RECURSUL IUBIRII

Va stinge dragostea lui Dumnezeu flăcările iadului?

Topul TIME al celor mai influenţi 100 de oameni, a inclus, în 2011, nume sonore ca Mark Zuckerberg, creatorul reţelei de socializare Facebook, Julian Assange, fondatorul WikiLeaks şi Michelle Obama, prima doamnă a Americii. Alături de ei s-a aflat şi un nume controversat: pastorul Rob Bell.

În top 100 al prestigioasei publicaţii se regăsesc şi personalităţi religioase, însă, în acest an, Rob Bell este singura figură evanghelică, chiar dacă nu este un model clasic de lider creştin: vorbitor carismatic, conservator şi implicat în problemele sociale. Inopinanta popularitate a lui Bell a pornit de la dezbaterile generate de cartea sa, Love Wins (Dragostea învinge), publicată recent. Bell critică viziunea tradiţională despre Iad ca loc al chinului veşnic pentru sufletele condamnate şi speră că dragostea lui Dumnezeu va câştiga toate sufletele, în final, topind şi cele mai dure inimi. Ideile lui Bell au stârnit dezaprobarea multor lideri creştini şi teologi care cred că acestea reînvie vechea erezie a universalismului, conform căreia toţi oamenii vor fi în cele din urmă mântuiţi, iadul fiind perceput mai degrabă ca un instrument al corijării în vederea recuperării decât ca un loc al pedepsei eterne.

De ce pălesc flăcările iadului?

Până în secolul al XIX-lea, aproape toţi teologii au vorbit despre realitatea chinului veşnic în Iad, vocile care afirmau că păcătoşii vor fi anihilaţi şi nu vor fi chinuiţi veşnic, fiind puţine. Numărul celor care susţineau ideea mântuirii universale (în sensul recuperării tuturor păcătoşilor din iad) a fost şi mai mic. Pentru cei mai mulţi însă, Iadul nu era nicidecum perceput ca o şcoală corecţională ci ca un loc real, al chinurilor şi suferinţei retributive. Această imagine a Iadului pare astăzi reminiscenţa unei teologii primitive. Eric Stoddart, lector la Universitatea St. Andrews din Scoţia, a realizat un studiu1 la care au participat 750 de clerici aleşi aleatoriu. Rezultatele au fost clare: doar 37% dintre clericii scoţieni (mai) cred în Iad. Surprinzător este că procentul e mult mai redus decât în rândul credincioşilor laici.

Un studiu Gallup (2001) a evidenţiat că 71% dintre americani cred în existenţa Iadului. Ulterior, un sondaj realizat de Pew Forum a relevat că doar 59% dintre americani credeau, în 2008, că Iadul este un loc al chinului veşnic. Un studiu publicat de Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, în 2010, a indicat un procent similar: 57% dintre români cred în Iad.

Unul dintre motivele principale ale respingerii Iadului este redefinirea dreptăţii. Este pedeapsa veşnică un act de dreptate sau unul de răzbunare? Utilitarianismul secolului al XIX-lea a atacat conceptul clasic al dreptăţii retributive. Gânditori precum Jeremy Bentham (1748-1832) şi John Stuart Mill (1806-1873) au argumentat că, la nivel social, pedeapsa nu poate fi admisă ca metodă acceptabilă în vederea dreptăţii. În viziunea lor, dreptatea cere mai degrabă restaurare sau, cel mult, o pedeapsă în vederea corijării, nicidecum o pedeapsă ca formă de dreptate. Criminalul nu mai este perceput ca o persoană rea, ce merită pedeapsa, ci ca una care are nevoie de corectare şi de reabilitare. Conceptul utilitarian al dreptăţii a devenit, în timp, parte componentă a gândirii populare, provocând inevitabil şi paradigmele teologice.

Un al doilea motiv pentru care Iadul nu mai are loc în mentalitatea contemporană vizează percepţia oamenilor despre Dumnezeu. Paul Evdokimov (1901-1970), teolog rus, refugiat în Franţa, scria: „concepţia obişnuită despre chinurile veşnice nu e decât o părere şcolărească, o simplistă teologie de natură penitenţială… Ceea ce nu se poate admite este faptul că alături de veşnicia Împărăţiei, Dumnezeu ar pregăti-o pe aceea a Iadului, ceea ce ar fi, într-un anumit sens, un eşec al lui Dumnezeu şi o victorie parţială a răului.”2 Evdokimov nu e singurul teolog ortodox care a încercat să rezolve tensiunea dintre imaginea unui Dumnezeu iubitor şi noţiunea Iadului veşnic. Vladimir Soloviov, Serghei Bulgakov sau Nikolai Berdiaev sunt câţiva dintre teologii care au cochetat cu ideea temporalităţii Iadului, considerând că mântuiţii care vor merge în Rai nu ar putea să fie fericiţi cunoscând nefericirea damnaţilor din Iad. Concluzia ar fi că dragostea lui Dumnezeu cere ca Iadul să aibă un sfârşit.

