TAINA IERTĂRII


Decretul, emis de Vatican la sfârşitul anului 2007, privind acordarea de indulgenţe a adus încă o dată în centrul atentiei subiectul căpătării iertării divine. Conform documentului papal, se vor oferi indulgenţe plenare tuturor credincioşilor care vor vizita pe parcursul anului 2008 locaşul Sfintei Fecioare de la Lourdes. Chiar dacă acordarea de indulgenţe pare anacronică, actualul papă nu face decât un gest perfect normal în contextul credinţei catolice.

Conform teologiei catolice indulgenţele au rolul de a scurta timpul pe care sufletele credinciosilor îl vor petrece în Purgatoriu pentru spălarea păcatelor. Iar pentru a scurta şi timpul pelerinajului, Vaticanul a deschis o linie aeriană directă de la Roma la Lourdes. Papa Benedict al XVI-lea are el însuşi programată o vizită la Lourdes în toamna anului 2008, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la apariţia Fecioarei unei tinere, canonizată ulterior ca Sf. Bernadeta.

Chiar dacă în perioada medievală indulgenţele au fost subiectul unor abuzuri, învăţătura catolică cu privire la iertare rămâne aceeaşi, fiind un subiect fierbinte în cadrul dezbaterilor ecumenice contemporane.

Conform unor statistici, în 2005 doar un sfert dintre catolici se spovedeau, faţă trei sferturi cât o făceau în 1980. Pe acest fundal, în februarie anul trecut papa Benedict al XVI-lea a transmis un mesaj clar tuturor preoţilor: promovarea spovedaniei. Rezultatele depuse de Biserică în vederea revitalizării spovedaniei se vor observa la mai puţin de o lună după îndemnul papal. În cadrul unui sfârşit de săptămână dedicat spovedaniei (numit după Vatican II şi sacramentul reconcilierii) în luna martie, în Dieceza de Orlando din Florida peste 5.000 de persoane au apelat la preoţi pentru mărturisirea păcatelor.

Un alt caz, petrecut tot în SUA: 5 parohii din Chicago şi-au unit forţele în cadrul programului “24 de ore de har”. Preoţii au primit pe penitenţi într-o zi de vineri când aproape 2.500 de păcătoşi şi-au mărturisit greşelile în speranţa că vor primi iertarea. Muţi dintre cei care s-au prezentat în faţa preoţilor nu erau credincioşi catolici.

Interesul publicului faţă de mărturisirea păcatelor va face ca bisericile protestante să reia în atenţie taina spovadei. Vara aceasta, o ramură nord-americană a luteranilor a aprobat, în cadrul unui congres, o prevedere în favoarea ritului mărturisirii, după ce secole de-a rândul ea a fost neglijată. Alte biserici chiar dacă nu recunosc ca taină spovedania, sunt deosebit de interesate pentru oferirea de consiliere şi ajutor duhovnicesc celor greşiţi. Mari biserici au organizat evenimente deosebite în vederea mărturisirii păcatelor. Spre exemplu, în unele, pentru ca mărturisirea să fie mai puţin intimidantă pentru credincioşii protestanţi li s-a cerut să îşi scrie păcatele pe bucăţi de hârtie care ulterior urmau să fie arse. În alte cazuri, celor ce se pocăiau li s-a cerut ca să îşi scrie păcatele pe pietre care aveau să fie aruncate în ocean.

