Conform unui poll al FOXNEWS, 96% dintre americani sărbătoresc Crăciunul, dar 14% dintre aceştia nu sunt creştini! Cum se explică aşa ceva? Tocmai prin procesul de secularizare; sărbătoarea este golită de semnificaţia religioasă ceea ce oferă oportunitatea de a fi celebrată şi de cei care nu cred în Isus Hristos, fiind doar un timp liber. Şi atunci să ne mire că un musulman urează Crăciun fericit unui ateu? Poate cel mai bine surprinde această realitate Burt Prelutsky, critic de film şi ziarist, actualmente pensionat. „Trebuie să declar că, fiind evreu, în familia mea nu s-a sărbătorit niciodată Crăciunul. Dar ce putea să nu-ţi placă la această sărbătoare? În primul rînd, oferea o binevenită pauză de şcoală de două săptămâni. Brazii împodobiţi arătau frumos, iluminaţia era minunată, `It’s a Wonderful Life` a fost un film grozav, şi chiar unele dintre cele mai frumoase colinde au fost compuse de evrei.” Dar cum rămâne cu sărbătorile şi caracterul lor sacru?
Desacralizarea sărbătorilor
În statele europene, în SUA sau Australia, fie la nivelul autorităţilor locale sau la nivel guvernamental, în ultimii ani s-au emis o serie de dispoziţii prin care se caută împiedicarea promovării sărbătorilor religioase încercându-se prin diverse măsuri laicizarea lor. Pe linia unei extreme corectitudini politice se va evita orice maniferstare publică a unor obiceiuri care ar putea fi considerate religioase. Din acest motiv se preferă cântece de iarnă în locul colindelor care amintesc de evenimentul naşterii lui Isus, iar pentru a nu leza credinţa cuiva se va folosi o urare generică de tipul sărbători fericite, fără a se preciza ale cui sărbători şi după ce calendar.
Paradoxul este că această corectitudine politică dusă la extrem încearcă o golire de seminficaţia religioasă a unor sărbători creştine care oricum nu se putea spune că erau serbate corespunzător. Şi asta pentru că maniera în care este sărbătorit Crăciunul de cei care se declară creştini nu mai este deloc una religioasă, sărbătoarea fiind privită doar ca timp de distracţie fără o anume semnificaţie spirituală. Altfel spus, modul în care omul obişnuit se raportează la sărbători este unilateral; Crăciunul e un fel de Revelion mai mic, iar Paştele un 1 Mai cu ouă roşii, vechile sărbători religioase fiind transformate în mini-vacanţe pentru tot omul.
Iniţial, sărbătorile de care ne bucurăm fiecare dintre noi erau zile sfinte, fiind marcate în calendar ca aparte de toate celelalte. Atitudinea omului din vechime faţă de timp era diferită de cea a omului contemporan. Pentru omul religios arhaic, spaţiul şi timpul nu erau percepute ca fiind omogene, ci – aşa cum se exprima şi Mircea Eliade (1) – prezintă rupturi, spărturi; unele porţiuni de spaţiu sau timp fiind percepute ca fiind calitativ diferite de celelalte. Acesta este timpul sacru. Dealtfel întreaga viaţă religioasă gravita în jurul acestui dualism sacru-profan. Sacrul se manifestă ca fiind „altceva” decât realitatea coruptă. Din punct de vedere etimologic profanul (lat. profanus) este tot ce e în afara templului. Sanctuarul era un fel de reflectare spaţială a ordinii cereşti pe pământ fiind o adevărată poartă a zeilor. De fapt aşa a fost numit şi primul zigurat: bab-ilu (2) (poarta zeului). Aşa cum se exprima şi Émile Durkheim, relaţia dintre sacru şi profan este în final esenţa religiei.
Este uşor de sesizat că omul modern nu mai împărtăşeşte o asemena viziune, delimitările dintre sacru şi profan fiind şterşe dar însăşi noţiunile par a nu mai avea relevanţă. Chiar dacă pentru omul modern dualismul sacru-profan nu mai reprezintă o axă ideologică, se pot observa totuşi unele vestigii ale acestei abordări. Eliade identifica reflexiile (3) a unei percepţii religioase a lumii în cinematografie, mişcările socio-culturale sau chiar politică. În aceeaşi ordine de idei se poate afirma că viziunea pe care omul modern o are asupra timpului nu poate fi încadrată strict în paradigmele dualismului sacru – profan, timpul pentru omul contemporan fiind lipsit de variaţiile calitative recunoscute de omul arhaic. Pentru omul areligios, toate zilele sunt la fel, sărbătoarea este golită de încărcătura sacrului, ea fiind definită exclusiv ca timp liber şi nu neapărat ca timp dedicat divinităţii. Cu toate acestea omul modern ca şi cel din vechime, are aceeaşi dorinţă de a ieşi din obişnuit, de a trăi o experienţă unică, ruptă de cotidian. De aici derivă tocmai raportarea antagonică a omului contemporan faţă de sărbători.
Concepţii arhaice
Ne place să credem că omul modern s-a eliberat de limitele unei viziuni arhaice. În practică însă, el este dependent de aceleaşi mituri şi pseudoreligii vechi. Să luăm ca exemplu modul în care ne raportăm la sărbătoarea Anului Nou, actualmente pe deplin laicizată.
Mărturiile istorice arată că încă de pe la 2000 î.Hr., vechii babilonieni sărbătoreau Anul Nou în momentul apariţiei lunii noi după echinocţiul de primăvară, care cădea de regulă în perioada 23-25 martie, după actualul calendar. Era şi natural ca în contextul unei societăţi agrare începutul anului să fie primăvara, fiind un anotimp al renaşterii, al semănatului şi al înfloririi. Anul nou era celebrat cu ritualuri religioase şi festinuri. Aici, în timpul ceremoniei akitu, care se desfăşura în ultimele zile ale anului şi în primele zile ale noului an, era recitat solemn „Poemul Creaţiei“, Enuma eliş. Această recitare rituală avea rolul de a actualiza lupta dintre Marduk şi monstrul marin Tiamat, care avusese loc la începuturi şi care pusese capăt haosului prin victoria finală a zeului. Lupta dintre Tiamat şi Marduk era redată printr-o confruntare între două grupuri (4) de personaje. Lupta dintre cele două tabere repeta trecerea de la haos la creaţie, actualizînd naşterea universului. Evenimentul mitic redevenea prezent.
Iniţial şi romanii sărbătoreau Anul Nou tot primăvara şi decorau casele cu verdeaţă şi lumini, şi se dădeau daruri copiilor şi celor săraci. Şi pentru că obiceiurile au rezistat de-a lungul secolelor ca rămăşiţe ale unei societăţi agrare, trebuie să le înţelegem tocmai în acest context. Chiar şi o analiză sumară a unor datini autohtone va fi suficient de relevantă. Să luăm ca exemplu „umblatul” cu capra, ursul, cerbul, sau alt animal. Aici avem de a face cu o supravieţuire a unui ritual totemic (5), o invocare a spiritului protector pentru a aduce belşug şi binecuvântare peste câmpuri şi animale. Un alt exemplu: pluguşorul, care nu este altceva decât un rit precreştin de fertilizare, de invocare a spiritelor bune în casa şi în gospodaria celui „urat”. În acelaşi timp se trage în mod simbolic o brazdă prin care se declară începerea lucrului. Urarea pluguşorului este în realitate un lung poem în versuri, care prezintă tocmai succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului, pâna la coptul colacilor. Tot la vechii romani se mergea pe la case cu ramuri de măslin sau de laur (dafin), pentru a se face urări de Anul Nou. Se pare că obiceiul s-a păstrat prin ceea ce azi se numeşte sorcovă (6) prin care ritualic se încearcă alungarea spiritelor malefice. Dealtfel toate zgomotele şi pocniturile aveau ca rol tocmai alungarea spiritelor rele şi a ghinionului. Uratul era văzut ca având putere aparte în această perioadă cheie a anului.
La aceste obiceiuri se adăugă ritualurile religioase (prilejuite de solstiţiul de iarnă) ale vechilor germani şi ale celţilor: mâncare şi bună-dispoziţie, vâsc şi brazi, daruri şi urări, toate căutând parcă să alunge atmosfera de tristeţe din zilele posomorâte ale iernii. Lumina era foarte importantă în astfel de sărbători pentru că ea risipea întunericul crescând al solstiţiului. Aşa se face că focurile şi luminile, simboluri de căldură şi viaţă lungă, au fost asociate întotdeauna cu sărbătorile de iarnă în toate culturile şi religiile, tocmai pentru că sunt un mijloc efectiv de alungare a depresiei cauzate de lipsa luminii solare.
Conform viziunii arhaice, lumea era văzută ca o unitate vie care se naşte, se dezvoltă şi se stinge în ultima zi a anului, ca apoi să renască odată cu Anul Nou. La fiecare An Nou asistam de fapt la o nouă geneză, lumea şi timpul renăscând (7) ab initio. Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului, în noaptea de 31 decembrie/1 ianuarie, mai este întâlnit şi azi, cunoscut tradiţional ca „Îngropatul Anului”, denumirea de Revelion aparţinând timpurilor moderne. Timpul este „oprit” dupa 365 de zile şi întors, precum ceasornicul, pentru a fi reluat în ziua de Anul Nou. Asemănător divinităţii păgâne, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte după alte 365 de zile. Momentul de reluare a ciclului temporal este perceput ca fiind calitativ diferit, el fiind o replică a timpului primordial. Aşa se explică credinţele care văd că de felul în care începi noul an depinde cum îţi va merge pe parcursul acestuia. De fapt, de-a lungul secolelor, multe din obiceiuri şi-au pierdut valenţele religioase şi oarecum practice, trecând în tărâmul superstiţiei ori devenind simple obiceiuri fără nici o noimă.
Filosofia timpului
Culturile antice precum cea incaşă, maiaşă, triburile indigene din America de Nord, egiptenii sau babilonienii dar şi religiile orientale contemporane precum hinduismul, budismul sau jainismul au o concepţie ciclică a timpului. În schimb, conform concepţiei iudeo-creştine timpul curge între Creaţie şi Eschaton. Acesta este timpul istoric, sau chronosul. După Biblie, în cadrul acestui timp însuşi Dumnezeu a stabilit anumite „soroace” (kairos) care sunt sub stăpânirea Lui (8). Avem un adevărat calendar divin cu evenimente stabilite de însuşi Dumnezeu, ca adevărate borne de marcaj pentru timpul istoric.
Anul va începe pentru evreii din vechime cu Sărbătoarea Trecerii (Paştele) rolul ei fiind clar unul memorial: „Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi, şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.” (9) În aceeaşi viziune se încadrează şi ziua de odihnă săptămânală care este definită a fi un memorial al creaţiunii: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. (…) Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” (10) Vedem aşadar, că spre deosebire de sărbătorile păgâne care erau o reîntoarcere ciclică la evenimentul mitic evocat, sărbătoarea biblică are un rol memorial, o aducere aminte a unor evenimente istorice şi nu mitice (11).
Ba mai mult, acest timp care se scurge are o direcţie. Spre deosebire de religiile păgâne, creştinismul vede timpul ca având o finalitate (telos, în greceşte) marcat fiind de evenimente cu rol comemorativ sau anticipativ-profetic. Conform celor scrise de Apostolul Pavel (12), actul sacru al împărtăşirii nu are doar valenţe memoriale ci este o prevestire a unui eveniment care va fi tot atât de istoric ca şi realitatea morţii şi învierii Mântuitorului: Parusia sau a doua venire. Şi tocmai această concepţie teleologică (13) asupra timpului face ca trecerea prin el să fie cu sens. Oscar Cullman, un mare teolog al secolului XX, în Hristos şi Timpul, afirma că revelaţia lui Dumnezeu în Isus Hristos nu poate fi înţeleasă decât în lumina întregii istorii a mântuirii iar istoria lumii devine o istorie semnificativă tocmai în urma cufundării în timp a lui Dumnezeu.
Creştinismul contemporan a pierdut de mult bătălia pentru sacru. Istoric vorbind sincretismul a devalorizat creştinismul autentic păstrându-se în mare parte forma, fondul fiind departe de concepţiile originare. Prin încercarea de a păstra vechile date ale sărbătorilor păgâne, în locul zeilor rânduind treptat sfinţi creştini, Biserica s-a trezit păgânizată. Chiar şi aşteptările privitoare la sărăbători vor suferi modificări radicale. Omul modern, religios ori nu, are aceeaşi dorinţă de a ieşi din obişnuit, ca şi omul antic; acea dorinţă de a trăi o experienţă unică, ruptă de cotidian. Dar sub masca unei sărbători duhovniceşti, oamenii îşi satisfac cele mai neduhovniceşti pofte şi îşi împlinesc cele mai lumeşti patimi; se experimentează astfel evadarea din cotidian fără a gusta în schimb şi din profunzimea acelui altceva spiritual.
În Biblie, sacrul nu este definit ca o calitate intrinsecă (relicvă din totemismul precreştin) ci e una derivată. Sacralitatea provine din chiar prezenţa divină, din întâlnirea dintre om şi Dumnezeu. Rudolf Otto în celebra lucrare Das Heilige (Sacrul,1917) desemnează această experienţă de percepere a sacrului ca fiind mysterium tremendum (14) iar trăirea personală estedeterminată de revelaţia caracterului şi a puterii divine. Numinosul (din lat. numen, prezenţă) este ceva cu totul deosebit, care nu are nimic pământesc şi care-i dă omului sentimentul nimicniciei sale, făcându-l să simtă că „nu este decât o făptură“ sau, ca să folosim cuvintele lui Avraam când i se adresa Domnului, e doar „pulbere şi cenusă“ (15).
