VATICAN II

 

La doar trei luni de la instalare, papa Ioan al XXIII-lea anunţă convocarea unui conciliu având drept temă înnoirea internă (aggiornamento) a Bisericii pentru a răspunde eficient problemelor lumii contemporane. Acesta avea să fie al XXI-lea conciliu al Bisericii Catolice, dar va rămâne în istorie drept Vatican II.

Vatican I
În efortul de a-şi menţine identitatea, unitatea şi universalitatea, Biserica Romano-Catolică adoptă o poziţie de izolare fiind reticentă la schimbări. În cadrul conciliului Vatican I (1869-1870), Biserica îşi expune poziţia (critică) faţă de de raţionalism, relativism, liberalism şi materialism. În contextul unei organizări ierarhice, autoritatea papei este percepută ca o garanţie a unităţii Bisericii. Aşa se face că în cadrul Conciliul Vatican I se ajunge la definirea [1] dogmei infalibilităţii papale. Acum, în mod explicit episcopul de Roma este proclamat primat universal „de juro divino” cu putere „nemijlocită” asupra întregii biserici fiind fără greşeală atunci când vorbeşte „ex cathedra”.

Progresişti şi conservatori

Ioan al XXIII-lea era preocupat de viitor, şi nu se mulţumea cu accepţiunea tradiţională în care Biserica era prezentată aidoma unei cetăti asediate. Simţea că venise vremea pentru o biserică dinamică, mult mai deschisă şi mai puţin reacţionară. Conciliul Vatican II a marcat într-adevăr o revoluţie în viaţa Bisericii Catolice nu pentru că ar fi adus noutăţi dogmatice, ci pentru că a schimbat percepţia bisericii asupra ei înşăşi şi asupra societăţii în ansamblu impunând o atitudine generală de deschidere.

Lumea catolică era divizată între o minoritate compusă din episcopii din Europa occidentală şi Orientul Apropiat ce se pronunţa pentru reforme prudente şi o majoritate formată din episcopii din Italia, Spania, Irlanda, America latină şi ţările comuniste care păstrau o atitudine conservatoare. Regiuni precum SUA, Brazilia şi ţările în care catolicismul era prezent doar ca misiune erau scindate între reformişti şi conservatori.

Pe lângă participarea obişnuită a episcopilor [2] , la Conciliul Vatican II au fost invitaţi să participe ca experţi consultanţi cei mai importanţi teologi catolici ai momentului (aproape 450), precum şi observatori din partea celorlalte confesiuni creştine (aproape 80 de delegaţi ortodocşi şi protestanţi) care au avut chiar şi posibilitatea de a interveni. Aşa ceva nu se mai întâmplase în cadrul niciunui conciliu catolic. Printr-o astfel de organizare Biserica Catolică dădea un ton clar în privinţa deschiderii către actualitate şi ecumenism [3].

Papa Ioan al XXIII-lea a deschis lucrările Conciliului Vatican II pe 11 octombrie 1962. Conciliul s-a desfăşurat pe parcursul a patru ani (în patru sesiuni de toamnă) şi s-a încheiat în 8 decembrie 1965. În cadrul fiecărei sesiuni se dezbăteau „schemele” (documente de lucru, schiţe) pregătite anterior de comisii de specialitate, după care se vota forma finală.

 

Tradiţionalişti Progresişti
Exclusivism catolic

Toleranţă1

Supremaţia papală – păstorirea bisericii este văzută ca fiind făcută de papă prin intermediul delegaţilor în mod ierarhic

Liturghia tridentină în limba latină

Orientare ecumenică

Libertate religioasă

Colegialitate – păstorirea bisericii este văzută a fi făcută de colegiul episcopilor condus de papă

Liturghia în limba poporului

1Toleranţa este o formă de generozitate manifestată de pe o poziţie de superioritae. Libertatea implică recunoaşterea implicită a egalităţii.

 

Prima sesiune a avut loc între 22 octombrie – 8 decembrie 1962. Timpul a fost dedicat lucrărilor pregătitoare (formarea diverselor comisii) şi s-au dezbătut schemele propuse de comisiile pregătitoare cu privire la reforma liturgică, revelaţie şi unitatea Bisericii. Din păcate Ioan XXIII nu a putut să vadă nici un rezultat direct al Conciliului Vatican II deoarece a murit pe 3 iunie 1963. Conform procedurilor catolice, conciliul a fost automat dizolvat. Pe 21 iunie 1963 este ales un nou papă – Paul VI – care anunţă continuarea conciliului.