Pocăinţa ca stare de conştiinţă raportată la vinovăţia apăsătoare a greşelii, a fost prezentată totdeauna sub foarte multe forme la toate popoarele şi în toate religiile. La grecii antici, personificarea conştiinţei care sancţionează vinovăţia faptei era redată sub forma unor divinităţii numite Erinyes (sau Eriniile, iar la romani cunoscute ca Furiile). Ele aveau înfăţişarea unor femei înfuriate, cu ochii ieşiţi din orbite, cu părul despletit şi cu felinare în mână urmărind pe vinovat şi producându-le insuportabile tulburări sufleteşti. nelăsându-le nici o clipă de linişte. Nevoia omului de a găsi odihna în urma mustrărilor de conştiinţă poate fi sesizată din cele mai vechi timpuri. Modurile de ispăşire erau de multiple: prin spălare, ardere, aruncare, lovire, flagelare, tăiere ori mutilare. O formă superioară de abordare a iertării o găsim în Legea lui Manu (undeva între sec. XIII – VI i.Hr) care prevedea: “Cine a fãcut un păcat şi se căieşte de el, e liber de acel păcat; însă nu va fi curăţit de el, decât numai atunci când se va hotărî să nu-l mai facă.”

Nevoia de a mărturisi greşeala pesistă şi în dreptul persoanelor areligioase. Aşa se explică de ce sunt căutate acele siteuri de pe Internet care oferă posibilitatea de a posta mărturisiri online. Conform statisticilor siteului Youtube unele mărturisiri au fost vizualizate de 21.000 de ori. E uşor de înţeles că multe din acestea pot fi definite ca o manifestare a exhibiţionismului şi nu a unei pocăinţe reale. În condiţiile în care excludem cazurile patologice, putem afirma că procesele de conştiinţă sunt universale, particulare fiind doar mijloacele prin care indivizii capătă pacea interioară. Unii critici consideră totuşi că Dumnezeu este tocmai o invenţie a unor suflete paralizate, un mijloc de evadare de sub puterea vinovăţiei. Heinrich Heine (1797-1856), scriitor german convertit de la iudaism la protestantism conchidea în mod ironic: Dumnezeu mă va ierta; asta e meseria lui.


Naşterea spovedaniei

La început, în perioada persecuţiilor, creştinii apostaţi erau primiţi înapoi în sânul comunităţii după o perioadă de excomunicare şi în urma unei pocăinţe veritabile. În privinţa dovedirii pocăinţei, penitentului i se dădeau de îndeplinit anume epitemii – canoane după care se stabilea autenticitatea întoarcerii celui vinovat. Canonul nu era deci pedeapsă pentru păcatul comis şi nici un mijloc de câştigare a iertării ci doar un criteriu obiectiv de constatare a pocăinţei celui în cauză. Este adevărat că uneori Biserica lua decizia de scurtare a canonului, şi anume atunci când se putea observa în mod categoric efectele benefice ale epitemiei, recuperarea celui în cauză fiind deplină.

Canonul XXII-lea al sinodului din Niceea (325 d. Hr), ocupându-se de situaţia creştinilor apostaţi (traditores) a hotărât următoarele: „Pentru aceşti păcătoşi, trebuie avut grijă ţinând cont de sentimentele lor şi felul lor de vieţuire. Aceia dintre ei, care prin părere de rău şi lacrimi însoţite de răbdare şi fapte bune dovedesc sinceritatea unei întoarceri reale, după ce au împlinit timpul de pocăinţă în rândul „ascultătorilor”, pot fi admişi în rândurile „rugătorilor” înainte de timpul prescris. Cei ce suporta însă cu indiferenţă excluderea lor din Biserică şi care gândesc că această pedeapsă este suficientă pentru a ispăşi păcatul lor, aceştia să fie ţinuţi a împlini întreg timpul prescris”. Pe timpul excluderii din comunitatea de credincioşi celor în cauză nu li se permitea participarea activă în slujbele Bisericii, ei fiind asimilaţi celor nebotezaţi.

