PERICOLUL SECTELOR

Pe 18 noiembrie 1978 conducătorul „Templului Popoarelor”, Jim Jones, îndeamnă sute dintre adepţii săi să comită o sinucidere în masă, în Jonestown, aşezarea lor dintr-o regiune din nord-vestul Guyanei. Acei câţiva membri care au refuzat să bea din sucul cu cianură fie au fost forţaţi prin ameninţări cu arma, fie au fost împuşcaţi atunci când au vrut să fugă. Numai câţiva adepţi au supravieţuit, ei ascunzându-se în junglă. Numarul victimelor a fost de 914 persoane decedate, printre care se numarau 276 de copii.

Un alt caz care a zguduit opinia publică este atentatul din 20 martie 1995. Gazul sarin, un neurotoxic fulgerător, a fost răspândit în metroul din Tokyo de adepţii sectei Aum Shinrikyo. Atentatul s-a soldat cu 12 morţi şi a dus la îmbolnăvirea a peste 5.000 de persoane. După ce a percheziţionat sediile sectei Aum, poliţia a descoperit nişte lucruri care au sporit şi mai mult îngrijorarea. În laboratorul lor secret, membrii sectei făceau experimente cu bacilii botulismului, pentru a-şi construi propriile lor arme bacteriologice. În 1996, autorităţile au informat că secta Aum deţinea chiar şi bacilul antraxului. S-a mai spus că Shoko Asahara, guru-ul sectei, trimisese o expediţie în Zair pentru a procura chiar şi eşantioane ale virusului ebola. Secta Aum avea 40.000 de membri şi fonduri de peste 1 miliard de dolari putând oricând a pune la punct un atentat bacteriologic de proporţii. Din fericire, Asahara a putut fi oprit înainte de a-şi pune în aplicare proiectele sale ucigaşe, dar cine ne garantează că într-o zi, o altă sectă nu va reuşi acolo unde Asahara a eşuat?

Noi mişcări religioase

De când e lumea şi pământul noi religii au apărut iar altele au dispărut. Un fenomen care face parte din însăşi dezvoltarea sau declinul civilizaţiei umane. Dar poate ca nicicând, fenomenul apariţiei unor noi curente religioase nu a cunoscut o efervescenţă mai mare ca acum. Potrivit specialistului american Gordon Melton, numărul mişcărilor care nu s-au dovedit periculoase – evanghelice, sincretiste, New Age, terapeutice – s-ar ridica la aproape 20.000, fără a le număra deci pe cele cu orientare teroristă. Zonele cele mai atinse de această expansiune sunt în principal America Latină şi Europa de Est, mai vulnerabile din cauza precarităţii economice şi legislative. În Europa Occidentală situaţia este relativ stabilă: în fiecare zi apar şi dispar grupuri. Dar pericolul sectelor nu constă în numărul acestora ci mai degrabă în caracterul distructiv al lor. Cum să ne raportăm la acestă situaţie? Este legitimă lupta împotriva sectelor în contextul libertăţii de exprimare? După ce criterii stabilim care noi mişcări religioase sunt legale sau nu şi ce garanţii avem că sub pretextul luptei împotriva sectelor nu se vor face abuzuri tot atât de periculoase şi nedrepte?

Până prin anii ’70, definirea religiei nu era un lucru chiar atât de dificil. Cel puţin în contextul european, religia era asociată cu ideea de credinţă şi închinare la Dumnezeu. Cu timpul însă graniţele dintre religie, filosofie, psihologie, politică, şi multe alte domenii nu au mai putut fi tot atât de uşor de delimitat. O grupare care nu crede într-o fiinţă supremă numită generic Dumnezeu ci în fiinţe extraterestre, poate fi numită tot religie? Sau, amalgamul de psihologie şi metafizică poate fi încadrat în domeniul religios? Pentru simplificare, toate aceste noi mişcări, mai mult sau mai puţin religioase au fost numite noi mişcări religioase sau secte, acest ultim termen intrat dealtfel în limbajul comun.