A doua sesiune s-a ţinut între 28 septembrie – 4 decembrie 1963. Un document important votat în cadrul acestei sesiuni a fost constituţia despre liturghie care oferea un cadru corespunzător implicării laicilor şi se renunţa în mod oficial la folosirea exclusivă a limbii latine în cadrul slujbei: “… atât în sfânta liturghie, cât şi în administrarea sacramentelor sau în alte părţi ale liturgiei, întrebuinţarea limbii materne poate fi deseori foarte utilă pentru popor: i se va putea acorda aşadar un loc mai larg, mai ales în lecturi şi îndemnuri, în anumite rugăciuni şi cântece, după normele fixate pentru fiecare caz în capitolele următoare.” [4]

A treia sesiune s-a desfăşurat între 14 septembrie – 21 noiembrie 1964. Poate că a fost cea mai dramatică, deoarece şi-a ţinut lucrările sub semnul unei agende supraîncărcate: trebuia a fi discutate şi revizuite 12 scheme nefinalizate în sesiunile anterioare. Dintre documentele adoptate amintim decretul despre ecumenism („Unitatis Redintegratio”), decretul despre Bisericile Orientale Catolice şi constituţia dogmatică despre Biserică („Lumen Gentium”).

Relaţiile dintre foştii eretici şi Biserica Catolică
…. fraţii despărţiţi, îndreptăţiţi prin credinţa primită la botez, sunt încorporaţi lui Christos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii Catolice.
Unitatis Redintegratio, cap I:3

În continuare Biserica Catolică se identifică a fi “Biserica unică a lui Cristos, (…) una, sfântă, catolică şi apostolică” [5] dar se recunoaşte că în afara Bisericii Catolice există biserici (referire la ortodoxia răsăriteană) şi „comunităţi bisericeşti” (protestante) care “nu sunt lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii”. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi se pot mântui, chiar dacă nu fac parte din Biserica Catolică. Această schimbare de paradigmă a făcut posibilă deschiderea Bisericii Catolice faţă de toate cultele creştine devenind promotoarea noului ecumenism. În conformitate cu actuala paradigmă, unitatea creştină este căutată acum prin dialog şi nu prin absorbţie ori fuziune (întoarcerea în staul).

A patra sesiune (14 septembrie 8 decembrie 1965) s-a desfăşurat într-un ritm alert pentru a definitiva multele din schemele rămase de dezbătut. De o importanţă deosebită este constituţia dogmatică despre revelaţia divină („Dei Verbum”) care depăşea teoria clasică a celor două izvoare ale revelaţiei. Conciliul de la Trent (1545-1563), ca răspuns la pretenţia protestantă a autorităţii singulare a Scripturii afirma în mod clar două autorităţi: Scriptura şi Tradiţia. Din acest motiv, Biserica Catolică nu avea nevoie să-şi justifice teolgia pe baza Bibliei. Acum, la Vatican II se afirma primatul Cuvântului lui Dumnezeu (Biblia), dar care trebuie ascultat şi interpretat de către Biserică în lumina Tradiţiei.

Un alt document important a fost decretul privitor la libertatea religioasă („Dignitatis humanae”). În mod clar şi indubitabil Biserica Catolică devenea promotoarea libertăţii religioase (la nivel individual şi colectiv) oricare ar fi fost minoritatea religioasă implicată şi se detaşa de imaginea Inchiziţiei medievale. Este dealtfel o noutate, deoarece catolicismul tradiţional susţinuse o atitudine duplicitară, promovând libertea religioasă atunci când catolicii erau minoritari dar refuzau acest drept necatolicilor ori susţineau cel mult spiritul de toleranţă. La Vatican II se renunţă la pretenţia medievală de a apăra adevărul prin pedepsirea celui greşit şi se susţine libertatea de credinţă în conformitate cu conştiinţa proprie.

 

Efectele Conciliului Vatican II

După aprobarea ultimelor documente ale Conciliului Vatican II, pe 7 decembrie 1965, s-au citit simultan în bazilica Sfântul Petru şi în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar (Istanbul) ridicarea anatemelor din 16-20 iulie 1054 prin care cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Keroularios se excomunicaseră reciproc.

Reacţiile la Conciliu au fost variate, de la acceptare la respingere, sau ignorare. Cea mai vehementă reacţie, a fost schisma lefebvristă, care l-a avut ca personaj principal pe arhiepiscopul Marcel Lefebvre. Adepţii acestuia au fost nemulţumiţi de reforma produsă în ritul latin. Lefevbriştii s-au rupt de Biserica Catolică şi folosesc şi astăzi liturghia dinaintea Conciliului Vatican II, aşa numita liturghie tridentină care este exclusiv în limb latină. (facultativă)

Schimbările generate de Vatican II nu ţin de fond deoarece problemele dezbătute nu au fost de natură dogmatică. La Conciliu nu a existat nici un grup şi nici o minoritate care să pună în discuţie o definiţie dogmatică a Bisericii Catolice. Vatican II a fost un conciliul pastoral, în care renunţă la condamnare şi se asumă o poziţie afirmare şi susţinere.

