LEGILE EVLAVIEI

Cazul McGowan contra Maryland

În decembrie 1960, şapte vânzători ai unui magazin din comitatul Anne Arundel, din statul american Maryland au fost acuzaţi pentru încălcarea articolului 27, alineatul 521 din codul local care interzicea vânzarea diverselor produse în ziua Domnului (duminica). Ca urmare, apărarea a cerut Curţi Supreme a SUA să decidă dacă este sau nu constituţională o lege care apără anumite precepte religioase, ţinând cont că primului amendament al constituţiei americane interzice darea unor legi cu aspect vădit religios[1]. La vremea de atunci în Maryland erau în vigoare legi care interziceau anumite activităţi în ziua duminicii, vestigii ale perioadei coloniale şi de început a SUA.

Un caz similar, petrecut de data aceasta în Canada a avut rezultate identice: Curtea Supremă a Canadei (1985) a hotărât că actul din 1906 cu privire la Ziua Domnului nu are cerinţe strict seculare ci scopuri religioase fiind astfel o violare a Cartei Canadiene privind Drepturile şi Libertăţile, în schimb, în dreptul actului cu privire la vânzările în timp de sărbătoare (Ontario’s Retail Business Holiday Act) s-a stabilit că nu reprezintă o încălcare a Cartei, pentru că nu are în final un scop religios.

Legi albastre

Cunoscute sub această denumire în SUA şi Canada, legile albastre, au reprezentat un set de norme prin care se impuneau anumite standarde moral-religioase (interdicţia de a consuma băuturi alcoolice, uzul tutunului, etc) în particular fiind abordat şi subiectul păzirii duminicii ca sabat săptămânal, fiind recunoscută de drept ca o zi de odihnă şi închinare.

În multe state se interzicea vânzarea băuturilor alcoolice duminica, plecându-se de la raţionamentul că în ziua aceasta oamenii ar trebui să se îndeletnicească cu cele religioase şi mai puţin cu cele lumeşti. Încercându-se să se aplice porunca a IV-a din decalog, legile albastre interziceau totodată şi majoritatea vânzărilor cu amănuntul, comerţul fiind văzut impropriu pentru ziua de odihnă. În multe state (din SUA) astfel de legi au rămas neabrogate fiind puse uneori alături de alte legi fără noimă, uneori destul de hazlii.

Spre exemplu, în statul Texas s-a interzis vânzarea diverselor obiecte casnice în ziua duminicii până în 1985 iar în alte state precum Colorado, Illinois, Indiana, Louisiana, Maine, Michigan, Minnesota, Pennsylvania, şi Wisconsin chiar şi în zilele noastre este ilegal a vinde ori a cumpăra autoturisme în ziua de duminică.

În ceea ce priveşte etimologia expresiei, părerile sunt împărţite. Unii istorici afirmă că iniţial astfel de legi ar fi fost tipărite în cărţi cu coperţi albastre sau pe hârtie albastră dar nu există nici o dovadă materială în acest sens. Alţii cred că denumirea (care a fost folosită încă din anii 1700) ar fi făcut trimitere la aspectul rigid al legii, în engleză fiind un joc de cuvinte, habotnicii fiind porecliţi nasuri albastre – „bluenoses”). O altă variantă privind originea acestei denumiri spune că expresia blue laws (legi albastre) ar fi o prescurtare denaturată a bloody laws (legi sângeroase) deoarece pedeapsa pentru violarea unor astfel de legi era cu adevărat sângeroasă: tăierea nasului, a urechii, etc.

La finele secolului XIX s-a încercat promovarea legilor duminicale la nivel naţional, nu doar statal. Printre cei care s-au simţit ameninţaţi au fost proprietarii de locuri de distracţie, evreii şi adventiştii de ziua a şaptea. Primii din raţiuni pur economice, ultimii din perspectivă religioasă.