În al doilea rând, sacrul nu este nici o calitate infuzată unor obiecte sau unei anume perioade de timp ci este un atribut rezultat din conştientizarea prezenţei divine. Din acest motiv experimentarea sacrului va rămâne de fiecare dată un eveniment subiectiv16. Până la urmă, valoarea spirituală a unei sărbători rezidă tocmai în dedicarea acelui timp în exclusivitate Persoanei Supreme.
Aici trebuie să amintim că Sfintele Scripturi numesc doar un singur timp ca fiind sacru: a şaptea zi a săptămânii, declarată (17) ca fiind sfântă de Însuşi Dumnezeu la finalul Creaţiunii. Restul evenimentelor religioase sunt numite sărbători dar niciodată zile sfinte. Asta pentru că ziua sfântă era tot mereu aceeaşi (a şaptea) pe când sărbătorile puteau pica în oricare zi din săptămână. Pe de altă parte, în cazul unei zile de sărbătoare, singurul lucru care era declarat sfânt era adunarea (18) cu scop liturgic şi nu timpul ca atare. Mai mult, sacralitatea timpului în contextul biblic avea atât un caracter obiectiv (zi sfântă declarată de Dumnezeu) dar şi unul subiectiv (zi sfântă, recunoscută ca atare de om19). Cu siguranţă că individul nereligios poate ignora zilele sacre fără ca ele să-şi piardă calitatea de timp special. Pe de altă parte, credinciosul poate experimenta sacrul în oricare moment din curgerea timpului ca urmare a întâlnirii personale cu Dumnezeu.
Criza sacrului din societatea contemporană, reducerea sărbătorilor la nivelul unor simple vacanţe, dezvăluie de fapt dezorientarea şi goliciunea omului contemporan areligios. Experienţele sale „religioase“ sunt adesea antagonice tocmai pentru că sunt rezultatul unui amalgam de viziuni contrare care au dat în final naştere unui comportament contradictoriu. Până la urmă doar clarificarea privind raportarea persoanei faţă de divin va aduce la o limpezire a înţelegerii semnificaţiei şi sacralităţii timpului.
NOTE:
1. Mircea Eliade, Sacrul şi Profanul, Ed., Humanitas, 1995, pp. 15-19 şi Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, 1995, pp. 17-41
2. A se vedea şi Geneza 28:12-19.
3. Lupta dintre Erou şi Monstru, întoarcerea la origini sau proiecţiile unei societăţi paradisiace.
4. Regăsim acelaşi ceremonial la hitiţi, egipteni sau la populaţia ugaritică, tot în cadrul scenariului dramatic prilejuit de Anul Nou.
5. În contextul religiilor precreştine prin totem înţelegem un animal, plantă sau mai rar, un obiect considerat de unele triburi primitive ca strămoş şi protector al populaţiei respective şi venerat ca atare.
6. Cuvântul „sorcovă” este de origine slavă şi se pare că derivă de la sorok – 40, numărul corespunzând exact cu cele 40 de lovituri ce se dau cu sorcova asupra celui căruia i se urează, în timpul recitării colindului.
7. Mircea Eliade în Sacrul şi profanul atrăgea atenţia că, în mai multe limbi ale populaţiilor aborigene din America de Nord, termenul de „lume“ (= cosmos) este folosit şi cu sensul de „an“. Iakuţii spun „a trecut lumea“, înţelegînd prin aceasta că „s-a scurs un an“. La populaţia yuki, „anul“ este desemnat de cuvintele „pămînt“ sau „lume“; ca şi iakuţii, yuki spun, la trecerea anului, că „a trecut pământul“.
8. Fapte 1:7 şi Isaia 48:3-8
9. Exod 12:14
10. Exod 20:8,11
11. Chiar şi sărbătorile creştine, derivă din evenimente istorice: Paştele, Rusaliile, Euharistia, etc.
12. I Corinteni 11:26
13. De la telos care înseamnă scop.
14. Conştientizarea cutremurătoarea sfinţeniei divine. Isaia 6:1-4
15. Geneza 18:27
16. Adică ţine de subiect, deci are un caracter strict personal.
17. Genesa 2:3
18. Leviticul 23
19. A se vedea porunca pe care Dumnezeu o dă în vederea sfinţirii zilei de odihnă de către om: Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti (Exod 20:8).