Termenul de noi mişcări religioase (NMR) are avantajul de a fi neutru din punct de vedere ideologic fără a avea conotaţii peiorative precum cel de sectă. Pe de altă parte unii cercetărori nu sunt de acord nici cu acesta. Şi asta pentru că unele dintre mişcări nu sunt nici pe departe noi (luând în calcul ţara de origine) iar altele nu pot fi descrise deloc a fi religioase. Unii sociologi au propus denumiri precum mişcări religioase nevonvenţionale sau mişcări de reînnoire religioasă sau chiar mişcări religioase controversate. Niciunul din termenii propuşi nu a fost însă pe deplin acceptat. Din motive de corectitudine politică, adesea se evită termenul de sectă fiind preferat cel de NMR.

Secta ca erezie

Termenul de sectă este folosit în multe din limbile europene1 având diverse conotaţii. După unii cercetători termenul derivă din latinescul sequi2, care înseamnă a urma, însă după alţi cercetărori, termenul se pare că derivă din secare, care înseamnă a tăia, fiind pus în opoziţie cu religare, a re-lega, verbul care stă la baza cuvântului religie. Aşadar secta ar fi o contra-religie. De aici sensul comun pe care îl are termenul, conform şi dicţionarelor uzuale. Adesea secta este definită a fi un grup de persoane formând o comunitate religioasă care s-a separat de organizaţia oficială. Aşa se face că putem avea secte în cadrul creştinismului, a iudaismului, a islamismului dar şi a altor religii. Aplicând însă principiul separării dintr-un corp originar se poate spune că însuşi creştinismul poate fi definit ca o sectă, fiind o derivare din iudaismul primului secol iar protestantismul o sectă a catolicismului.

Din perspectivă teologică secta este definită ca o deviere de la ortodoxie3, fiind deci sinonimă cu erezia. Social vorbind, nu trebuie însă să ne grăbim să identificăm drept sectă orice mişcare religioasă care nu are aceleaşi dogme ori doctrine cu cele ale majorităţii. Cel mult poate fi declarată erezie, plecând de la un anume set de învăţături care sunt definite ca normă a dreptei şi curatei învăţături. Aici aspectul social joacă un rol important. Iată un exemplu: chiar dacă din perspectiva teologică ortodoxia răsăriteană, prin însăşi titulatură vrea să se identifice ca învăţătura corectă, în opoziţie cu catolicismul, nimeni astăzi nu mai poate numi ca erezie şi nicidecum sectă creştinismul de rit catolic. Şi asta nu pentru că nu ar fi argumente teologice, ci pentru că aspectul social joacă un rol important. Mizând tocmai pe impactul pe care termenul îl are asupra populaţiei4, şi pe fundalul unui acerb joc al intimidării, bisericile istorice, majoritare în unele zone, preferă folosirea lui atunci când vor să identifice anume grupări dizidente sau alte confesiuni mai noi derivate ori nu din organizaţia mamă.

Secta ca deviaţie socială

Lucrările actuale5 din domeniu caută să definească secta în acord cu anumite caracteristici cheie. Încă din secolul XIX-lea, Max Weber şi Ernst Troeltsch defineau secta ca fiind un grup religios extremist, intolerant şi antisocial. Comisia pentru drepturile omului, propunea în 1993 următoarea definiţie pentru sectă: grup care se prezintă sau nu ca religie, ale cărui practici sunt susceptibile de a cădea sub incidenţa legislaţiei ce protejează drepturile persoanei ori ale legilor unui stat de drept. Conform raportului MILS6 din 1999 secta era definită ca o asociaţie sau structură totalitară cu obiective religioase declarate sau nu, a cărui comportament aduce atingere drepturilor omului şi echilibrului social. Dintr-o altă perspectivă, secta este definită ca un grup periculos, perceput ca izolat, rupând orice legătură cu societatea. Cu toate acestea nici izolarea de lume nu poate fi luat ca un criteriu definitoriu pentru o sectă: şi ordinele monastice se izolează fără a fi declarate secte.

