Cel de-al şaisprezecelea patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii a fost numit duminică, 1 februarie 2009. Pe 6 decembrie 2008, la o zi după moartea patriarhului Alexei al II-lea, mitropolitul Kiril fost ales ca locţiitor, iar pe 27 ianuarie a fost ales patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii. Din 1991 a ocupat postul de şef al Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Ortodoxe Ruse fiind cunoscut ca având o atitudine liberală şi pro-ecumenică. Alegerea noului patriarh rus se speră să fie benefică atât pentru relaţiile inter-ortodoxe cât şi pentru o mai bună colaborare cu Biserica Catolică.
„Ca preşedinte al Departamentului pentru relaţiile externe al Patriarhiei Moscovei, aţi jucat un rol esenţial în cimentarea de noi relaţii între Bisericile noastre, relaţii bazate pe prietenie, pe acceptare reciprocă şi dialog sincer în contextul dificultăţilor drumului nostru comun. Sper din toată inima că vom continua să cooperăm pentru găsirea de căi care să încurajeze şi să întărească comuniunea în Trupul lui Cristos, în fidelitate faţă de rugăciunea Mântuitorului ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă.”
Extras din Mesajul Papei Benedict XVI cu ocazia numirii mitropolitului Kiril ca patriarh.
Relaţii inter ortodoxe fragile
Patriarhul ecumenic Bartolomeu I de Constantinopol şi-a exprimat speranţa că alegerea lui Kiril ca nou patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii va aduce o mai mare unitate în sânul Bisericilor Ortodoxe. Declaraţia vine pe fundalul unor relaţii destul de tensionate între Moscova şi Patriarhia ecumenică a Constantinopolului.
Ortodoxia, cu toate că deţine aceeaşi moştenire teologică se confruntă cu fracţionarea în biserici naţionale, ceea ce face ca în practică să nu putem vorbi de o Biserică Ortodoxă ci mai degrabă de Biserici Ortodoxe. Spre deosebire de Biserica Catolică, ortodoxia nu are un pontif suprem. Cu toate acestea, urmând tradiţia ecleziastică, patriarhul ecumenic al Constantinopolului este numit „primus inter pares”. În timp ce titlul de „primul între egali” este unanim acceptat în ortodoxie, ce înseamnă el concret rămâne un subiect disputat. Unii cred că acest primat este pur onorific, în timp ce alţii cred că Patriarhiei Constantinopolului îi revin o serie de funcţiuni de coordonare sau că reprezintă o ultimă instanţă de apel pentru întreaga lume ortodoxă.
Încă de la începuturi, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiţi patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei şi episcopul Antiohiei. Ulterior li s-au alăturat episcopul Constantinopolului şi cel al Ierusalimului, confirmaţi în cadrul Conciliului din Calcedon în 451. Mutarea capitalei Imperiului Roman la Constantinopol a făcut ca patriarhul din răsărit să solicite o poziţie mai înaltă, intrând în conflict cu episcopul Romei care considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, este primul dintre apostoli. Conform canonului 3 al Primului Concilui de la Constantinopol (381) episcopului cetăţii i se oferea un primat de onoare, după cel al Romei, deoarece Constantinopolul era Noua Romă. De aici nu mai era decât un pas până la luptaa privind împărţirea teritorială a autorităţii celor doi episcopi. Disputa privind primatul episcopal va fi suficient de puternică, ce va face, alături de alte aspecte teologice şi de rit să se producă Marea Schismă din 1054. Bisericile din vest vor recunoaşte primatul episcopului de Roma, iar cele din răsărit pe cel al patriarhului din Constantinopol. Căderea Constantinopolului sub otomani în 1453 va duce la minimalizarea rolului patriarhului. Pe de altă parte, ca urmare a formării bisericilor ortodoxe autocefale în Europa de Răsărit, ca urmare a structurării statelor moderne, se va ajunge ca sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol să rămână doar ortodocşii minoritari din Turcia, şi alte câteva arhidioceze din diverse părţi ale lumii formate din diasporta ortodoxă.
În ciuda realităţii istorice, Patriarhia Constantinopolului (Istanbulul modern) insistă asupra faptului că este necesar a i se recunoaşte autoritatea ecleziastică. În acest sens se invocă al douăzecişioptulea canon al Conciliului de la Calcedon din 451, care se referă la hirotonirea episcopilor „printre barbarii” din regiunea Pontului, a Asiei şi a Traciei. Patriarhia Constantinopolului trage astfel concluzia că ea este singura care are jurisdicţie bisericească dincolo de frontierele sale teritoriale.
Pe baza cutumelor ecleziastice din cadrul ortodoxiei se pot face următoarele precizări cu privire la statului Patriarhiei de Constantinopol:
1. O Biserică locală este şi a fost întotdeauna considerată ortodoxă doar dacă este în comuniune cu Patriarhia Constantinopolului.
2. Orice episcop sau cleric aflat în afara frontierelor geografice ale Bisericii sale locale aparţinea jurisdicţiei Patriarhiei Constantinopolului. Acesta aspect este generator de conflicte în sânul ortodoxiei deoarece diverse biserici ortodoxe din diaspora în mod practic aparţin de biserica naţională respectivă şi nu de Constantinopol.
3. Patriarhia Constantinopolului are autoritatea de a stabili frontierele Bisericilor Ortodoxe. Ca urmare acestui aspect au apărut situaţii extrem de tensionate în sânul ortodoxiei. Patriarhia ecumenică a recunoscut Biserica Ortodoxă Estoniană în 1996, spre supărarea Patriarhiei de la Moscova, care consideră că în Estonia nu trebuie să existe o Biserică independentă ci una sub ascultarea ei. Biserica Ortodoxă Rusă susţine că înfiinţarea unei ierarhii estoniene independente nu corespunde în deplină măsură dezvoltării istorice şi situaţiei actuale a ortodoxiei din Estonia.
4. Patriarhia Constantinopolului decide cu de la sine putere cine poate participa şi cine nu la evenimentele inter-ortodoxe.
În sânul ortodoxiei s-au iscat adesea conflicte în care a fost vizată autoritatea patriarhului de Constantinopol. Aceasta pentru că se consideră că poziţia de onoare a patriarhului ecumenic este o relicvă a unei epoci de mult apuse. Practic vorbind, patriarhul de Constantinopol nu are autoritate asupra Bisericilor autocefale, iar Biserica Ortodoxă Rusă a cerut în repetate rânduri ca titlul de Patriarh ecumenic să nu fie văzut ca echivalentul ortodox pentru papa din Biserica Catolică.
<
blockquote>
O lovitură puternică dată Patriarhiei de Constantinopol a venit din partea unui tribunal din Turcia, în vara anului 2007, care a stabilit că Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului nu are dreptul legal la titlul de „Patriarh ecumenic”. Tribunalul insistă că ierarhul ortodox are doar dreptul de a se declara cap al comunităţii ortodoxe locale din Turcia. Decizia tribunalului se înscrie în seria eforturilor guvernului secular al Turciei de a reduce din importanţa internaţională a Patriarhiei de Constantinopol. Patriarhul Bartolomeu are în jurisdicţie doar micii comunităţi ortodoxe din Istambul şi deoarece nu conduce şi alte comunităţi religioase nu se poate descrie pe sine ca „ecumenic”, argumentează tribunalul.
Pentru dezamorsarea tensiunilor de ordin canonic se aşteaptă un mare şi sfânt sinod pan-ortodox care să pună capăt acestor dispute organizatorice. Pentru pregătirea acestui sinod sunt programate o serie de întâlniri şi consultări în cursul acestui an, urmând ca într-un viitor apropiat Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului să convoace Marele Sinod. Pentru aplanarea conflictelor, în octombrie 2008 în celebrul cartier Fanar din Istanbul (fostul Constantinopol) – sediul scaunului patriarhal ecumenic – a avut loc o reuniune a liderilor ortodocşi. În declaraţia finală se preciza: „Poziţia noastră neclintită şi obligaţia noastră este de a păstra unitatea Bisericii Ortodoxe (…) în respectarea fidelă a sistemului canonic al conducerii Bisericii, prin rezolvarea oricăror probleme care apar din când în când în relaţiile dintre noi cu duhul dragostei şi păcii. (…) Dorinţa noastră este pentru vindecarea fiecărei anomalii canonice care s-a ivit din circumstanţe istorice şi necesităţi pastorale, cum ar fi în aşa-numita diaspora ortodoxă, cu depăşirea fiecărei posibile influenţe care este străină de ecleziologia ortodoxă.”1
Se aşteaptă schimbări majore în sânul ortodoxiei, Biserica Ortodoxă Rusă cerând cu fermitate o revizuire a acestor poziţii anacronice, susţinând că este necesar să se ţină cont de noile realităţi istorice. Prin experienţa sa diplomatică se speră ca noul patriarh rus să aducă o mai mare unitate în sânul Bisericilor Ortodoxe. Nu la întâmplare patriarhul ecumenic Bartolomeu declara: „Aşteptările Bisericii Constantinopolului sunt numeroase şi privesc în primul rând unitatea şi bunăvoinţa, precum şi calea comună spre organizarea şi convocarea Marelui Sinod, anunţat de ceva vreme”2.