Mai târziu, spovedania publică s-a încetăţenit şi pentru alte păcatele grele, precum: idolatria, uciderea şi adulterul. Penitenţii îşi spuneau păcatele cu voce tare în faţa obştii creştine, apoi urmau o perioadă de post şi încercare, după care episcopul le dădea dezlegarea, reintegrându-i în Biserică. În limbajul bisericesc legarea şi dezlegarea nu erau sinonime cu iertarea, ea aceasta fiind oferită de Dumnezeu dar recunoscută obiectiv de Biserică prin intermediul oficialilor ecleziastici. Chiar şi cuvintele rostite de preot sunt o mărturie a unei practici străine de înţelesul actual: “Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii sale de oameni, să-ţi ierte ţie, fiule (numele), toate păcatele tale, iar eu, nevrednicul preot, cu puterea care mi s-a dat, îţi iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” Dezlegarea era tocmai ridicarea cenzurii ca urmare a manifestării unei pocăinţe veritabile, iertarea fiind acordată nu de preot ci de Dumnezeu.

Cele mai grave păcate conform Bibliei
“Şase lucruri urăşte Domnul, şi chiar şapte Îi sunt urâte: (1) ochii trufaşi, (2) limba mincinoasă, (3) mâinile care varsă sânge nevinovat, (4) inima care urzeşte planuri nelegiuite, (5) picioarele care aleargă repede la rău, (6) martorul mincinos, care spune minciuni, şi (7) cel ce stârneşte certuri între fraţi”.
Proverbe 6:16-19








Canoanele vor fi stabilite în conformitate cu gravitatea păcatului săvârşit. În acest sens, Biserica va stabili un top al celor mai grave păcate, şapte la număr (mândria, invidia, lăcomia, pofta trupească, mânia, aviditatea şi lenea), ele fiind numite şi păcate de moarte. Asta nu însemna că celelalte puteau fi trecute cu vederea, deoarece, conform celor scrise de Sfântul Apostol Pavel, toate1 păcatele duc în final la moarte.

Un pas important în privinţa dezvoltării spovedaiei după modelul actual se va face în secolul al VI-lea, când călugării irlandezi au început „mărturisirea auriculară”, (adică la ureche) fiind deci o mărturisire privată pentru ca penitenţilor să nu le fie ruşine să se pocăiască. Astfel creştinii au început să-şi spovedească şi păcate “mai uşoare”, iar spovedania privată s-a generalizat, devenind în secolul al IX-lea condiţie necesară participării la euharistie pentru ca în 1215 ea să devină obligatorie credincioşilor. În secolul al XVI-lea, Carlos Borromeo, un episcop italian (ulterior cardinal) va inventa confesionalul, un scaun de spovadă în formă de dulap. Această nouă invenţie asigura credincioşilor Bisericii din Occident mult dorita intimitate în actul mărturisirii. În Răsărit spovedania se va practica fie în diaconin, camera destinată păstrării veşmintelor şi obiectelor cultice, fie în faţa unei icoane din pronaos, de preferat cea a Mântuitorului.

Mai trebuie să amintesc că spovedania s-a dezvoltat în contextul unei abordări juridice a problemei păcatului. Iniţial, apostaţii participau la un soi de judecată în care era implicată întreaga comunitate de credincioşi. Ca la un tribunal, păcătosul este acuzat de relele comise iar preotul în rolul de judecător oferă sentinţa cu pedeapsa de rigoare. Pe de altă parte, Biserica a fost influenţată în teologia ei de concepţia romană cu privire la drept şi dreptate. Aşa se face că în dogmatica medievală apare noţiunea de satisfacţie, dreptatea cerând o plată pentru păcatul comis. Mai mult, credinţa medievală este marcată de căutarea bunăvoinţei divine, păcatele omului stârnind mânia divină. Jean Delumeau, marele istoric al religiilor, în Păcatul şi frica2 citează dintr-un almanah din 1578: “[Dumnezeu] este gata, mai mult ca oricând, să dea frâu liber mâniei împotriva viciilor noastre, chinuindu-ne la tot pasul cu războaie, vărsări de sânge, obidiri, prădăciuni, jafuri şi înrobiri; chiar cu ciumă şi boli necunoscute”. Un alt almanah din 1593 relua aceeaşi temă: “Cu siguranţă, numai prin păcatele noastre dezgustătoare, numai prin jalnica noastră îndărătnicie fără leac în toate cele rele l-am stârnit din ce în ce mai mult pe bunul Dumnezeu împotriva noastră”.

