RELIGIA ŞI DEZVOLTAREA MORALĂ

Introducere

Relaţia dintre religie şi dezvoltarea morală este o problemă spinoasă dezbătută de-a lungul timpului, argumente fiind aduse atât de cei care susţin rolul pozitiv al religiei cât şi de cei care consideră că religia limitează sau chiar împiedică dezvoltarea morală.[1] În mod tradiţional, religia era legată de moralitate, binele şi răul fiind înţelese conform definiţiilor date de însăşi Persoana Divină. Studii din domeniul social şi cel al ştiinţelor comportamentale de la jumătatea secolului trecut încoace a zdruncinat concepţia clasică în care religia era văzută ca fiind cea care naşte ori coordonează comportamentul moral. Iată câteva exemple: O serie de studii (Hartshorne & May, 1928[2]; Kilpatrick, 1949[3]; Black & London, 1966[4]) sugerează că religiozitatea nu determină gradul de onestitate. Pe de altă parte, alte studii au arătat că există o strânsă legătură între intoleranţă (în general sau tendinţele rasiste în special (Allport, 1966[5]; Adorno, Frenkel-Brunswik, Levinson, & Sanford, 1950, cu toate acestea Gorsuch şi Aleshire[6] 1974 arată că nu toate persoanele religioase sunt intolerante faţă de alte grupuri.)

Însuşi L. Kohlberg[7] (1967), în urma unor studii transculturale arăta că nu poate găsi nici o legătură între variabilele religioase şi dezvoltarea morală. În urma unei cercetări transculturale realizate pe budişti, catolici, protestanţi sau musulmani, Kohlberg afirma: „Pe baza studiilor şi observaţiilor altor societăţi, am concluzionat că religia nu este o condiţie necesară sau foarte importantă pentru dezvoltarea şi conduita morală”.[8]

Studii recente merg chiar mai departe considerând că religia nu doar că nu joacă un rol important în dezvoltarea morală a individului dar chiar o împiedică. Într-un articol[9] publicat în “Free Enquiry” Brad N. Clark, un educator corecţional din California, SUA consideră că religia are un impact negativ asupra dezvoltării morale. “Presupunerea că religia şi moralitate se întrepătrund nu stă în picioare. De exemplu, Freud sugerează că religia a distrus mai degrabă responsabilitatea morală promovând fanatismul. El lua în considerare persoanele care se comportă moral doar datorită fricii de o pedeapsă supranaturală nu vor putea arăta respect şi preocupare pentru semeni dintr-o perspectivă altruistă. Acest argument este preluat şi dezvolatat în teoria lui Lawrence Kohlberg privitoare la dezvoltarea morală.”

Brad N. Clark citează studii realizate de Clouse în 1985 care arătau că „adulţii care acceptă doctrinele de bază ale creştinismului sunt mai puţini apţi de a raţiona conform stadiilor superioare după scala lui Kohlberg decât cei care nu acceptă credinţa creştină”. În acelaşi articol se mai face trimitere la un studiu desfăşurat în Turcia care a arătat că indivizii din comunităţile musulmane stricte nu au o gândire post convenţională (nivelul 3 după scala lui Kohlberg). Studii realizate pe proaspăt convertiţi arată că prima motivaţie în comportamentul moral al acestora este condus de răsplata şi câştigarea vieţii veşnice decât de moralitatea actului în sine (dragostea de aproapele). În fine, Brad Clark afirmă în articolul din Free Inquiry: „Când se ridică problema îndoctrinări religioase a copilului ar trebui să se recunoască că din perspectiva dezvoltării, folosirea religiei pentru creşterea morală este categoric inadecvată.”

În cele ce urmează vom încerca să răspundem la acuzele aduse creştinismului privitoare la incapacitatea de a susţine o dezvoltare morală corespunzătoare în contextul teoriei lui L. Kohlberg.

Pentru aceasta ne vom opri întrucâtva să analizăm teoria dezvoltării morale aşa cum a fost ea enunţată de către cercetătorul merican.

