Oricât ar fi euforia de mare, alegerea noului papă (Francisc) nu poate fi o soluţie imediată la problemele cu care se confruntă Biserica Catolică. Se pare că noul papă este pe deplin conştient de misiunea pe care o are. Numele ales are o semnificaţie aparte. El te duce cu gândul la (sfântul) Francisc de Assisi (circa 1181 – 1226) care este cunoscut pentru activismul social dar şi pentru o viziune a unui crucifix (dintr-o capelă părăsita) care-i vorbea: „Francisc, rezideşte biserica mea”. Care este deci moştenirea pe care o primeşte papa Francisc?
Catolicismul în criză
Retragerea papei Benedict al XVI-lea a fost interpretată de unii reprezentanţi ai presei – de pildă, presa italiană (1) – ca un adevărat sacrificiu final în încercarea de reformare a unui sistem prea preocupat de control şi putere. În schimb, declaraţia demisiei, citită de papă, invocă simplu neputinţa asociată vârstei înaintate: „După ce mi-am analizat conştiinţa în faţa Domnului, în diverse rânduri, am ajuns la certitudinea că forţele mele, din cauza vârstei mele avansate, nu mai sunt apte pentru exercitarea într-un mod adecvat a ministerului petrin.” De altfel, simţământul neputinţei a fost dominanta pontificatului lui Benedict al XVI-lea. Să fie o neputinţă legată nu doar de caracteristicile personale ci şi de contextul în care se află Biserica Catolică?
„În lumea de astăzi, supusă unor schimbări rapide, agitată de probleme de mare importanţă pentru viaţa credinţei, pentru a conduce barca Sfântului Petru şi a propovădui Evanghelia, forţa corpului şi a spiritului sunt la fel de necesare.”
Papa Benedict al XVI-lea
Conform unui studiu (2) recent, încrederea în Biserica Catolică se află la cele mai scăzute cote. Chiar şi cei mai credincioşi catolici mărturisesc că nu mai au încredere în episcopii lor. Într-adevăr, scandalurile succesive au furat aura catolicismului. Abuzurile sexuale, lipsa de transparenţă financiară, acuzaţiile de corupţie şi luptele interne sunt parte din actuala criză prin care trece Biserica Catolică.
Criza preoţilor pedofili
Scandalurile publice privind abuzurile sexuale comise de către preoţii catolici nu sunt chiar atât de recente dar consecinţele se pot vedea în mod clar acum. Ca urmare a presiunii publice, Biserica Catolică este nevoită să se confrunte cu rezultatele eşecului în administrarea crizei abuzurilor sexuale. Pur şi simplu, strategia de muşamalizare prin ascunderea adevărului şi apărarea vinovaţilor s-a întors ca un bumerang afectând grav imaginea Bisericii Catolice.
„Acum ne confruntăm cu cea mai gravă criză instituţională din ultimele secole, posibil chiar din istoria Bisericii”, scria National Catholic Reporter (3), într-un editorial din 2010. Publicaţia citată acuza sistemul catolic de o proastă administrare a crizei preoţilor pedofili.
Conform unor estimări făcute de Associated Press, seria de scandaluri sexuale din ultima jumătate de secol a costat Biserica Catolică aproape 2 miliarde de dolari.
Prin alegerea papei Benedict al XVI-lea se spera într-o tratare eficientă şi transparentă, dar istoria avea să demonstreze contrariul. Un sondaj CBS realizat în primăvara lui 2010 arăta că peste două treimi dintre americani credeau că papa nu a gestionat bine criza. Dar acuzele îndreptate către papă nu veneau doar din interiorul Bisericii Catolice.
În timpul vizitei pe care Benedict al XVI-lea a făcut-o în Marea Britanie în 2010, militantul ateu Richard Dawkins a cerut autorităţilor arestarea papei, cu scopul de a răspunde întrebărilor legate de abuzurile sexuale. Întrucât acesta beneficia de imunitate diplomatică, solicitarea lui Dawkins a rămas fără răspuns. Ideea judecării papei, a fost de curând reiterată de către un grup de activişti canadieni. Gruparea intitulată pompos International Tribunal into Crimes of Church and State (ITCCS, ittcs.org) în contextul recentei demisii cerea predarea lui Joseph Ratzinger justiţiei. Se pare că decizia rămânerii fostului papă pe teritoriul Vaticanului chiar şi după renunţarea la pontificat întreţine perceperea Bisericii Catolice ca o organizaţie secretă criminală.