Cu o astfel de înţelegere a caracterului divin nu ne poate surprinde apelarea la rugăciuni, post, sau autoflagelări toate pentru a câştiga bunăvoinţa divină. Acum canoanele sunt înţelese (cel puţin la nivelul popular) nu ca mijloace de probare a pocăinţei ci ca fiind ele însele căi de ispăşire.

Conform învăţăturii catolice sacramentul spovedaniei este o judecată a păcătosului care în urma mărturisiirii păcatului este absolvit de vină, preotul fiind cel care pronunţă sentinţa. Pentru ca o mărturisire să aibă caracterul sacramental ea trebuie să se facă înaintea unui preot hirotonit care conform învăţăturii catolice are autoritatea de a lega şi de a dezlega, sensul expresiei fiind acela de absolvire de păcat. Cu toate acestea, autorităţile catolice se grăbesc să adauge că preotul ca simplu individ sau chiar ca om pios nu are puterea de a ierta păcatele, autoritatea aceasta fiind rezervată exclusiv lui Dumnezeu dar se mai adaugă faptul că iertatea divină este oferită totuşi în urma slujirii preoţeşti. Preoţii sunt numiţi vicari şi judecători (praesides et judices) fiind administratori ai harului divin şi din acest motiv, hotărârea preotului devine hotărârea lui Dumnezeu.

Indulgenţa
Spre deosebire de ordodocşi, catolicii mai au la îndemână încă un mijloc de a a face rost de iertare: indulgenţa. Conform credinţei catolice, păcatele comise după botez pot fi iertate prin sacramentul penitenţei dar rămâne în continuare pedeapsa temporală cerută de dreptatea divină, iar această cerinţă trebuie îndeplinită fie în acestă viaţă fie după moarte în Purgatoriu. Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Hristos şi de sfinţi.

În primul rând trebuie remarcat că, în înţelegerea catolică, indulgenţele nu iartă păcatele, ci pedepsele pentru păcate care, în unele cazuri, pot persista înaintea lui Dumnezeu şi după iertarea păcatelor. Acest lucru implică distincţia între vină (culpa) şi pedeapsă (poena), precum şi cea între pedeapsă veşnică şi vremelnică. O indulgenţă oferă deci păcătosului posibilitatea de a achita această datorie în timpul vieţii sale pământeşti. Sursa indulgenţelor se află tocmai în comoara de merite strânse de Isus Hristos, Mântuitorul, alături de cele ale sfinţilor. Lucrul acesta este clar exprimat de papa Clement al VI-lea, în 1334 când prin bula Unigetus se afirma clar că sursa indulgenţelor este formată din meritele lui Hristos şi cele ale sfinţilor. Indulgenţele pot fi parţiale sau plenare (după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului) ele putând fi aplicate celor vii dar şi celor răposaţi. În rezumat spus, indulgenţele iartă deci pedeapsa vremelnică, vina fiind iertată prin spovedanie.

Cum era şi de aşteptat pe fundalul superţiţiilor medievale indulgenţele au devenit în scurt timp un mijloc pervertit de colectare a banilor. Nici Răsăritul nu a fost ferit de astfel de abuzuri plata pentru rugăciuni fiind şi azi în uzanţă. Şi iată cum Biserica devine din ispravnicul harului lui Dumnezeu un neguţător al sufletelor oamenilor. Oare cum ar privi Hristos aceste realităţi, El care răsturnat mesele celor care făcuseră din religie o afacere profitabilă?