Odată cu Vatican II, Biserica Catolică şi-a însuşit o atitudine mai puţin reactivă cu o deschidere mai mare faţă de lume. Într-un cuvânt putem spune că şi-a însuşit proactivitatea – Biserica Romano-Catolică renunţă la poziţia exclusiv defensivă şi îşi asumă rolul de a fi o promotoare (la nivel social ori ecumenic). În realitate, Conciliul Vatican II a marcat doar începutul unei ere a schimbării în sânul catolicismului, care continuă şi astăzi [6].

Libertate religioasă
Cu privire la eretici, două lucruri trebuie să fie observate: unul, de propria lor parte, celălalt, de partea bisericii. De partea lor e păcatul, prin care ei merită nu numai să fie separaţi de biserică prin excomunicare, dar şi să fie separaţi de lume prin moarte. Deoarece e un lucru mult mai grav să corupi credinţa care dă viaţă sufletului, decât să falsifici bani, care sprijină viaţa temporară. De aceea, dacă falsificatorii de bani şi alţi răufăcători sunt condamnaţi la moarte de îndată de autoritatea civilă, e motiv mult mai puternic pentru eretici, de îndată ce sunt dovediţi ca vinovaţi de erezie, să fie nu numai excomunicaţi, dar chiar şi daţi la moarte.
Toma de Aquino, Summa Theologica, II:11, art. 3

… persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite. El mai declară şi că dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane, aşa cum este cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat şi pe calea raţiunii. Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii, încât să devină un drept civil. Dignitatis humanae, cap. I.2

 

NOTE:

1. Doctrina infailibilităţii papale era în mod implicit recunoscută de Biserica Catolică fiind asociată cu cea a primatului petrin. Sunt indicii care atată că această dogmă a fost susţinută în mod explicit de Peter Olivi, un teolog franciscan din a doua jumătate a secolui XIII-lea. Vezi Brian Tierney, Origins of Papal Infallibility, 1150-1350, E J Brill, Leiden, Netherlands 1972, p. 93
2. La acest conciliu participau 2540 de episcopi în comparaţie cu 700 câţi au fost la Vatican I. Vezi Bruce L. Shelley, Church History in Plain Language, Word Publishing, 1995, p. 461 şi urm.
3. Justo L. González, The Story of Christianity, HarperSanFrancisco Vol 2, 1985, p. 354
4. Sacrosanctum Concilium, cap III Reforma Liturghiei sacre, 36:2
5. Lumen Gentium, cap I:8
6. Adesea se vorbeşte despre “spiritul Vatican II” care implică o atitudine de deschidere şi dialog. Vezi New Catholic Encyclopedia “Vatican Council II”, McGraw-Hill, New York, 1967 p. 563.

Ce ai mai putea citi:

  • ACORD TEOLOGIC ÎNTRE PROTESTANŢI ŞI CATOLICI O declaraţie comună cu privire la neprihănirea prin credinţă semnată de metodişti, luterani şi catolici a fost încheiată în vara aceasta. Mulţi comentatori văd evenimentul de o importanţă […]
  • PAPĂ DE CRIZĂ Oricât ar fi euforia de mare, alegerea noului papă (Francisc) nu poate fi o soluţie imediată la problemele cu care se confruntă Biserica Catolică. Se pare că noul papă este pe deplin […]
  • NOUL ECUMENISM Pe 14 martie a.c., papa Benedict al XVI-lea a vizitat o biserică luterană din Roma, gest menit să promoveze unitatea în rândul creştinilor. Aceeaşi biserică a mai fost vizitată de Ioan […]
  • ANGLICANII SE UNESC CU ROMA? Ramura tradiţională a Bisericii Anglicane s-ar putea uni foarte curând cu Biserica Catolică, acceptând conducerea spirituală a papei, anunţa pe 4 martie Washington Post. Vaticanul declara […]
  • AU NEVOIE PROTESTANŢII DE (UN) PAPĂ? Se pare că protestanţii încep să tânjească şi ei după un papă. Această nevoie pare a fi alimentată de fascinaţia pe care a produs-o persoana lui Ioan Palul II-lea şi în acelaşi timp, de […]

Postat în Ecumenism, Semnele Timpului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Completează cuvântul care lipseşte. Foloseşte diacritice (şţăâî).

Cine se scoală de dimineaţă departe ....