Dezvoltarea morală în viziunea lui Kohlberg

Kohlberg recunoaştea că dezvoltarea morală ca şi cea cognitivă este progresivă în natura ei. Procesul de maturizare pleacă de la o dorinţă de îmbunătăţire a propriei persoane prin orice mijloc atâta timp cât scapă de pedepse (stadiul 1), ajungând la bunăvoinţa faţă de alţii în situaţia unei reciprocităţi clare (stadiul 2), trecând la nevoia de a se conforma aşteptărilor grupului (stadiul 3) până la nevoia de a urma legea fără şovăire (stadiul 4) până la preocuparea faţă de drepturi şi omenia faţă de orice persoană fără a mai fi îngrădită de condiţii (stadiul 5 şi 6).

Cele şase stadii de dezvoltare sunt împărţite în trei nivele: pre-convenţional, convenţional respectiv post-convenţional.

Iată o schematizare a celor trei nivele cu stadiile adiacente:

Nivelul I – preconvenţional
La acest stadiu se caută evitarea pedepsei. La primul nivel indivizii caută să evite consecinţele acţiunilor lor, dar consecinţe ce i-ar viza pe ei înşişi. Cu cât pedeapsa este mai mare cu atât acţiunea respectivă este văzută ca fiind greşită din punct de vedere moral.
Interes personal. Ce am de câştigat? În stadiul al doilea comportamnetul moral este de acum definit ca fiind cel mai bun din interes personal. Atenţia 1i respectul faţă de ceilalţi nu sunt motivate de iubirea altruită ci de câştigul reciproc.

Nivelul II – convenţional
Acordul interpersonal şi conformitatea – normele sociale. La nivelul al treilea indivizii sunt sensibili la aproparea / dezaprobarea celorlalţi. Individul îşi asumă deci un anume rol social vis a vis de ceilalţi. Moralitatea este definită adesea în termenii relaţiilor cu ceilalţi. La acest nivel s-ar plasa oarecum regula de aur.
Autoritatea şi menţinerea ordinii sociale (lege şi ordine morală). La stadiul 4 este necesar să fie respectate legile şi convenţiile sociale pentru a păstra funcţionarea corespunzătoare a societăţii. Raţionamentul moral de la acest nivel trece dincolo de interesul personal.

Nivelul III – post-convenţional
Contract social. La stadiul 5 legile sunt văzute ca fiind mai degrabă contracte sociale decât reguli rigide. Aşadar, tot ceea ce nu promovează binele comun poate (trebuie) să fie schimbat. Cel mai mare bine pentru cât mai mulţi.
Principii etice universale. Raţionamentul moral se face pe baza unor principii etice universale. La acest nivel, legile sunt recunoscute ca valide doar în măsura în care sunt bazate pe dreptate. Cu toate că Kohlberg a susţinut că acest stadiu există, el însuşi s-a confruntat cu problema de a găsi cu greu participanţi la experimente care să arate că sunt la acest stadiu.

Kohlberg a speculat chiar că ar exista un al şaptelea stadiu (moralitate transcedentală sau moralitate de orientare cosmică) ce ar face legătura între religie şi raţionamentul moral. (Direcţia de cercetare în ceea ce priveşte dezvoltarea religioasă / spirituală a fost preluată de James W. Fowler prin teoria dezvoltării stadiilor credinţei).

Aici trebuie să amintim că cercetătorului american nu i-a fost clar dacă dacă sunt şi alte sub-stadii ca paşi intermediari sau dacă se poate regresa de la un stadiu la altul. Pe de altă parte, trebuie să mai amintim că ulterior au apărut şi alte teorii ce încearcă să abordeze aspectul dezvoltării morale.

Un alt lucru pe care cercetătorul american nu l-a putut explica în mod satisfăcător a fost cel ce ţine de repartizare. În mod teoretic ne-am fi aşteptat ca repartizarea pe cele 6 stadii să fi fost omogenă şi uniformă, lucru infirmat dealtfel de rezultatele cercetărilor.

În cercetarea de faţă vom analiza subiectul dezvoltării morale şi relaţia acesteia cu religia doar din perspectiva teoriei lui L. Kohlberg.

