţine el este un adevăr (absolut). Acesta este şi marele păcat al lui Hector Avalos. Nimeni nu îmi poate garanta corectitudinea viziunii actuale a ştiinţei sau filosofiei. Şi iată cum totul este în final redus la credinţă. Paradoxal este că şi scepticii au credinţă; au credinţa că scepticismul lor este corect. Cel ce pretinde că este sceptic cu privire la un set de credinţe, este de fapt un adevărat credincios într-un alt set de credinţe.

Descoperirile arheologice au stabilit una după alta acurateţea nenumăratelor detalii amintite în Biblie, sporind recunoaşterea valorii ei ca sursă de istorie dar numai o corectă poziţionare faţă de această carte va aduce acea credinţă care duce la mântuire. Implicaţiile privitoare la relevanţa Bibliei sunt mai profunde decât am putea crede noi, deoarece concepţiile din Biblie fie sunt o reflectare a unor păreri personale sau colective din timpuri de mult apuse fie avem de a face cu o cunoaştere ce trancede natura umană în esenţa ei. Iar dacă Biblia nu e decât „o colecţie de legende moralizatoare” am câştigat (e drept) pe o cale copilărească o morală aleasă, dar dacă e cuvântul lui Dumnezeu şi îl ignorăm, atunci pierderea trebuie să fie incomensurabilă.

NOTE:

1. Metafizica, II, 1000a

2. A se observa expresia redacţională târzie din Pentateuch şi celelalte cărţi istorice: până în ziua de azi, o expresie ce ce denotă caracterul istoric al evenimentului evocat.

3. Hector Avalos, The End of Biblical Studies, Amherst, Prometheus Books, 2007