Unii sociologi, printre care şi Danièle Hervieu-Léger7 consideră că nu este posibil a oferi o definiţie corespunzătoare. Atunci când se adoptă o neutralitate axiologică este imposibil de a evalua ce este şi ce nu este
periculos. Aşa se face că cercetătoarea propune ca statul să intervină nu la nivelul dogmatic ci la cel comportamental. Autorităţile pot interzice doar manifestările unei anume grupări (religioase ori nu) identificate ca fiind periculoase dar nu şi crezurile acesteia.

În ciuda faptului că nu se poate oferi o definire corespunzătoare, toţi cercetărorii sunt de acord că sectele sunt un pericol social. Adesea ele sunt numite o adevărată plagă pentru societate. Şi atunci ce poate face statul în această privinţă? Dacă am continua cu paralela, asemănând sectele cu o boală la nivelul societăţii, atunci se pot întrevedea două direcţii: una ar fi prevenţia iar cea de a doua vindecarea. Dar apare însă imposibilul: cum poţi preveni o boală pe care nu o poţi identifica în mod concret?

Statul şi sectele

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, atenţia guvernelor este întreptată nu atât de mult asupra a ceea ce învaţă o oarecare grupare ci mai degrabă ce face şi mai ales ce intenţionează să facă. În realitate legea nu pedepseşte individul pentru ceea ce crede sau nu crede ci pentru ceea ce face sau nu face. Până la urmă tocmai acesta este rolul legii: de a reglementa norme de conduită. Nici un guru bio-energo-terapeut nu poate fi acuzat de concepţiile pe care le are privitor la metodele de vindecare dar poate fi acuzat de înşelăciune ori fraudă. Un martor al lui Iehova poate fi închis pentru că nu acceptă satisfacerea stagiului militar obligatoriu dar nu şi pentru simplul motiv că nu este ortodox sau catolic. Până la urmă tocmai aici se poate face diferenţa între un stat care acordă ori nu libertate religioasă. Un stat cu adevărat democratic va permite ca anumite grupuri să susţină precepte care sunt împotriva legii dar care nu sunt per se nocive. Refuzul stagiului militar, refuzul de a munci într-o anume zi (cazul evreilor, adventiştilor sau musulmanilor) nu sunt motive de a categorisi o anume grupare drept sectă. Într-o societate democratică trebuie să fie posibilă tocmai acceptarea acelora care nu sunt ca noi (majoritatea). Până la urmă nu tot ce este ilegal reprezintă şi o crimă împotriva umanităţii. Paradoxal este că tocmai statul printr-o legislaţie precară şi defectuoasă devine vinovat de continua stare de certuri şi violenţe interreligioase. O lege care interzice o anume practică religioasă dovedită a fi nepericuloasă nu face nimic altceva decât să incite la discriminare şi ură.

Puse faţă în faţă cu pericolul sectelor, guvernele caută instrumente prin care să preîntâmpine diverse acte de terorism. La nivelul fiecărui guvern există o comisie sau agenţie specializată tocmai în studiul noilor mişcări religioase. În Marea Britanie există INFORM (Information Network Focus on Religious Movements / Reţeaua de informaţie cu privire la mişcările religioase) iar în Franţa pe lângă o comisie parlamentară există şi una guvernamentală. În Austria, din 1998, ca urmare a unei legi federale există Bundesstelle für Sektenfragen. Tot din acelaşi an, în Belgia, ca urmare a unui nou act legislativ, aparatul securităţii interne se va ocupa şi de monitorizarea sectelor prin noua divizie „Terorism şi secte”. Acelaşi lucru se întâmplă şi în România, unde SRI are ca obiect de activitate şi supravegherea mişcărilor religioase.

Inclusiv la nivel european există o comisie pentru studiul sectelor. Conform datelor UE se pot identifica trei categorii de secte:
secte absolute: cele care doresc schimbarea societăţii şi cu care dialogul este imposibil. Se poate aminti aici Biserica Scientologică sau Ordinul Templului Soarelui.
mişcări a căror caracter religios or filosofic nu poate fi atacat, dar a căror componente sunt susceptibile de a aduce atingere drepturilor omului. Ca exemplu se pot da martorii lui Iehova care refuză transfuzia sanguină şi stagiul militar.
mişcări presupus sectare. Se cere un studiu mai aprofundat. Ca exemplu amintim antropozofia.