Religia – joacă ea un
rol important?

Spre deosebire de studiile amintite la începutul lucrării, o serie de cercetări[10] recente scot la iveală (co)relaţia dintre gradul de religiozitate şi atitudinile etice şi anume, un grad sporit de religiozitate este este un predictor pentru o etică superioară, cum ar fi spre exemplu conexiunea dintre credinţă şi altruism[11]. Studii recente arată că religia are un rol important în evitatrea unui comportament infracţional (cum ar fi consumul de droguri[12]) sau alte acte deviante[13].

Chiar dacă Lawrence Kohlberg alături de alţi cercetători nu puteau să lege religiozitatea de procesul dezvoltării morale, studii[14] ulterioare au arătat totuşi că există o legătură între raţionamentul moral şi orientarea religioasă. Rezultatele cercetărilor arată că în comunităţile cu orientare teistă, gradul de orientare religioasă intrinsecă sunt în strânsă legătură cu orientarea şi preferinţele pentru principii morale. Cu alte cuvinte nu apartenenţa formală la un anume grup religios ci gradul de aderare este cel ce contează în final. Acest aspect este extrem de important deoarece religia trebuie repusă la locul ei ca o experienţă vie şi personală. În acelaşi timp, acelaşi studiu arăta că gradul de judecată morală este superior pentru subiecţii care internalizează principiile faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii religioase.

Ce este binele şi răul

Marvin W. Berkowitz[15], Ph.D. într-un articol intitulat “The education of the complete moral person” citează studii care au avut loc în Canada de către Walker, Pitts, Hennig, & Matsuba[16]. Iată doisprezece dintre cei mai răspândiţi descriptori ai moralităţii în ordine descrescătoare: compasiune/grijă, consecvenţă, onestitate, sacrificiu de sine, având o minte deschisă, gânditor/ raţional, activ social, drept, curajos, cu virtuţi, autonom, şi empatic /sensibil. Conform lui Berkowitz astfel de descrieri s-au întâlnit şi în SUA, Scoţia, Elveţia sau Olanda. Trebuie subliniat că Berkowitz merge pe definiţia seculară considerând morala ca fiind rezultatul unei anume înţelegeri sociale (excluzând deci teoria „poruncii divine”). Deci ceea ce face ca un anume lucru să fie bine sau rău nu ţine de calitatea intrinsecă a faptului în sine ci ca urmare a unor convenţii sociale.

Studiul amintit arată deci care sunt aşteptările omului contemporan privitor la moralitate.

Prin raţionament moral Kohlberg înţelegea procesul din spatele conceptualizării drepturilor şi a obligaţiilor ce defineşte relaţia unui individ cu ceilalţi şi cu societatea ca întreg. Aşadar domeniul moralei este delimitat la aspectul de bine / rău social. Este important de remarcat acest aspect deoarece religia (îndeobşte creştinismul) tratează noţiunea de bine / rău dincolo de aspectul socio-uman. Prin definiţie, religia oferă o abordare trancedentală a lumii, binele şi răul fiind definite (şi) din perspectiva raportului cu Divinitatea. Acest aspect este necesar a fi clarificat deoarece studiile care au măsurat gradul de dezvoltare morală au fost aplicate asemenea unui pat procustian. Criteriile de judecată fiind diferite, duceau inevitabil la rezultate nefavorabile.

Fără a încerca să facem o incursiune filosofică amplă trebuie să ne răspundem totuşi la o întrebare. Ce face ca ceea ce numim noi bine să fie bine şi de ce răul este rău? Asta pentru că sunt voci[17] care susţin că atât denumirea de bine sau rău trebue eliminată fiind chiar dăunătoare dezvoltării copiilor. Şcolile ar trebui să înceteze să mai inveţe pe copii ce e bine şi ce e rău deoarece totul este o chestiune a gusturilor şi alegerilor personale. Nimeni nu ar trebui să îmi spună ce culoare este cea mai bună sau ce aromă să aibă îngheţata pe care tocmai vreau să o cumpăr.