Timpul trece şi spiritul laic al secolului XX va face ca multe din aceste legi să fie ignorate, ori să fie admise o serie de excepţii ce făceau ca în fapt să se ajungă la anularea legii. O cauză majoră a căderii în dizgraţie a legilor duminicale este individualismul iar pe de altă parte aşa cum afirmă pentru Cristianity Today[2], Bradley Jacob, profesor asociat de legislaţie la Regent University, „legile albastre au căzut pentru că ele au devenit imposibil de susţinut din punct de vedere politic”[3].

Procesul celor şapte vânzători din comitatul Anne Arundel s-a finalizat pe 29 mai 1961, Curtea Supremă declarând că legile duminicale sunt constituţionale[4]. Se recunoaşte că fundamentul este unul religios dar scopul final este unul social aşa că legile pot rămâne în vigoare. În 1974 Congresul va da puterea de decizie fiecărui oraş ori comitat să stabilească dacă vor aboli sau vor pune în aplicare legi duminicale.

Cazul Virginia

În 1988, la iniţiativa unui grup de oameni de afaceri din Virgina, se va deschide un alt proces, în urma căruia legile duminicale vor fi abrogate.

În 2004, tot în Virginia, din dorinţa de a aduce la zi o serie de legi învechite şi irelevante se va vota (fără a acorda o prea mare atenţie) şi o lege privitoare la ziua de odihnă. Legea ar fi impus angajatorilor să ofere muncitorilor o zi de repaus săptămânal (la alegere, sâmbăta sau duminica). În cazul refuzului se puteau aplica amenzi ori angajatorul avea să fie nevoit să plătească triplu orele de muncă. Ca urmare a acestei legi mulţi dintre angajaţi au refuzat să se mai prezinte duminica la muncă. La presiunea patronatului şi datorită crizei create, pe 14 iulie este convocată o sesiune extraordinară a Adunării Generale a statului Virginia, legea cu pricina fiind amendată.

Ceea ce atrage atenţia este atitudinea opiniei publice care va promova legea în forma neamendată. Pe acest fundal în presă apar o mulţime de articole care vor susţine valoarea legilor care prevăd o zi săptămânală de odihnă, şi implicit rolul deosebit pe care îl joacă ziua duminicii în context social. Washinton Times va publica un articol despre valoarea zilei de odihnă intitulat sugestiv: O societate stresată ar putea folosi odihnitoarele duminici (Stressed-out society could use restful Sundays)[5] Chiar şi Time va avea un articol pro-duminical ce caută răspunsul la o întrebare cât se poate de pertinentă: Şi în ziua a şaptea ne odihnim? [6]

Ceea ce merită surprins este modul în care opinia publică începe să îşi schimbe atitudinea faţă de legile duminicale. Tot din revista Time aflăm că „dealerii de maşini din Kansas, fac presiuni pentru o lege care să-i oblige să închidă în ziua de duminică, astfel încât să poată avea o zi liberă fără a pierde însă de pe urma competiţiei.”[7] Rău cu rău dar mai rău fără rău….

Presiuni pentru legi duminicale şi în Europa

În toamna anului 2001[8], în Polonia, 21 de deputaţi susţinuţi de episcopi catolici şi încurajaţi de documentul papal privind păzirea duminicii (Dies Domini) cer ca să se dea o lege prin care să se închidă supermarketurile în zi de duminică, deoarece 90% dintre polonezi sunt catolici. Jerzy Gwizdz, unul dintre susţinătorii petiţiei recunoaşte că motivul cererii este unul religios. „Vrem să protejăm pe cei care sunt obligaţi să muncească duminica” afirma el.

Preşedintele republicii de atunci, Aleksander Kwasniewski , şi-a exprimat în mod clar dezacordul, folosindu-şi în final dreptul de veto. Biserica Catolică a criticat gestul preşedintelui. „Acest veto contrazice Cele 10 Porunci şi tradiţia noastă de veacuri” a spus părintele iezuit Adam Szulc, purtătorul de cuvânt al Conferinţei Episcopilor Polonezi.