Mea Maxima Culpa vs silenzio stampa
Focul scandalului mediatic în care a fost atrasă Biserica Catolică datorită abuzurilor sexuale comise de unii preoţi, a fost reaprins pe 4 februarie 2013 – cu o săptămână înainte de anunţul intenţiei de renunţare a lui Benedict la slujba pontificală. Postul de televiziune HBO difuza în premieră la nivel mondial documentarul „Mea Maxima Culpa: Tăcere în casa lui Dumnezeu”. Realizat în 2012 sub coordonarea lui Alex Gibney, filmul ia în atenţie experienţele prin care au trecut 4 băieţi surdo-muţi care au fost abuzaţi de către un preot romano-catolic în anii 1960.
Mea Maxima Culpa nu este singurul documentar pe acest subiect.
În 2005, HBO realiza Twist of Faith (Răsucirea credinţei) – un film despre istoria unui adolescent abuzat de preotul şcolii catolice unde învăţa. În 2006, apărea documentarul american Deliver Us from Evil (Izbăveşte-ne de rău) regizat de Amy J. Berg. Filmul relata mărturisirile unui preot catolic (Oliver O’Grady), care recunoştea că a abuzat sexual 25 de copii între anii 1970 și 1990.
Suspiciuni financiare
Perceperea sistemului ecleziastic catolic ca opac şi criminal este întreţinută de o serie de nereguli financiare în care a fost angrenată chiar banca Vaticanului. Cunoscută oficial drept Institutul pentru Opere Religioase (IOR), forul financiar al Vaticanului, datorită lipsei de transparenţă a ajuns să fie investigat în vara lui 2010 de către magistraţii italieni sub suspiciunea de spălare de bani. Situaţia a fost oarecum rapid salvată în faţa presei. Explicaţia oficială lua în calcul extrateritorialitatea statului Vatican, deci IOR nu aplica normele financiare în vigoare în Uniunea Europeană şi deci suspiciunile erau uşor de înţeles şi explicat.
Pentru repararea imaginii se cereau însă măsuri radicale. Dar, odată cu trecerea timpului, situaţia se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Nu ieşise fum fără foc. Aşa se face că în mai 2012, Ettore Gotti Tedeschi, preşedintele IOR, a fost forţat să demisioneze „pentru incapacitatea de a îndeplini sarcini de importanţă majoră”. Demiterea acestuia venea ca rezultat al faptului că nu reuşise să cureţe imaginea instituţiei de suspiciunea de spălare de bani. Dar lucrurile erau ceva mai complicate. Tedeschi era suspectat şi de scurgeri de documente şi acuzat de urmărirea intereselor proprii. În ciuda promisiunilor de transparenţă, Banca Vaticanului păstrase aceeaşi atitudine, alimentând astfel suspiciunile şi alterând imaginea publică a întregii Biserici Catolice.
„Membrii consiliului sunt întristaţi de evenimentele ce au dus la acest vot de neîncredere, dar cred că acţiunea este importantă pentru a se menţine vitalitatea institutului. Comitetul priveşte acum înainte, căutând un nou şi distins preşedinte, care să asiste IOR în recâştigarea relaţiilor cu comunitatea financiară, relaţii bazate pe respectul pentru standardele internaţionale bancare acceptate.” Biroul de presă al Sfântului Scaun a publicat un comunicat privind Institutul pentru Operele de Religie, citat din Moţiunea de neîncredere în preşedintele IOR, 24 mai 2012
Pe 15 februarie 2013, Comisia Cardinalilor pentru Institutul pentru Operele Religioase (IOR – Banca Vaticanului) a numit, în conformitate cu statutele băncii, un nou preşedinte al consiliului supervizor, în persoana germanului Ernst von Freyberg. Se speră ca noul preşedinte al IOR, care are o experienţă vastă în aspectele financiare, să readucă linişte la Vatican în cazul procesului de reglementare financiară.
Corupţie la nivel înalt
Pentru noul papă va fi o mare provocare refacerea imaginii Bisericii Catolice şi mai ales a imaginii aparatului administrativ. Scurgerile de informaţii în presă au pus sistemul catolic într-o lumină extrem de nefavorabilă, fiind caracterizat chiar de oamenii din interior drept corupt şi incapabil.
Totul a plecat de la publicarea unor scrisori semnate de arhiepiscopul Carlo Maria Vigano. Arhiepiscopul (acum nunţiu apostolic în SUA) îl avertiza pe papă despre corupţia, abuzul de putere, lipsa de transparenţă în încredinţarea contractelor şi despre opoziţia existentă faţă de reformele financiare. Apoi a apărut în presă o scrisoare a unui oficial al Vaticanului care punea la îndoială reforma actuală a legii finanţelor Vaticanului. Apoi detalii picante despre luptele interne, preocupările de control, ori mita pentru procurarea de audienţe la papă.
Din moment ce toate aceste documente nu erau incluse în arhivele Vaticanului, s-a născut ipoteza că doar persoanele din cercul foarte apropiat al papei le-ar fi putut obţine şi divulga. Într-adevăr, în urma cercetărilor, pe 25 mai 2012, Paolo Gabriele, majordomul (valetul) papei Benedict al XVI-lea, a fost arestat pentru „posesie de documente confidenţiale”, după ce în locuinţa acestuia au fost găsite patru cutii cu documente secrete.