Cealaltă parte a baricadei

Reforma iniţiată de Luther a fost în mod vădit o reacţie faţă de abuzurile comise de Biserica medievală. În 31 octombrie 1517, Luther afişează pe uşa Bisericii Castelului din Wittemberg cele 95 de teze în care condamnă abuzurile sistemului cu indulgenţe şi provoacă pe toată lumea să dezbată subiectul. Ba mai mult, reformatorul va ajunge să afirme că nu prin pocăinţă (contritio) se primeşte iertarea ci prin credinţă. Diferenţele telogice vor duce în final la schismă. Afirmaţia Apostolului Pavel din Epistola către romani va deveni fundaţia noii confesiuni: “În ea (Evanghelie) este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: Cel neprihănit va trăi prin credinţă”3.

Reprezentativ pentru poziţia protestantă tradiţională este Pierre Bühler, profesor de teologie sistematică la Facultatea de teologie a Universităţii din Zürich, Elveţia. Acesta a publicat, în anul marelui Jubileu (2000), un volum4 împotriva indulgenţelor, cu scopul, sugerat şi de titlu, de a pune în opoziţie îndreptăţirea prin credinţă şi practica indulgenţelor. Cartea este un amestec unic de argumentări teologice serioase şi păreri personale condimentate cu o ironie aparte. Chiar în introducere, autorul mărturiseşte că ideea volumului s-a născut în urma experienţei ciudate de a se afla în faţa site-ului internet al Vaticanului, unde se puteau descoperi toate detaliile privind posibilitatea de a dobândi indulgenţe în anul jubiliar, considerând că „într-un mod destul de ciudat, se întrepătrund înalta tehnologie a secolului XX şi evlavia Evului Mediu”.

Teologul elveţian neagă posibilitatea de a-i ajuta pe răposaţi, punctul de plecare fiind, înainte de toate, credinţa în Purgatoriu pe care Bühler îl consideră „un reziduu al mitologiei religioase”. Concluzia teologului luteran despre indulgenţe nu este deloc… indulgentă afirmând tăios că „în ciuda tuturor eforturilor Vaticanului de a scoate în relief dimensiunea spirituală, practica indulgenţelor suscită un spirit contabil, concentrat pe randamentul faptelor, preţuind meritele şi autorizând astfel şi un negoţ al iertării pentru sine şi pentru răposaţi“.

În America, atitudinea este ceva mai conciliantă, datorită atitudinii proecumenice. Michael Root, profesor de teologie sistematică la Seminarul Luteran din Columbus, Ohio, SUA, consideră că mai presus de disensiunile teologice privind problematica indulgenţelor ar trebui să primeze ţelul ecumenic. „Modul în care reacţionăm, catolici şi necatol
ici, la indulgenţe poate fi un test al voinţei noastre ecumenice“5, afirmă acesta. Cu toate acestea teologul american ajunge să se întrebe: „Dacă prin aceeaşi autoritate iartă Biserica păcatul, atunci de ce nu poate un preot la spovadă să ierte şi pedeapsa vremelnică împreună cu pedeapsa veşnică?“

Dar marea întrebare care trebuie pusă este de ce are nevoie Dumnezeu de asociaţi în oferirea iertării? Prefer să rămân la o credinţă simplă. Departe de disputele ori tertipurile teologice. Ştiu că iertarea o pot primi personal de la Dumnezeu. Şi atunci de ce să mai fac apel la serviciile slujitorilor bisericeşti? Doar pentru beneficiile aduse psihicului? Iar dacă ar fi să reducem mărturisirea la un simplu act terapeutic cu iz psihiatric atunci să fim oneşti, la ce ne mai trebuie credinţa în Dumnezeu?

Dar pentru cel care mai crede că Dumnezeu are puterea de a oferi iertarea mai e nevoie de ceva: o definire clară a caracterului divin. Şi asta pentru că mai nociv decât ateismul ar fi acea percepere distorsionată a Celui Milostiv. Ne trezim adesea că îl facem pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră, fiind tot atât de mic precum pipernicitul suflet al omului decăzut. Dar tocmai redescoperirea lui Dumnezeu va duce la înţelegerea deplină a tainei mărturisirii. Când Apostolul Ioan îndemna pe creştini întru mărturisirea păcatelor, el nu uita să ofere şi garanţia eficienţei unei astfel de confesări: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”6 Aici trebuie să amintesc că păcatele pot fi de o aşa natură încât trebuie amintite numai lui Dumnezeu iar altele trebuie să fie mărturisite şi celor cărora le-am adus vătămare. Însuşi Hristos afirma că cerea de iertare înaintea lui Dumnezeu nu poate suplini împăcarea cu semenul7.