În Franţa s-au putut identifica 173 de mişcări sectare, 69 pot fi categorisite după un tip unic dominant iar restul de 104 având un tip asociat. Potrivit datelor oficiale, în Romania au fost identificate 350 de secte de o mare diversitate, ceea ce face dificilă clasificarea lor.

În urma unei anchete din 1996-97 guvernul belgian a împărţit sectele în doar două categorii: 1. grupuri organizate care au o docrină în cadrul unei religii; acestea nu sunt periculoase şi nu sunt sub o observare atentă primind dealtfel recunoaştere legală din partea statului. 2. Al doilea grup este format din aşa numitele organizaţii sectare periculoase care sunt identificate ca având concepţii ce duc la acţiuni care pun sau pot pune în pericol individul şi societatea. Aşadar, prin recunoaşterea legală de către stat, o NMR (care rămâne în continuare eretică) încetează de a mai fi privită ca sectă sub aspect social. (A se vedea şi Cultele religioase recunoscute de Statul Român.)

Un amalgam de minciună şi adevăr

Situaţia reală este însă dificil de cunoscut, existând diverse interese pentru a umfla cifrele: sectele – pentru a-şi exagera importanţa, asociaţiile de luptă împotriva lor – pentru a justifica amploarea acţiunilor întreprinse, responsabilii politici – pentru a se aşeza în postura de cruciaţi împotriva unui flagel social, iar mass-media – pentru a câştiga audienţă sau a-şi vinde publicaţiile. Scandalurile mediatice aduc în prim-plan sinucideri colective, atentate, asasinate, afaceri politico-financiare, infracţiuni privind codul muncii, infracţiuni financiare şi fiscale, trafic de stupefiante, exercitarea ilegală a practicii medicale,manipularea mentală şi spălarea creierului. Datorită mediatizării intense, la nivelul populaţiei se ajunge la o fobie colectivă ce dă naştere nu de puţine ori la intoleranţă nejustificată.

Pe de altă parte, tot mass-media este cea care deformează realitatea calificând ca sectare multe dintre cultele oficial recunoscute de statul român. În mod implicit aceasta este instigare la ură, fiind mult mai nocivă decât însăşi confesiunea religioasă incriminată. În multe articole din presă (nu doar din România), informaţiile sunt denaturate sau tendenţioase. Modelul se pare că este unul standard. Se prezintă fapte monstruoase incontestabile (vezi Calendarul negru al sectelor) ale unor anume grupări, după care prin generalizare, în aceeaşi categorie sunt incluse grupări religioase eretice teologic (incontestabil dealtfel) dar fără a li se putea asocia şi un grad sporit de periculozitate socială.

Este lesne de înţeles că ereticii (oricare ar fi ei şi faţă de oricine i-am cataloga astfel) nu sunt agreaţi şi inevitabil sunt percepuţi ca un pericol. Dar stimabili jurnalişti ori oameni ai bisericii, lăsaţi războiul să rămână la nivelul dogmelor fără a mai produce instigare printr-o denigrare artificială! Vi se pare cunoscut ceva? Când creştinismul devenea o ameninţare pentru păgânismul clasic, fiind perceput ca o sectă periculoasă, tot ceea ce trebuia să se facă era de a-l descrie ca atare. Şi nu de puţine ori creştinii au fost numiţi atei (pentru că nu se închinau la zei) sau canibali (pentru că prin împărtăşanie mâncau trupul lui Hristos) sau chiar incestuoşi (pentru că soţia cuiva era numită şi soră). Adevărat şi totuşi o minciună! Pericolul exagerării poate duce în final la daune reale din cauze imaginare. Dar există şi pericolul celălalt, al minimalizării. Este adevărat că nu se poate găsi un antitot pentru secte ori sectanţi, dar după cum spunea Danièle Hervieux-Léger, ar fi câteva remedii: bunul-simţ, discernământul, educaţia şi spiritul critic. Şi aş mai adăuga ceva. Pentru că sectanţii sunt tot oameni, mai avem nevoie de o minte lum
inată şi de o inimă fierbinte. Şi eu sunt tot un om.