Ce este universalismul?

Este o orientare din teologie care susţine reconcilierea deplină dintre Dumnezeu, păcătoşi şi chiar şi Diavol, altfel spus mântuirea tuturor. Mai este numită şi apocatastază (lb. gr. – apokatastasis), termen care, în contextul Noului Testament (Faptele apostolilor 3:21) şi al scrierilor părinţilor (timpurii ai) bisericii, a fost folosit cu sensul de restaurare, restabilire şi nu avea neapărat sensul de mântuire universală. În contextul filosofiei greceşti apocatastaza desemna fie revenirea astrelor la o anumită poziţie, fie întoarcerea omenirii la vârsta de aur, după care, universul cuprins de flăcări, va începe un nou ciclu. Ulterior, în creştinism, datorită speculaţiilor bazate parţial pe scrierile lui Origen (185–254) şi pe concepţii filosofice (stoice, platonice, gnostice sau neo-pitagoreice), apocatastaza a căpătat şi sensul de mântuire universală deoarece se considera că o restaurare deplină implica (şi) mântuirea păcătoşilor condamnaţi în iad. De exemplu, într-o lucrare în care susţinea credinţa creştină cu argumente filosofice, Origen afirma că iadul ar fi un mijloc de recuperare a păcătoşilor în vederea unei restaurări depline: „Sfârşitul lumii şi desăvârşirea tuturor vor veni când cei păcătoşi vor fi ispăşit până la capăt osânda proporţional cu fărădelegile lor. Vremea aceasta Dumnezeu singur o cunoaşte. Dar noi socotim că bunătatea lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Christos, va readuce toate creaturile la un sfârşit obştesc, după ce va învinge şi supune pe toţi duşmanii”. (De principiis, I, vi, 1-3)

Din acest motiv, la Sinodul al V-lea din Constantinopol (553 d.Ch.), teoria mântuirii universale a fost condamnată: „Cine zice sau susţine că Domnul Christos Se va răstigni în veacul viitor pentru demoni, aşa precum s-a răstignit şi pentru oameni, să fie anatema. (…) Cine zice sau susţine că pedeapsa demonilor şi a oamenilor necredincioşi este temporară şi că va avea sfârşit după un timp, adică va fi o restabilire a demonilor sau a oamenilor necredincioşi, să fie anatema.”

La data aceea, eradicarea finală a celor răi nu era o opţiune luată în calcul deoarece influenţa platonismului era atât de mare încât omul la nivel spiritual era perceput ca fiind nemuritor. Prin urmare, erau doar două opţiuni: fie iadul este veşnic (deoarece condamnaţii sunt nemuritori), fie are un sfârşit ca urmare a faptului că „focul” a purificat sufletele căzute.

Nu chinurilor veşnice!

Este moral ca pentru un timp limitat de nelegiuire şi de păcat (anii vieţii unui om) cineva să fie chinuit veşnic? John Wenham (1913-1996), teolog anglican, specialist în Noul Testament, punctează într-o lucrare autobiografică: „Chinul veşnic îmi vorbeşte despre sadism şi nu despre dreptate.”3

Acceptarea naturii veşnice a chinurilor iadului implică fie că omul are o natură spirituală care nu poate fi distrusă, fie că, în mod tainic, însuşi Dumnezeu îi ţine în viaţă pe păcătoşii din Iad, pentru ca schingiuirea lor să dureze etern. Niciuna dintre cele două perspective nu este fundamentată în Biblie. Prima este negată categoric de Biblie deoarece omul, prin natura lui, este descris ca o fiinţă muritoare (Geneza 2:17) atât fizic, cât şi spiritual. În schimb, singurul care deţine nemurirea este Dumnezeu (1 Timotei 6:16; Ioan 5:26). Dacă s-ar admite că Dumnezeu va susţine etern existenţa în chinuri a păcătoşilor, s-ar ajunge din nou la chestionarea caracterului divin. Clericul congregaţionalist Washington Gladden (1836-1918) declara: „A învăţa o astfel de doctrină referitoare la Dumnezeu (doctrina despre Iad – n.r.) înseamnă să aduci asupra religiei un blam teribil şi să şubrezeşti însăşi temelia moralităţii.”4

O parte dintre teologii contemporani renunţă la ideile clasice despre Iad, pe care le consideră influenţate de mitologia precreştină, şi adoptă anihilaţionismul, potrivit căruia necredincioşii nu vor experimenta suferinţa veşnică în Iad, ci vor fi exterminaţi definitiv, aceasta fiind moartea a doua, menţionată în Biblie. Comisia Doctrinară din cadrul Bisericii Anglicane, într-un document din 1995, preciza că „Iadul nu este un chin veşnic”, ci o „stare de nefiinţă”5.