Pax romana
Cu ocazia vizitei papei Benedict al XVI-lea la Istanbul şi a întrevederii cu patriarhul Bartolomeu I din noiembrie 2006, Episcopul (ortodox) Hilarion de Viena a declarat că evenimentul nu trebuie văzut ca o întâlnire de nivel înalt între liderii creştinismului răsăritean şi apusean. Cu aceeaşi ocazie, oficialul Bisericii Ortodoxe Ruse a subliniat că este „greşit” ca patriarhul ecumenic să fie privit ca liderul mondial al ortodoxiei. Patriarhul de Constantinopol este în mod tradiţional recunoscut de către ceilalţi prelaţi răsăriteni ca „primul între egali” între liderii ortodocşi ai lumii. Însă Episcopul Hilarion, într-un interviu pentru agenţia de ştiri Zenit3, a subliniat că această distincţie este una „de onoare, nu de jurisdicţie”. Episcopul Hilarion, susţinând afirmaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse, a acceptat argumentul potrivit căruia Episcopul Romei se bucura de primat în lumea creştină nedespărţită de dinainte de 1054. Scaunul de la Constantinopol, a spus el, a avut întotdeauna un loc secund, şi nu i s-a acordat niciodată vreo autoritate asupra celorlalţi prelaţi din lumea ortodoxă. Aşadar dacă ai de ales între patriarhul de la Constantinopol sau papă e mult mai uşor de ales papa, cel puţin pentru ortodocşii ruşi.
Se pare deci că tocmai potolirea disputelor ortodoxe să fie recunoaşterea primatului papal. Însuşi patriarhul Ecumenic Bartolomeu I declara că papa poate deveni coordonator şi primul întâistătător al vechilor patriarhii apostolice4invocându-se starea de lucruri de dinainte de 1054.
Dar sunt ortodocşii dispuşi să recunoască primatul papal? Între 8-14 octombrie 2007, la Ravenna, Italia, s-au desfăşurat lucrările Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Rezultatul lucrărilor s-a concretizat într-o declaraţie intitulată „Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: comuniune eclezială, conciliaritate şi autoritate”, care a fost publicată pe 15 noiembrie 2007.
Documentul nu este decât începutul unui proces mult mai amplu şi de durată în care se recunoaşte că este necesar un studiu aprofundat în vederea înţelegerii funcţiilor episcopului Romei, a modului cum trebuie exercitat primatul lui, şi a fundamentelor scripturistice şi teologice. În cadrul documentului comun se recunoaşte primatul la nivel universal al episcopului Romei din timpurile străvechi. De notat faptul că este pentru prima oară când Bisericile Ortodoxe au recunoscut existenţa unui primat universal şi că potrivit practicii Bisericii din vechime, „întâiul episcop este episcopul Romei”.
În întâlnirile care vor urma se aşteaptă să se trateze şi rolul pe care al trebui să îl aibă episcopul căruia i se recunoşte acest primat iar pe de altă parte care sunt implicaţiile recunoaşterii primatului episcopului de Roma în contextul actual. Comisia se va întâlni din nou anul acesta când va studia tema primatului episcopului Romei în primul mileniu, apoi va fi necesar să se studieze al doilea mileniu şi conciliile c
are s-au desfăşurat după despărţirea Bisericilor. Cu această ocazie, purtătorul de cuvânt al Vaticanului a declarat: „Problemele istorice ale diviziunii dintre catolici şi ortodocşi nu au fost rezolvate”, a adăugat el, dar a fost făcut „un prim pas – mic dar important – în direcţia bună”. Direcţia este bună conform cu înţelegerea catolică. Problema refacerii unităţii creştine a fost abordată după Vatican II de papii Ioan XXII şi Paul VI (1963-1978), mai ales în discursurile de deschidere a sesiunilor conciliare, iar enciclica „Ecclesiam suam” din 1964 arăta în mod clar maniera în care Roma vedea refacerea unităţii, adică revenirea la staul. Dar ce înseamnă această revenire? Nu atât de mult o schimbare fundamentală a poziţiilor teologice cât recunoaşterea autorităţii episcopului de Roma.