Pe un fundal asemănător, în toamna anului 2003 s-a încercat impunerea unei astfel de legi şi în Croaţia[9] . Biserica Catolică a strâns peste 300.000 de semnături în vederea elaborării unei legi care să garanteze păzirea duminicii şi închiderea
oricărui magazin. Guvernul croat chiar dacă nu este de acord cu abuzurile care se fac (angajaţi obligaţi să muncească duminica, zi declarată de legea croată liberă) a preferat mai degrabă o politică a descurajării decât una a impunerii şi forţei.

Odihna săptămânală: un principiu divin

Discuţiile cu privire la o zi liberă pe săptămână aduc în centrul atenţiei valoarea principiilor divine şi se demonstrează încă o dată perenitatea Cuvântului divin. În perioada Revoluţiei Franceze, pentru a se şterge orice urmă de religiozitate s-a încercat impunerea decadei: perioada de 10 zile, înlocuindu-se astfel săptămâna. Un fapt asemănător s-a petrecut în Rusia comunistă când s-a încercat „săptămâna” de 5 respectiv 6 zile dar fără succes, revenindu-se la ciclul obişnuit de 7 zile.

Geneza, prima carte a Bibliei leagă existenţa săptămânii de opera de creaţiune a lui Dunezeu. Ba mai mult a IV-a poruncă din decalog identifică ziua de odihnă şi explică maniera în care poate fi păstrată ca sfântă a şaptea zi a săptămânii: Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. (Exodul 20:8-11 ). Termenul de Sabat (din care derivă denumirea pentru sâmbătă în numeroase limbi antice şi moderne) derivă de la verbul „a înceta” „a repauza”. Ioan Paul al II-lea în Dies Domini (Ziua Domnului) surprinde adevărata valoare a zilei Sabatului:

„…Tocmai de aceea este şi ziua odihnei: întreruperea ritmului deseori apăsător al ocupaţiilor traduce, în limbajul expresiv al „noutăţii” şi al „detaşării”, recunoaşterea dependenţei propriei persoane şi a cosmosului faţă de Dumnezeu. Totul vine de la Dumnezeu! …. „Sabatul” a fost deci interpretat într-o manieră sugestivă ca un element determinant în acea „arhitectură sacră” a timpului, ce caracterizează revelaţia biblică. Rolul său este de a reaminti că istoria şi cosmosul îi aparţin lui Dumnezeu, şi că omul nu se poate dedica lucrării sale de colaborator al Creatorului în lume fără a fi mereu conştient de acest adevăr.” Aici Sabatul joacă rolul unei adevărate peceţi, un sigiliu al autorităţii[10] şi puterii divine. Aidoma unei ştampile Sabatul are în sine autoritate (Dumnezeu), titulatura (Creator) dar şi domeniul (întreaga creaţie).

Omenirea are nevoie de Sabat! Hristos însuşi a spus-o: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat.” Marcu 2:27 Şi asta pentru că omul nu are nevoie doar de un timp de relaxare ci unul de meditaţie şi regăsire a Creatorului. O zi „închinată Domnului Dumnezeului tău….”

De la Sabat la duminică

În cadrul teologiei creştine se mai caută răspunsul la încă o întrebare: a preluat în totalitate duminica atributele sabatului? Iniţial Biserica creştină a recunoscut ca zi de închinare săptămânală sâmbăta, ulterior duminica a câştigat teren devenind ziua cu valoare de simbol în contextul creştin. La mai bine de 300 de ani de la începuturile sale, Biserica Creştină încă nu îşi lămurise problematica zilei de odihnă şi din motive multiple, în multe regiuni ale creştinătăţii sâmbăta (Sabatul) şi duminica erau respectate ca „două zile surori”. Socrates Scolasticus, (sf. sec. IV, un istoric al Bisericii creştine) scria: “Adunările nu sunt ţinute în toate bisericile în acelaşi timp şi în acelaşi fel. Cei din Constantinople[11], şi aproape pretutindeni se adună în Sabat dar şi în prima zi a săptămânii (duminica, n.a), obicei care nu a fost niciodată păzit la Roma sau Alexandria.” [12]