Dar scandalul era departe de a se stinge. În presă s-a emis ipoteza că scandalul „Vatileaks” (aşa cum a fost numit de jurnalişti, ca aluzie la Wikileaks) ar fi fost orchestrat de un oficial superior, în cadrul unor lupte pentru putere în Vatican. De altfel, arestarea valetului – un laic fără vreo influenţă specială – a ridicat pentru unii suspiciunea că ar fi lucrat pentru altcineva, fiind doar ţapul ispăşitor pentru a distrage atenţia de la alţi prelaţi puternici.
Suspiciunile sunt în mod repetat alimentate de atitudinea lipsită de transparenţă a Vaticanului. Procesul s-a ţinut cu uşile închise şi nu s-a permis filmarea. Presa a fost informată doar prin intermediul unor jurnalişti (8 la număr) aleşi de Vatican. În cadrul procesului, acuzatul a declarat că a făcut acest lucru deoarece simţea că papa Benedict nu este informat despre „corupţia şi răul” din Vatican şi că, prin această expunere publică, spera să aducă Biserica pe drumul cel bun.
Condamnarea de 18 luni dată la începutul lunii octombrie 2012, nu a fost executată deoarece pe 22 decembrie papa însuşi avea să-l graţieze. Se pare că acesta era un scenariu deja cunoscut deoarece încă din timpul procesului, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, declarase că este foarte posibil ca papa să îl ierte pe fostul său majordom. Toate aceste detalii nu fac decât să susţină teoria unui complot orchestrat mult mai de sus în care acuzatul oficial nu este şi vinovatul.
În ciuda reorientării atenţiei presei către sursa scurgerilor de informaţii, adevărata problemă rămâne nerezolvată. Problema cu care se confruntă Biserica Catolică nu este doar una de imagine, ci de fond. Întrebarea nu este cum de s-au scurs în presă informaţii despre corupţia şi imoralitatea unor oameni din sistemul ecleziastic, ci de ce există astfel de probleme şi ce soluţii adecvate se întrevăd.
Să fie deci retragerea papei o reacţie de neputinţă în faţa unui sistem decăzut şi corupt?
Aşteptările pentru un noul papă
Scenariul instalării unui papă care să aducă schimbări radicale este mai degrabă o găselniţă mediatică decât o alternativă realistă. Cu toate acestea, noul papă va fi cumva nevoit să găsească soluţii pertinente la problemele care au afectat grav imaginea publică a Bisericii Catolice.
Următorul papă, (oricine ar fi fost el), va fi din start un „conservator” pe teme de doctrină, deoarece va trebui să susţină învăţăturile definitorii ale Bisericii Catolice. Speculaţiile din mass-media privind posibilitatea unor reforme radicale (abolirea celibatului preoţesc, includerea femeilor în slujirea preoţească, schimbarea poziţiei faţă de avort) trădează o ignoranţă a înţelegerii sistemului religios catolic. Media seculară nu poate înţelege că orice papă (oricât de tânăr şi puternic ar fi acesta) nu are autoritate personală la discreţie în probleme de doctrină: el poate să înveţe doar ceea ce Biserica învaţă.
Prin modul în care papa Benedict al XVI-lea şi-a motivat retragerea le-a trasat în mod implicit cardinalilor criteriile pentru alegerea noului papă. Rămâne de văzut dacă papa Francisc va împlini sugestia implicită a lui Benedict al XVI-lea şi va un papă (mai) tânăr şi (mai) puternic – o figură harismatică, cu capacităţi de lider, care să devină astfel garanţia reformelor mult aşteptate (de mare parte din laici şi clerici dar amânate şi evitate de către aparatul administrativ).
NOTE:
1. Massimo Franco, „Dietro il sacrificio estremo di un intellettuale le ombre di un «rapporto segreto» choc”, Corriere della Sera, 12 februarie 2013
2. Peter Wensierski, „Church in Crisis: Pope Benedict Polarized More Than Unified”, Spiegel Online, 11 februarie 2013. Studiul a fost realizat de o agenţie de consultanţă din Germania, şi a constat în interviuri detaliate cu 100 de catolici din diferite medii sociale. Starea în care se află Biserica Catolică este descrisă ca fiind „dezolantă”.
3. National Catholic Reporter este o publicaţie independentă care nu este afiliată Bisericii Catolice. Publicaţia se autodefineşte ca „una dintre puţinele, dacă nu singura apariţie jurnalistică independentă pentru catolicii care se luptă cu problemele complexe de natură morală şi socială din zilele noastre”. Vezi „Credibility gap: Pope needs to answer questions”, National Catholic Reporter, 26 martie 2010