Ne supunem adesea unor cazne obositoare sau unor penitenţe dureroase spre a recomanda astfel fiinţa noastră Dumnezeului cerului sau pentru a ispăşi în acest fel vreun anume păcat; dar prin aceasta înjosim Dumnezeiasca Făptură. Încă mai credem că El ar trebui convins, înduplecat ori îmbunat? Apostolul Pavel se întreba: “El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”8 Şi aşa se face că Cel jertfit, devine apărătorul sufletului biciuit de vină: “prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului”.9 Şi tocmai ca urmare a traversării acestei prăpăstii existenţiale, cauzată de înstrăinarea păcatului, Dumnezeul înomenit devine unicul şi singurul apărător al umanităţii: “Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos”10.

Rugăciunea Domnească:




NOTĂ SUPLIMENTARĂ

Discuţii dintre protestanţi şi catolici privind indulgenţele


În decembrie 1960 s-a întemeiat Alianţa pentru reunificarea evanghelico-catolică la Fürsteneck, Germania, de către mai mulţi pastori luterani, cu scopul unei uniri corporative cu Biserica Romano-Catolică.

În 1964 a avut loc o sesiune de discuţii pe tema indulgenţelor. Întâlnirea a început cu un colocviu principal urmat de conferinţa preotului Georg Muschalek şi de răspunsul pastorului evanghelic Helmut Echternach, conducătorul frăţiei (Bruderschaft) “Athanasius”. Ceea ce merită notat în dreptul acestei frăţii este faptul că ea e constituită din pastori evanghelici germani care doresc să facă parte din succesiunea apostolică; membrii acestei frăţii, deşi sunt pastori luterani, au primit hirotonirea preoţească de la un episcop luteran, care la rândul lui a fost hirotonit de un episcop al unei Biserici ortodoxe răsăritene.

Concluzia practică a dezbaterilor a fost aceea că „nu pare a fi necesar ca forma catolică a instituţiei indulgenţei să fie asumată într-o Biserică evanghelică. În cazul indulgenţei nu este vorba de o instituţie de drept divin, ci de o formă de practică penitenţială condiţionată istoric”

Discuţiile despre indulgenţe au scos în relief şi alte aspecte, legate de subiectul dezbătut, pe care evanghelicii sunt obligaţi să-şi definească poziţia: împărtăşirea Sfinţilor, mijl
ocirea Bisericii, şi posibilitatea creştinilor de a dobândi roade spirituale pentru ceilalţi. Ceea ce este demn de notat este că nu se poate observa o reformare a catolicismului ci mai degrabă o catolicizare a protestantismului. Deja de la jumătatea secolului al XIX-lea Biserica Luterană a început să îşi reconsidere poziţia faţă de rolul sfinţilor, cinstirea şi comuniunea spirituală cu ei. Şi aici nu este vorba de acceptarea specifică a descrierii medievale a tezaurului Bisericii, ci de redescoperirea realităţilor actuale legate de indulgenţe, merite, fapte bune, pedepsele bisericeşti, Iadul şi Purgatoriul sau hirotonirea. Max Lackmann pastor luteran, unul dintre fondatorii Alianţei pentru
reunificarea evanghelico-catolică şi observator neoficial la Conciliul Vatican II, ajunge să afirme chiar că „cine este de părere că aceste realităţi ar fi pentru noi de multă vreme şi o dată pentru totdeauna lichidate prin intermediul lui Luther sau Calvin, se află într-o eroare primejdioasă“.