Criterii de periculozitate conform MILUDES

Manipulare mintală a adepţilor.
Centralizarea puterii în mâinile unei persoane cu autoritate harismatică: un guru sau un consiliu de conducere.
Organizare piramidală.
Învăţătură exclusivă: singura adevărată.
Stoarcere de fonduri.
Dezechilibrare mentală.
Cerinţe financiare exorbitante.
Ruptură cu mediul de origine.
Punerea în pericol a integrităţii fizice.
Recrutarea de copii.
Discurs antisocial
Tulburarea ordinii publice.
Tentative de infiltrare în conducerea statului
Evaziune fiscală.

Alte caracteristici

E un grup la care se aderă voluntar, dar care îşi rezervă dreptul de a refuza intrarea cuiva.
Pentru a deveni membru este necesar a îndeplinii anumite condiţii impuse. Oricine încalcă regulile nu mai poate rămâne în cadrul grupului.
Secta este un grup exclusiv, considerându-se cei aleşi, fiind deci diferiţi de restul lumii.
Secta propune un model de perfecţiune personală.
Secta este majoritar condusă de neprofesionişti.
Secta intră adesea în conflict cu normele sociale.
Secta este un grup care cere o dedicare totală.
Secta are o putere mare de coordonare a vieţii personale.
Adesea sectele se izolează de societate formând comunităţi separate.

Calendarul negru al sectelor

18 noiembrie 1978 : 914 membrii ai Templului Popoarelor, dintre care 276 de copii mor în urma unei sinucideri colective în Jonestown, Guyana.
19 septembrie 1985 : 60 de adepţi ai Datu Mangayanon se sinucid în Mindanao, Filipine.
1 septembrie 1986 : 7 adepţi ai Bisericii prietenii adevărului se sinucid în Wokayama, Japonia.
28 august 1987 : 32 membrii ai mişcării Park Soon Ja se sinucid în Seul, Corea de Sud.
19 aprilie 1993 : 72 de davidieni mor în urma incendierii fermei din Waco, Texas după săptămâni de asediu din partea FBI.
4 octombrie 1994 : 53 (dintre care 16 copii) ai Ordinului Templului Soarelui au fost găsiţi morţi în două sate din Elveţia: Cheiry şi Salvan. Nu se ştie dacă a fost vorba de sinucidere sau asasinat.
1995 : şeful spiritual al Caalerilor lotusului de aur, Gilbert Bourdin, este acuzat de viol şi agresiuni sexuale de o fostă adeptă.
20 martie 1995 : atentatul cu gaz sarin organizat de membrii sectei Aum Shinrikyo la metroul din Tokyo. Sunt 12 morţi peste 5.000 de răniţi.
23 decembrie 1995 : 16 membrii ai Ordinului Templului soarelui printre care 3 copii sunt găsiţi carbonizaţi în Vercors, Franţa. Nu se ştie dacă a fost asasinat sau sinucidere.
24 martie 1997 : 5 adepţi ai aceluiaşi ordin sunt găsiţi morţi în Québec, Canada.
26 martie 1997 : 39 de membrii ai sectei Porţile Paradisului (Heaven’s Gate) se sinucid luând fenobarbital în Santa Fé, California.
18 martie 2000 : în Ugada aproape 1000 de adepţi ai sectei Refacerea celor 10 porunci organizează o sinucidere colectivă într-o biserică incendiată.
26 decembrie 2002: societatea Clonaid pretinde că s-a născut primul copil clonat, o fetiţă numită Eva, creată de secta raëlienilor. Afirmaţia nu a putut fi probată de dovezi concludente.
10 februarie 2005 : în Belgia, un tată şi o mamă atacă în justiţie pe martorii lui Iehova în urma decesului fiului lor de 35 de ani. Fiind handicapat, având vârsta mentală a unui adolescent de 14-15 ani a refuzat transfuzia sanguină datorită concepţiilor religioase. Medicul legist a stabilit că refuzul transfuziei de sânge a fost un gest sinucigaş.