Salvaţi din iad?

Cu toate că Biserica a respins credinţa în salvarea diavolului şi a păcătoşilor din iad, catalogând-o drept erezie, speranţa într-o a doua şansă a continuat să persiste mai mult sau mai puţin oficial. Aşa se face că în romano-catolicismul occidental întâlnim dogma oficială a Purgatoriului, iar în ortodoxia răsăriteană rugăciunile de mijlocire pentru morţi şi actele de milostenie în favoarea acestora.

„Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum şi întunericul  este lipsa luminii. Căci binele este lumina spirituală; în chip asemănător şi răul este întuneric spiritual. (…) Trebuie să se ştie că aceea ce este moartea pentru oameni aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte ”. Sfântul Ioan Damaschin (676-749) Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 50

Sub influenţa universalismului, Iadul tinde să fie perceput mai degrabă ca o formă de reciclare sau de recondiţionare a păcătoşilor şi nu ca destinaţia finală şi definitivă a celor despărţiţi de Dumnezeu, considerându-se că un Dumnezeu al dragostei nu ar condamna definitiv miliarde de oameni. Anumite argumente par a susţine teoria celei de-a doua şanse: (1) Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi, (2) fiind atotputernic, împlineşte ceea ce doreşte, aşa că, spun unii, ne-am putea aştepta ca (3) toţi în cele din urmă să fie mântuiţi. Dar aici nu avem o problemă teologică, ci una de logică. Silogismul nu stă în picioare deoarece premisa că „atotputernicia lui Dumnezeu este garanţia mântuirii tuturor” nu ia în considerare şi liberul arbitru. Aspectul acesta a fost sesizat şi de Evdokimov: „Dumnezeu a creat « libertatea secundă » şi îşi ia supremul risc al unei libertăţi emergente, capabilă să-L înfrângă, să-L facă să se pogoare în moarte şi în Iad… Omnipotenţa Lui constă în locuirea libertăţii umane, cu preţul voalării propriei preştiinţe şi în scopul de a dialoga cu celălalt: Dumnezeu îl iubeşte până la această nemărginită patimă care aşteaptă un răspuns liber, ca şi crearea nesilită a unei comunităţi (sic – comuniuni, n. red.) fiinţiale între Dumnezeu şi copilul Său. Toate-i sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească. ”6

Pe de altă parte, limbajul biblic folosit în descrierea judecării şi condamnării celor greşiţi lasă a se înţelege că e vorba de o condamnare finală (bazată de fapte), definitivă şi irevocabilă. Până la urmă, nu Dumnezeu îi duce pe oameni în Iad, ci ei ajung acolo ca urmare a deciziilor proprii. Autorul creştin Ed Gungor accentuează această nuanţă: „oamenii nu sunt trimişi în Iad, ei merg acolo”7 Cu alte cuvinte, Dumnezeu respectă libertatea umană, potrivit cu deciziile luate în timpul vieţii. Cine nu a acceptat comuniunea fiinţială cu Divinitatea va suferi despărţirea definitivă în nefiinţă.

Susţine Biblia ideea unui Iad veşnic?

Primul aspect care atrage atenţia în privinţa disputelor despre Iad este că Biblia nu spune prea multe lucruri despre acest subiect. Nu există pasaje biblice care să descrie Iadul ca loc situat în măruntaiele pământului, unde dracii sunt torţionarii angajaţi de Dumnezeu pentru schingiuirea păcătoşilor. Nu există texte despre cazane cu smoală sau furci. Ba mai mult, spre deosebire de credinţa populară, Biblia spune că pedeapsa în „focul veşnic” nu este o realitate actuală, paralelă cu lumea în care trăim, ci un eveniment care se va consuma în Ziua de Apoi (Matei 25:41, Apocalipsa 20:13-15).

Şi mai e ceva, Scripturile nu vorbesc despre viaţa veşnică în chinuri, ci despre moartea a doua, moartea însemnând încetarea existenţei. Această moarte este descrisă în mod plastic ca fiind „iazul de foc” (Apocalipsa 20:14-15). Conform Bibliei, cei răi „vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică” (Matei 25:46). Aşadar, opusul vieţii veşnice, este pedeapsa veşnică, adică „moartea a doua” (Apocalipsa 20:14 şi 21:8). De remarcat este că până şi Iadul îşi va găsi sfârşitul tot în focul mistuitor: „Şi moartea şi Iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc” (Apocalipsa 20:14, versiunea Sinodală).