Între 9 şi 10 februarie 2001 la Roma, a avut loc o întâlnire tripartită la care a participat Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştinilor (CPUC este un organism în cadrul Bisericii Catolice), Federaţia Mondială Luterană şi Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate. Din partea catolică au existat două prezentări privind indulgenţele. Prima a făcut-o profesorul Gerhard L. Mueller din Munchen, Germania, care a vorbit despre “Aspectele istorice ale indulgenţei”. A doua prezentare a venit din partea preotului iezuit Jared Wicks, din Roma, care a prezentat tema “Înţelegerea indulgenţei: Vetera et Nova”. Din partea luteranilor şi a reformaţilor au fost următoarele luări de cuvânt: profesorul luteran Root, din Columbus, Ohio, pe tema “Indulgenţa jubiliară şi Declaraţia Comună despre Doctrina Justificării”; profesorul reformat Ellen Babinsky, din Austin, Texas, pe tema “O vedere reformată asupra indulgenţelor”; profesorul luteran Theodor Dieter, din Strasbourg, Franţa, ca răspuns la prezentarea făcută de profesorul catolic Mueller şi profesorul reformat George Sabra, din Beirut, Liban, ca răspuns la prezentarea făcută de iezuitul Wicks. Întâlnirea nu şi-a propus redactarea unei declaraţii comune (ca cea privitoare la neprihănirea prin credinţă) dar se consideră că a reprezentat un pas important în vederea acesteia, atmosfera fiind una caldă şi de înţelegere reciprocă.

1 Romani 6:23
2Delumeau Jean, Păcatul şi frica, vol. 1, Polirom, Iaşi, 1997
3Romani 1:17
4 Bühler Pierre, Le protestantisme contre les indulgences. Un pladoyer pour la justification par la foi, (Protestantismul contra indulgenţelor. O pledoarie pentru neprihănirea prin credinţă), Labor et Fides, Genève 2000 (retipărit 2003).
5 Root Michael, “The Indulgence Controversy, Again”, First Things nr. 118 (decembrie 2001), p. 26.
61 Ioan 1:9
7Matei 5:24 sau celebra expresie din Rugăciunea Domnească: “şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii”.
8Romani 8:32
9Evrei 2:17 A se vedea şi Evrei 4:15 Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.
10 1 Timotei 2:5

Ce ai mai putea citi:

  • MITURI PAPAL-MEDIEVALE DE ADORMIT CREDULII Alegerea noului papă a devenit subiect de speculaţii pentru subcultura conspiranoidă. Pe scurt, Francisc este prezentat ca mult profetizatul ultim papă, în timpul căruia va avea loc […]
  • CRIZA PĂCATULUI În cadrul unei slujbe oficiate pe 11 iunie 2009, papa Benedict al XVI-lea a avertizat vizavi de secularizarea ce pătrunde în Biserică manifestată prin „cultul euharistic formal şi fără […]
  • ESTE FRANCISC I ULTIMUL PAPĂ? După renunțarea papei Benedict al XVI-lea la pontificat, mass-media a popularizat speculații privitoare la faptul că succesorul său, actualul papă Francisc I, ar fi ultimul papă. Totul […]
  • VATICAN II   La doar trei luni de la instalare, papa Ioan al XXIII-lea anunţă convocarea unui conciliu având drept temă înnoirea internă (aggiornamento) a Bisericii pentru a răspunde eficient […]
  • TEMPLUL DIN IERUSALIM   Pentru Paştele evreiesc de anul acesta Sinedriul a votat reintroducerea sacrificiilor animale. Forul religios evreiesc mai argumentează că a venit chiar şi vremea ca Templul să fie […]

Postat în De suflet, Istorie, Semnele Timpului
One comment on “TAINA IERTĂRII
  1. Anonymous spune:

    dl Marius sunt surprins, plăcut de ceea ce am citit. Nu pot să-mi cred ochilor. Fie într-un ceas bun, de bun augur pentru toată lumea! B.E.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe ....