RĂZBOI ŞI PACE – LIBERTATEA RELIGIOASĂ AZI



La jumătatea lunii septembrie, Departamentul de Stat al SUA publica un raport1 privind libertatea religioasă în 2007 la nivel mondial. Conform raportului, cele mai des întâlnite cazuri în care se poate vorbi de abuzuri privind libertatea religioasă sunt regimurile totalitare. În acest context grupurile religioase în ansamblu sunt văzute ca duşman al statului. O a doua categorie în privinţa abuzurilor ar fi intoleranţa faţă de minorităţile religioase. În a treia categorie intră discriminarea socială pe considerente religioase. Sunt state în care în ciuda unui cadru legal adecvat, se poate observa o atitudine reţinută şi chiar discriminatorie, mai ales la nivelul de jos din cadrul societăţii. În a patra categorie intră abuzurile care se pot produce prin emiterea de legi discriminatorii: avantajoase pentru anumite grupuri religioase şi dezavantajoase pentru altele. De obicei aceasta se petrece atunci când majoritatea populaţiei unei tări este aderenta unei religii. În această situaţie, pe fundalul unei tradiţii istorice, orice „nouă” religie este tratată discriminatoriu. În final, trebuie să amintim că practica de îngrădire a grupărilor religioase identificate drept secte periculoase este întâlnită oriunde în lume, chiar şi în ţările cu tradiţie în privinţa libertăţii religioase.

Conform raportului, în ţări precum Sudan, Arabia Saudită sau Yemen, trecerea la creştinism te poate costa chiar viaţa. Aici nici o formă de cult diferită de islam nu este oficial acceptată. Muncitorii ne-musulmani sunt consideraţi de mâna a doua; nu li se permite nici măcar să fie îngropaţi în aceste ţări. În Iran, prozelitismul este interzis prin lege. În alte ţări, precum China, Vietnam, Coreea de Nord sau Cuba, activitatea religioasă este atent controlată de autorităţi, care impun sancţiuni severe în cazul încălcării normelor. Lăcaşurile de cult sunt tolerate, dar doar sub strictul control din partea structurilor de stat, care intervin adesea în probleme delicate precum numirea conducătorilor religioşi sau numărul maxim de candidaţi admişi la şcolile confesionale (acolo unde există). La acestea trebuie adăugate discriminările de natură politică şi socială, precum marginalizarea celor care au convingeri religioase, şi oprimarea violentă a celor care aderă la biserici sau confesiuni care nu sunt controlate de guvern. În India, Sri Lanka, Nepal sau Indonezia, terorismul practicat de grupurile fundamentaliste împiedică practicarea credinţei. În alte ţări, precum Rusia şi Ucraina sau Grecia, existenţa unei religii tradiţionale face extrem de dificilă activitatea misionară a altor confesiuni. Raportul arată că problema libertăţii religioase este încă una gravă în multe zone, existând chiar cazuri de persecuţii, represalii sau chiar omoruri.



Ce este libertatea religioasă?

Libertatea, de orice natură ar fi ea nu poate instituită: ea pur şi simplu există, fiecare individ născându-se astfel. Adesea se face o confuzie între libertatea de conştiinţă / credinţă şi libertatea religioasă. Practic vorbind libertatea de a crede nu poate fi nici garantată şi nici îngrădită. Concepţiile unui individ şi viziunea cu privire la lume şi existenţă sunt strict personale şi nu pot fi în nici un fel limitate. Poate doar în viitorul obscur în care tehnologia va perimite citirea şi coordonarea gândurilor ar putea să apară legi care să garanteze libertatea de a gândi. În clipa de faţă oriunde pe lume există libertate de conştiinţă. Să vă dau un exemplu: un român ortodox pleacă în vacanţă într-o ţară unde creştinismul nu este recunoscut ca religie. Afectează situaţia aceasta crezul turistului nostru? În nici un fel. Sau să presupunem că cineva este închis pentru ceea ce predică şi implicit gândeşte. Poate oare temniţa să limiteze libertatea individului de a cugeta? Nicidecum. Aşadar libertatea de a crede încă nu poate fi luată. Deocamdată…

Dar nu tot aşa stau lucrurile în privinţa libertăţii religioase. Tehnic vorbind aceasta înseamnă libertatea de a alege religia şi de a o practica. Conform articolului 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, oricine „are dreptul la libertatea gîndirii, de conştiintă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atît în mod public, cît şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor”.

Dreptul la libertatea religioasă apare menţionat, într-un fel sau altul, în toate Declaraţiile internaţionale care cuprind recunoaşterea drepturilor umane fundamentale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru constituţiile celor mai multe dintre statele democratice: libertatea religioasă nu se prezintă ca un drept pe care statul sau puterea publică îl acordă cetăţenilor, ci ca un drept anterior ordinii juridice şi pe care statul are datoria doar de a-l tutela şi ocroti.

E adevărat, un crez poate fi declarat ilegal, deasemeni şi practicarea diverselor ritualuri religiose, dar nimeni nu poate să ia individului capacitatea ca în forul interior al minţii sale să adere la unele concepte religioase, filosofice ori politice. Există deci drepturi fundamentale care nu pot fi condiţionate (viaţa, gândirea, credinţa, etc) iar alele care pot fi controlate: dreptul la exprimare, dreptul la mişcare şi asociere, ori dreptul de a practica anumite ritualuri. Libertatea religioasă are de a face tocmai cu acestea din urmă.

Un alt termen uzitat într-un asemenea context este şi acela privind toleranţa religioasă. Ca principiu, toleranţa este susţinută de oricine, în sensul că fiecare ar dori să fie tratat cu îngăduinţă. În practică însă, de la individ până la comunităţi întregi, toleranţa lipseşte uneori cu desăvârşire. Istoric vorbind termenul s-a născut tocmai pe fundalul în care o minoritate primeşte îngăduinţă din partea unei majorităţi. Un termen mai apropiat de ideal ar fi acela de acceptare reciprocă. Pentru a afla cum s-a ajuns la crearea noţiunii de toleranţă e necesar să facem o mică incursiune în istorie.

În cadrul Imperiului Roman, pluralitatea religioasă era generată şi de conglomeratului etnic – pluralismul fiind văzut dealtfel ca o mare calitate a Imperiului. În multe cazuri se ajungea la sincretism, împrumuturile reciproce fiind fenomenul care aducea în cele din urmă omogenitatea, deschizând astfel poarta către o unitate organică a tuturor religiilor. Din raţiuni politice, cultul împăratului trebuia să ocupe locul primordial, lucru acceptat de orice închinător. Dealtfel, actul de a aduce omagii împăratului era în sine o simplă formalitate. O singură naţie însă nu s-a încadrat în mod corespunzător. Şi asta datorită religiei pe care o avea. Încercările repetate de a impune evreilor cultul cezarului au sfârşit de fiecare dată prin revolte sângeroase. Nemulţumirile nu erau de ordin politic; Iudeea era in facto provincie romană. De unde această obstinaţie privind acceptarea altor forme de închinare? Totul pornea de la concepţiile religioase. Iudaismul şi mai târziu creştinismul prezintă o imagine clară şi neechivocă a divintăţii. În opoziţie cu politeismul păgân, se susţine un singur Dumnezeu care cere o închinare totală şi singulară. Formula este deci simplă: un singur Dumnezeu – o singură credinţă.

Libertatea religioasă era susţinută în Antichitate plecându-se de la faptul pluralismului religios. Diversitatea nu era un ideal ci o simplă realitate. Panteonul avea loc pentru fiecare zeu, oricare ar fi fost acesta. Numai că Dumnezeul creştin nu putea fi aşezat printre celelalte divinităţi. Pretenţia de unicitate crează neînţelegere, ia
r aceasta aduce după sine persecuţia. Refuzul creştinilor de a aduce omagii împăratului şi de a participa la sărbătorile idolatre este interpretat ca un act de rebeliune punând în pericol chiar siguranţa statului. În 312, Constantin aderă la credinţa creştină continuând în acelaşi timp să deţină şi funcţia de Pontifex Maximus – titlul păgân de mare preot. În urma întrevederii (februarie-martie 313) de la Mediolanum (Milano) dintre Constantin şi Licinius este promulgat edictul care va garanta legitimitate religiei creştine. De fapt, Edictul de la Milano este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuţie asupra creştinilor, iar proprietăţile confiscate să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfinţea creştinismul ca religie de stat şi nici nu-l angaja personal pe Licinius în credinţa creştină. Conducătorii de mai târziu vor continua procesul de acordare de privilegii Bisericii Creştine, până când, în final creştinismul va deveni religie de stat. Teodosie I, în 380 declară creştinismul ca religia exclusivă a statului şi oricine ar fi îndrăznit să adopte o altă formă de închinare ar fi suportat pedeapsa din partea autorităţilor. Mai târziu, în 392 prin Edictul de la Constantinopol, păgânismul este interzis, iar în final, Iustinian în 529 va decreta închiderea şcolii filosofice de la Atena. Se pare că istoria spune un singur lucru: oricine doreşte libertate religioasă dar numai pentru sine. Aici fabula lui Grigore Alexandrescu are ceva de spus: Adevărat vorbeam, / Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei, / Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

Lipsa de îngăduinţă se poate sesiza chiar în sânul Bisericii, ea însăşi devenind persecutoarea celor care predicau erezii – adică învăţături care se abăteau de la dogmele oficial recunoscute. Ideologic vorbind, Biserica Catolică pretinde de a avea dreptul de a exercita intoleranţă dogmatică deoarece ea este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3:15). O consecinţă logică a acestei realităţi este faptul că Biserica nu poate manifesta toleranţă faţă de neadevăr, aceasta fiind nimic altceva decât trădarea cauzei Bisericii. „După cum Dumnezeul adevărat nu poate tolera idoli străini, tot aşa adevărata Biserică a lui Hristos nu poate tolera biserici străine alături de ea.”2 Acuzat adesea de intoleranţă, catolicismul răspunde promt: Da, catolicismul e cel mai intolerant dintre crezuri. E intoleranţa însăşi, deoarece e adevărul însuşi3. În Declaraţia Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, publicată la 10 iunie 2007, intitulată „Răspunsuri la unele întrebări privind anumite aspecte ale doctrinei despre Biserică”, se subliniază încă o dată faptul că Biserica Catolică este unica în care subzistă „elementele esenţiale constitutive” ale Bisericii voite de Hristos, fiind deci singura Biserică adevărată.

Biserica Ortodoxă s-a simţit lezată de aceste declaraţii, uitând dealtfel că pretenţii asemănătoare are ea însăşi. Conform cu cele scrise de Dumitru Săniloae, Biserica Ortodoxă e singura biserică adevarată, celelalte fiind biserici nedepline4. Exemplele ar putea continua, fiecare confesiune pretinzând a fi unica promotoare a adevărului. Orice religie învaţă adevăruri – o propoziţie cât se poate de adevărată. Dar e cu totul altceva când se afirmă că religia X predică doar ea tot adevărul. Dar ar mai exista o altă opţiune.

Universalismul – o posibilă soluţie?

Adepţii pluralismului religios văd diversitatea ca un aspect pozitiv al realităţii. Cei care susţin o astfel de viziune nu sunt în căutarea unui adevăr absolut ci mai degrabă consideră că faţete ale adevărului sunt reflectate de orice religie. Nici nu trebuie să fie o căutare a adevărului absolut pentru că nu există. Acesta e motivul pentru care nici o religie nu poate să îşi aroge titlul de „adevărată”. Din această perspectivă, textele religioase sunt definite ca meditaţii umane cu privire la divin. Şi pentru că nu există o revelaţie divină supremă, în fiecare religie se pot regăsi frânturi de adevăr. Accentul cade pe acceptare reciprocă şi dialog.

Această viziune universalistă este cel mai bine redadă de cuvintele lui Mahatma Gandhi:

„După studiu îndelungat şi experienţă, am ajuns la concluzia că 1. toate religiile sunt adevărate

2. toate religiile au oarecare erori în ele

3. toate religiile îmi sunt aproape tot atât de dragi ca hinduismul meu în acelaşi fel precum toate fiinţele umane ar trebui să ne fie dragi ca cele mai apropiate rude. Veneraţia mea faţă de alte religii este aceaşi ca pentru propria mea credinţă; aşadar, nici gând că ar fi posibilă vre-o convertire.”5

Unele religii sunt prin ele însele deosebit de inclusive (Bahá’í, Şintoismului ori Taoismul), abordarea aceasta făcând parte din propria cosmoviziune, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre iudaism, creştinism sau islamism. De ce? Pentru că fiecare dintre cele trei religii pretind că deţin revelaţia divină. Religiile orientale nu cunosc revelaţia ci doar iluminarea, deoarece însuşi omul este un soi de divinitate.

Influenţa universalismului dă în final roade, toleranţa fiind definită actualmente ca acceptarea celuilalt „recunoscând că, teoretic, şi celălalt are dreptate”6.