Într-o lucrare sub forma unui dialog[18] Platon relatează discuţia dintre Socrate şi Euthyphro. Euthyphro şi-a denunţat tatăl pentru un act (considerat de el) a fi o impietate (omor). La cererea lui Socrate, Euthyphro defineşte pietatea ca „a face ceea ce zeii au aprobat”. Aici Socrate intervine şi întreabă: „ceva este deci bun pentru că a fost ales de zei sau a fost ales de zei tocmai pentru că era bun?” Aceeaşi dilemă a fost ridicată şi în context creştin: „Cele zece porunci sunt bune pentru că sunt decretate de Dumnezeu sau sunt decretate de Dumnezeu tocmai pentru că sunt bune?”

Ţinând cont de caracterul (capricios al) zeităţilor greceşti dilema nu avea cum să fie rezolvată de către Euthyphro. Din perspectiva teologiei creştine renumitul teolog medieval, Toma de Aquino propune o soluţie: Dumnezeu în natura Lui este bun deci voia lui devine normativă fiind reflectarea binelui[19]. Din acest motiv bine este ceea ce el declară El că este bine. Aceasta nu intră deloc în conflict cu învăţătura creştină a autorităţii supreme a lui Dumnezeu. Principiile morale nu sunt nimic altceva decât reflectarea caracterului divin în termeni umani. Aşa cum se exprimă Edwards A. Park „legea este o transcriere a desăvârşirii divine… Legea, ca şi Evanghelia, este o oglindă care reflectă adevăratul caracter al lui Dumnezeu”[20] Această abordare rezolvă problema relativităţii morale, absolutul moral fiind definit deci de „legea lui Dumnezeu (care) este singurul standard adevărat al perfecţiunii morale.”[21]

Din perspectivă teologică (spre deosebire de opinia lui Lawrence Kohlberg) religia are deci căderea să spună ce este bine şi ce este rău, ceea ce este moral şi imoral. Cu toate acestea, spre deosebire de abordarea seculară omul moral de sorginte religioasă nu este cel care se supune normei ca atare (morala din perspectiva kantiană) ci din dragoste[22] faţă de Dumnezeu şi semeni. În timp ce omul moral secular are ca ţintă autonomia, omul moral religios are ca ţintă supunerea desăvârşită din dragoste.

Conform teoriei lui Lawrence Kohlberg se consideră că adevăratul principiu moral este dreptatea / echitatea. Nu aceeaşi viziune este împărtăşită şi de sistemul de gândire creştin. Aşa cum nota Kenneth Keniston „dezvoltarea morală dacă nu este însoţită de alte forme de dezvoltare este periculoasă. Un stadiu de judecată morală căruia îi lipseşte compasiunea este rece şi inuman.”[23] Aşadar, sistemul de gândire creştin este cel care pune cap la cap în mod corespunzător dreptatea şi dragostea. „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8)

Tillich descrie relaţia dintre deptate şi dragoste într-o manieră unică: „Dragostea nu face mai mult decât cere dreptatea, dar dragostea este principiul suprem al dreptăţii. Dragostea reuneşte, iar dreptatea păstrează ceea ce a fost unit. Dreptatea este forma în care şi prin care dragostea îşi face lucrarea. Dreptatea este în înţelesul ei suprem o dreptate creatoare şi dreptatea creatoare este forma de a reuni dragostea.”[24]

Uneori sistemul etic creştin a fost prezentat ca unul absolut (corect de altfel dacă prin absolut înţelegem că principiile morale nu sunt relative, ele reprezentând voia / caracterul divin) dar fără să se înţeleagă prin aceasta supunerea iraţională faţă de (orice) lege în orice context. Atât Dietrich Bonhoeffer cât şi Martin Luther King (ca să enumerăm unele dintre figurile creştine care s-au preocupat de etica creştină) au recunoscut că uneori unele legi vor fi călcate de către creştini. Asta pentru că şi legile pot fi imorale. Aşadar din perspectivă creştină aplicarea criteriilor privind dezvoltarea morală va comporta discontinuităţi deoarece aparent creştinul recunoaşte valoarea absolută a a legii morale