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! (Matei 25:41)

Textul arată că focul este pregătit pentru distrugerea diavolului şi a celor care sunt ai lui. Iisus nu s-a referit la existenţa veşnică în foc. Veşnic este focul, nu starea de chin a diavolului sau a păcătoşilor. În greceşte, cuvântul aionios, tradus cu „veşnic”, are (şi) sensul de continuu şi nu doar de nesfârşit. Spre exemplu, în dreptul lui Tiberiu Cezar, perioada de domnie neîntreruptă de 23 de ani (14-37 d.Ch) este descrisă drept aionios, în documentele scrise în limba greacă. Expresia „foc veşnic” este folosită şi în dreptul agentului care a distrus Sodoma şi Gomora (Iuda 1:7). Focul acesta a fost neîntrerupt, arzând tot ce era de ars, dar a încetat de mult să mai ardă. Cu toate acestea, efectele lui sunt definitive şi totale, adică veşnice.

Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! (Apocalipsa 14:11)

Fumul este cel descris ca urcând în vecii vecilor, nu chinul. Imaginea este preluată din Isaia 34:10 unde este descrisă pustiirea ţării Edomului: „Nu se va stinge nici zi, nici noapte, şi fumul lui se va înălţa în veci. Din veac în veac va fi pustiit, şi nimeni nu va trece prin el în veci de veci.” În Vechiul Testament, nimicirea celor răi este descrisă frecvent ca fiind completă şi definitivă, prin folosirea imaginii unui foc care arde şi din care nu mai rămâne decât fumul şi cenuşa (a se vedea Maleahi 4:1-3, Psalmul 37:20, Psalmul 68:2).

Cu privire la starea de continuă nelinişte a celor răi trebuie sesizat că timpul verbal folosit (prezentul) arată că nu se face referire la chinurile iadului, ci la conştiinţa tulburată a celor ce aleg falsa închinare. „Cei răi n-au pace” (Isaia 57:21).

Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. (Apocalipsa 20:10)

Ar trebui notat că fiara şi proorocul mincinos sunt fiinţe simbolice, reprezentând sisteme politice şi religioase, nu indivizi. Conform versetului 14 din capitolul 20, în acelaşi iaz de foc mai sunt aruncate: moartea (thanatos) şi locuinţa morţilor (hades în greceşte sau iadul după unele versiuni). Prin urmare, este greu de înţeles în ce ar consta chinul lor continuu în condiţiile în care pasajul ar fi interpretat altfel decât metaforic. Cheia înţelegerii corespunzătoare a tabloului simbolic este tocmai finalul versetului amintit: iazul de foc este moartea a doua, adică distrugerea totală şi definitivă.

1. Donald MacLeod, „St. Andrews researcher questions belief in hell”, Guardian, 5 decembrie 2005

2. Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993, p. 106

3. John Wenhan, Facing Hell: An Autobiography, London, Paternoster Press, 1998, p. 254

4. Gary Dorrien, The Making of American Liberal Theology: Imagining Progressive Religion, 1805-1900, Louisville, Westminster/John Knox Press, 2001, p. 275

5. Doctrine Commission Staff, The Mystery of Salvation, Church House Publishing, 1995, p. 199

6. Evdokimov, Op. cit., p. 35

7. Ed Gungor, What Bothers Me Most About Christianity, New York, Howard Books, 2009, p. 196

Ce ai mai putea citi:

  • MICA APOCALIPSĂ A LUI IISUS Portretul „profetului Iisus, din Nazaretul Galileii” (Matei 21:11), care prevestea că „Împărăţia Cerurilor este aproape”, primeşte nuanţa definitorie în săptămâna dinaintea crucificării. […]
  • PIETRELE VORBESC   Pe 23 mai, Autoritatea Israeliană de Antichităţi anunţa descoperirea unei bucăţi de lut de 1,5 cm, care reprezintă cea mai veche atestare extrabiblică a localităţii Betleem. Eli […]
  • ESTE FRANCISC I ULTIMUL PAPĂ? După renunțarea papei Benedict al XVI-lea la pontificat, mass-media a popularizat speculații privitoare la faptul că succesorul său, actualul papă Francisc I, ar fi ultimul papă. Totul […]
  • EVANGHELIA SOŢIEI LUI IISUS 8 rânduri de text, nicio dovadă Cu ocazia Congresului Internaţional al Studiilor Coptice desfăşurat în septembrie la Roma, Karen L. King, profesor de istorie bisericească la Harvard […]
  • SE POATE ŞI MAI CALD DECÂT ACUM…. În concepţia populară Iadul este materializarea răului absolut, întruchiparea a tot ce grotesc, diabolic şi dezgustător; este locul şi starea despărţirii de Dumnezeu. Aici nu se mai poate […]

Postat în Biblia, Semnele Timpului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....