Atitudinea care a predominat în decusrul secolelor era aceea de a clasifica religia, şi de a te raporta ca atare, după locul ei de origine. Numai că astăzi există o expansiune universală (am putea spune „globală”) a creştinismului, a budismului în Occident, a Islamului în Europa… Tendinţa actuală este aceea de a se diminua din ce în ce mai mult subiectul privind întâietatea (istorică) şi legitimitatea definită doar după criterii spaţio-geografice. Nu doar creştinismul este singura religie universală. Nici budismul, nici şintoismul, ca să dăm câteva exemple, nu sunt astăzi limitate la ţările unde au apărut, şi nici islamismul; în întreaga lume se poate observa clar, un fenomen de înlocuire a tradiţiilor şi culturilor indigene, fiecare religie fiind pe deplin implicată în câştigarea de noi adepţi. Fenomenul nu ar fi putut să se dezvolte decât pe fundalul unei continue şi accentuate sublinieri a importanţei libertăţii religioase.

Libertatea religioasă implică deci şi dreptul de a alege şi a profesa religia dorită; oferta fiind după cum se poate vedea destul de largă. În acelaşi timp putem vorbi de dreptul de a-şi manifesta propria religie, care la rândul său cuprinde dreptul de a publica, învăţa, predica şi de a face prozelitism, alături de dreptul de a acţiona în viaţa publică şi privată în conformitate cu propriile convingeri religioase.

Prozelitismul

Dar ce este prozelitismul? A face noi ucenici. Există, în fond, sectoare foarte diverse deschise spre prozelitism: prozelitismul politic, prozelitismul artistic, cel ştiinţific; cu alte cuvinte, forme diferite de a arăta altora care sunt ideile personale. În acest context, ar fi pe deplin lipsit de logică să se considere că libertatea religioasă nu presupune un drept la prozelitism. Aici nu includem metodele imorale de forţare a voinţei cuiva pentru a adera la anume credinţe. Într-un interviu acordat agenţiei Zenit, María José Ciaurriz, profesoară de Drept Bisericesc la Universitatea Naţională de Învăţământ la Distanţă din Madrid, afirma categoric: „Exprimarea publică, precum şi cea privată a propriei credinţe, trebuie să se bucure de cea mai mare ocrotire din partea orânduirii juridice internaţionale şi naţionale. Orice manifestare a propriei credinţe este un act de prozelitism, întrucât transmite celorlalţi o convingere personală care, prin însăşi natura sa, trebuie să fie comunicat
ă. Acest lucru se poate face prin învăţătură, prin expunerea propriilor idei în cărţi şi prin mijloacele de comunicare, precum şi prin conferinţe şi prin alte mijloace similare; se poate face prin conversaţie directă şi privată…, adică, se poate face prin toate mijloacele legitime care urmăresc să facă cunoscute altor persoane propriile convingeri şi, totodată, să le atragă spre acestea.”7

Dar oricât de legitim este prozelitismul el continua să fie o sursă de tensiuni interreligioase. Pentru căutarea unor soluţii comune, în luna august, în Toulouse, Franţa, oficiali catolici, protestanţi, ortodocşi şi anglicani au participat la o întâlnire organizată în comun de Consiliul Mondial al Bisericilor şi Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios (Biserica Catolică). La întâlnire a participat un grup de 30 de reprezentanţi din diferite grupuri creştine, scopul fiind acela de a elabora un cod de conduită privind prozelitismul care să fie acceptat de toate cultele creştine. Cu acea ocazie, vorbitorii au fost de acord cu faptul că creştinii nu trebuie să denigreze credinţa altor grupuri creştine. Pr. Fiorello Mascarenhas, un iezuit indian şi lider carismatic, a spus că unul dintre testele evanghelizării adecvate trebuie să fie capacitatea de a inspira „dialogul interreligios şi armonia religioasă”. Grupul de lucru caută să definească diferenţa dintre evanghelizarea energică, pe care o sprijină toate grupurile, şi campaniile care urmăresc ademenirea credincioşilor altor culte.

Anecdotic vorbind diferenţa dintre prozelitism şi evanghelizare este extrem de simplă: dacă e făcută de mine se numeşte evanghelizare şi misiune, dacă e făcută de tine…. e clar acesta este prozelitism. Acum înţelegeţi de ce este atât de incriminat… Şi iată cum ajungem iar la fabula lui Grigore Alexandrescu.