CULTE RELIGIOASE RECUNOSCUTE DE STATUL ROMÂN

* BISERICA ORTODOXĂ
* BISERICA CATOLICĂ
* BISERICA ARMEANĂ
* CULTUL CREŞTIN DE RIT VECHI

CULTELE PROTESTANTE
* BISERICA REFORMATĂ (CALVINĂ)
* BISERICA EVANGHELICĂ C.A.
* BISERICA EVANGHELICĂ LUTHERANĂ SINODO-PRESBITERIALĂ
* BISERICA UNITARIANA

CULTELE NEOPROTESTANTE (EVANGHELICE)

* BISERICA CREŞTINA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA
* BISERICA CRESTINA BAPTISTĂ
* CULTUL PENTICOSTAL – BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ
* CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE
* BISERICA EVANGHELICĂ ROMÂNĂ

* CULTUL ISLAMIC
* CULTUL MOZAIC
* ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVA

Conform Secretariatului de Stat pentru Culte, http://www.culte.ro

NOTE

1. În literatura anglosaxonă termenul folosit este cult având acelaşi sens cu “secte” din franceză, “setta” din italiană, “secta” din spaniolă, ori “Sekte” din germană.

2. În latina clasică substantivul secta însemna mod de gândire, stil de viaţă sau în sens mai specific putea desemna un partid politic sau o şcoală filosofică. Termenul nu avea conotaţii ofensive.

3. Termenul de ortodoxie este folosit în sensul generic, din cuvintele greceşti orthos – drept, doxa – părere, învăţătură.

4. Este posibil ca din punct de vedere religios o mişcare să poată fi definită în continuare ca sectă fără a întruni însă şi condiţiile sociologice. Protestantismul, a fost, şi încă mai este considerat ca o erezie de către romano-catolicism, lucru valid dealtfel după normele eclesiastice, dar nu poate fi numit ca sectă şi din punct de vedere sociologic şi asta pentru că sunt societăţi care ele însele sunt protestante. Biserica Catolică nu va folosi niciodată termenul de sectă în contextul american – majoritar protestant, pentru că asupra populaţiei nu ar avea nici un impact (majoritatea e „sectantă”) dar va apela la el în Polonia catolică. În paranteză fiind spus, doar catolicii ar avea dreptul de a-i numi pe protestanţi sectanţi – fiind derivaţi din ei, lucru care nu mai este valabil şi pentru ortodocşi.

5. Massimo Introvigne şi J. Gordon Melton, Pour en finir avec les sectes – Le débat sur le rapport de la commission parlementaire, Paris, Ed. Dervy, 1996, p. 25

6. MILS (Mission Interministérielle pour la Lutte contre les Sectes / Comisia interministerială pentru lupta contra sectelor) este un organism al statului francez având ca misiune observarea şi analiza mişcărilor cu caracter sectar. A fost creată de primul-ministru fiind subordonată acestuia. Anual se publică un raport privitor la situaţia sectelor. Din 28 noiembrie 2002 MILS este înlocuită de MIVILUDES (Mission Interministérielle de Vigilance et de Lutte contre les Dérives Sectaires / Comisia interministerială de supraveghere şi luptă contra tendinţelor sectare). Rolul acestei noi comisii este de a analiza fenomenul mişcărilor cu caracter sectar care prin acţiunile acestora aduc o atingre drepturilor şi libertăţilor fundamnetale ale omului ori care constituie o ameninţare la adresa ordinii publice sau care sunt contrare legilor şi reglementărilor în vigoare.

7. Danielle Hervieu-Léger, La religion en miettes ou la question des sectes, Paris, Ed. Calmann-Lévy, 2001