Un rol deosebit în preeminenţa duminicii faţă de sâmbătă a avut-o legea duminicală a împăratului Constantin. „Fie ca toţi judecătorii, şi locuitorii din oraşe, şi toţi negustorii să se odihnească în venerabila zi a soarelui” De remarcat că edictul din 7 martie 321 (Corpus Juris Civilis Cod., lib. 3, tit. 12, Lex. 3) este unul laic. Observaţi că nu se foloseşte expresia „ziua Domnului” ci „ziua soarelui”.

Distincţia dintre duminică şi sâmbătă se va afirma din ce în ce mai puternic în conştiinţa Bisericii, astăzi considerându-se eminamente creştină recunoaşterea duminicii ca sabat săptămânal iar păzirea sâmbetei un obicei evreiesc[13].

Note:

[1] Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the Government for a redress of grievances.

[2] http://www.christianitytoday.com/ct/2007/january/10.21.html

[3] „Blue laws fell because they became politically untenable.”

[4] Răspunsul oficial şi detalii cu privire la caz se pot găsi aici http://caselaw.lp.findlaw.com/scripts/getcase.pl?court=US&vol=366&invol=420

[5] Articolul poate fi găsit în arhiva ziarului la http://www.washingtontimes.com/metro/20040712-101813-1002r.htm

[6] http://www.time.com/time/archive/preview/0,10987,1101040802-672596,00.html

[7] Car dealers in Kansas City, Mo., pushed for a law to make them close on Sundays so they could have a day off without losing out to competition. În http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,1101040802-672596,00.html

[8] Un articol pe această temă se găseşte în publicaţia poloneză de limbă engleză The Warshaw Voice (Vocea Varşoviei). Articolul se intitulează sugestiv „ Adu-ţi aminte de ziua Sabatului….” http://www.warsawvoice.pl/archiwum.phtml/4927/

[9] http://www.ewtn.com/vnews/getstory.asp?number=39009 (Editare ulterioară redactării: legea este aplicată din ianuarie 2009.

[10] Ezechiel 20:20

[11] Peste secole, în Răsărit se va continua recunoaşterea sâmbetei ca sabat. În secolul IX, bulgarii proaspăt creştinaţi vor căuta îndrumare pe calea credinţei ba de la Constantinopole, ba de la Roma. Papa Nicolae I, va răspunde unei scrisori şi va atrage atenţia lui Boris, voievodul bulgarilor, cu privire la ţinerea sâmbetei. Fotie, patriarhului de la Constantinopole, se simte ofensat de intervenţia papei şi îl va excomunica. Chiar şi la 1054, (Marea Schismă) în Constantinopole se ţineau încă liturghii în ziua sâmbetei care era marcată ca zi sacră. Printre subiectele care au creat disputa, şi în final schisma a fost şi cea cu privire la sâmbătă. Creştinii din răsărit (ortodocşi) considerau că sâmbăta trebuie să fie tratată în continuare ca sfântă, viziune condamnată de creştinii din vest (catolici).

[12] Socrates, „Ecclesiastical History,” Book 7, chap.19

[13] În perioada de început a creştinismului nu se transferase în totalitate caracterul de sabat de la sâmbătă la duminică. Pe fundalul în care prima zi a săptămânii era acceptată de populaţia necreştină ca o zi a bucuriei (fiind ziua soarelui), recunoaşterea duminicii ca încă o zi de închinare care să celebreze învierea lui Hristos nu a fost atât de greu de făcut. Fără a intra în polemica privitoare la identitatea sabatului (s