O altă perspectivă

Dacă religia este definită ca închinare adusă Divinităţii, atunci este clar că ne mutăm de pe un teren subiectiv la unul obiectiv. Formele de manifestare religioasă nu mai sunt dictate exclusiv de propria conştinţă ci de cerinţele divine, e drept, aşa cum sunt înţelese de individ. Aşa se face că îndatoririle religioase sunt mai mult decât simple opţiuni personale: sunt cunoscute prin revelaţie, definite de însuşi Dumnezeu. Şi pentru că Dumnezeu este Binele suprem atunci religie nu poate fi decât cea care susţine binele. Orice grupare ce se opune binelui individual sau comun nu poate fi numită deci religie şi nu poate pretinde dreptul de manifestare în virtutea libertăţii religioase.

Acceptând existenţa unui Dumnezeu suprem, perfect moral, suntem obligaţi de a recunoaşte şi existenţa obiectivă a liberului arbitru, asta pentru că perfecţiunea morală implică dragoste şi libertate. Şi pentru că însuşi Dumnezeu nu forţează pe nimeni în a-i aduce închinare, atunci nici o fiinţă umană nu poate forţa pe semenul său în vederea închinării. De aici, ar recurge faptul că nimeni, nici chiar guvernele, nu ar avea căderea de a decide legalitatea unei anume confesiuni atâta timp cât ea intră în definiţia anterioară de religie.

Personal, găsesc un alt fundament al libertăţii religioase: dragostea. Şi pentru a iubi pe semenul meu, diferit de mine în concepţii, credinţe şi ritualuri, nu e necesar a presupune că este corect sau greşit. Nu… e suficient să înţeleg că e om. Un om care caută o cale în viaţă. El e liber să spună ce crede. Eu sunt liber să ascult, să evaluez şi să decid. Dar şi eu sunt liber să spun ce cred, iar el e liber să asculte, să evalueze şi să decidă. Şi astfel, trebuie să conştientizăm că libertatea fiecăruia se termină când începe a celuilalt. Dragostea are şi ea o regulă, de aur: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel”. (Evanghelia după Matei 7:12)

NOTE:

1 Documentul poate fi găsit la http://www.state.gov/g/drl/rls/irf/2007/

2 Enciclopedia Catolică, art. Religious Toleration , http://www.newadvent.org/cathen/14763a.htm

3 The Rambler, 8 septembrie, 1851, p. 178

4 Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. 2, ed. 1997, p. 176.

5 M. K. Gandhi, All Men Are Brothers: Life and Thoughts of Mahatma Gandhi as told in his own words, Paris, UNESCO 1958, p 60.

6 Constantin Cuciuc, Sociopshihologia religiei, p. 273

7 Catholica.ro, 25 iunie 2003, Porzelitism sau evanghelizare?

Ce ai mai putea citi:

  • INTRE OFENSA SI LIBERTATEA DE EXPRIMARE Pe 10 iulie 2009 Parlamentul irlandez a votat o nouă lege care incriminează blasfemia. Amenda poate fi între 25.000 şi 100.000 de euro. Criticii legii văd o întoarcere la mentalităţile […]
  • NOUL ECUMENISM Pe 14 martie a.c., papa Benedict al XVI-lea a vizitat o biserică luterană din Roma, gest menit să promoveze unitatea în rândul creştinilor. Aceeaşi biserică a mai fost vizitată de Ioan […]
  • PAPĂ DE CRIZĂ Oricât ar fi euforia de mare, alegerea noului papă (Francisc) nu poate fi o soluţie imediată la problemele cu care se confruntă Biserica Catolică. Se pare că noul papă este pe deplin […]
  • DIVORTUL MORALEI DE RELIGIE Paul Kurtz, profesorul de filosofie considerat „părintele umanismului secular”, propunea înfiinţarea aşa-numitelor „centre de investigare” – o alternativă seculară a bisericii – în care […]
  • ACORD TEOLOGIC ÎNTRE PROTESTANŢI ŞI CATOLICI O declaraţie comună cu privire la neprihănirea prin credinţă semnată de metodişti, luterani şi catolici a fost încheiată în vara aceasta. Mulţi comentatori văd evenimentul de o importanţă […]

Postat în Drepturi, Ecumenism, Semnele Timpului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....