are s-au desfăşurat după despărţirea Bisericilor. Cu această ocazie, purtătorul de cuvânt al Vaticanului a declarat: „Problemele istorice ale diviziunii dintre catolici şi ortodocşi nu au fost rezolvate”, a adăugat el, dar a fost făcut „un prim pas – mic dar important – în direcţia bună”. Direcţia este bună conform cu înţelegerea catolică. Problema refacerii unităţii creştine a fost abordată după Vatican II de papii Ioan XXII şi Paul VI (1963-1978), mai ales în discursurile de deschidere a sesiunilor conciliare, iar enciclica „Ecclesiam suam” din 1964 arăta în mod clar maniera în care Roma vedea refacerea unităţii, adică revenirea la staul. Dar ce înseamnă această revenire? Nu atât de mult o schimbare fundamentală a poziţiilor teologice cât recunoaşterea autorităţii episcopului de Roma.
Înainte de Vatican II (1962-1965), dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică a fost practic inexistent. Ulterior se poate observa o deschidere destul de mare din partea catolicilor. Poziţia actuală este mult schimbată, Biserica Catolică fiind extrem de interesată de ecumenism fără a renunţa însă la poziţia ideologică de bază. Ca atare, ea poată discuţii cu fiecare parte a lumii ortodoxe. Biserica Catolică în eforturile sale ecumenice, are în atenţie în mod deosebit Biserica Ortodoxă Rusă find conştientă că este cea mai puternică dintre toate comunităţile ortodoxe fiind în acelaşi timp şi cea mai reticentă la dialog.
Odată cu alegerea noului patriarh Kiril, s-au deschis noi oportunităţi pentru ca papa să poată face o vizită în Rusia. Un prim pas a fost deja realizat încă din primăvara anului 2008 când Papa Benedict al XVI-lea s-a adresat poporului rus, printr-un documentar difuzat pe 16 aprilie. În opinia organizatorilor, difuzarea mesajului a fost „un pas important pe calea aprofundării apropierii dintre creştinii catolici şi cei ortodocşi”. Efectele nu au întârziat să apară, mulţi telespectatori ortodocşi declarând că au rămas plăcut surprinşi de papa care li s-a părut „o persoană de înaltă demnitate şi în acelaşi timp o personalitate caldă”. Mulţi s-au declarat foarte încântaţi de faptul că Benedict XVI-lea a ales să transmită o parte din mesajul său chiar în limba rusă. Peter Humeniuk, specialist catolic în problemele ce ţin Rusia, a spus că documentarul şi mesajul papal l-au adus mai aproape pe papă de poporul rus.
Ceva mai târziu, între 21 şi 30 mai 2008, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Cardinalul Walter Kasper, a făcut o vizită în Federaţia Rusă, ca răspuns la invitaţia mitropolitului Kirill, preşedinte pe atunci al Departamentului pentru Relaţiile Ecleziastice Externe al Patriarhiei Moscovei. Cardinalul Walter Kasper într-un interviu luat de Radio Vatican declara: „Am găsit o primire la care nu mă aşteptam: foarte amabilă, foarte deschisă şi foarte fraternă. Aceasta m-a uimit şi m-a făcut să înţeleg să suntem la începutul unei noi faze a raporturilor noastre cu Biserica Ortodoxă Rusă. Mă gândesc că şi ei vor să lase în spate controversele din trecut, care există încă, e clar, nu sunt un utopist, dar se vrea să se înceapă o nouă fază de cooperare între cele două Biserici. Acest lucru e foarte important”. Numirea mitropolitului Kiril ca patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii face ca speranţele de bună colaborare să aibă un suport solid.
Zorile unei noi epoci?
Preocuparea pentru rezolvarea disensiunilor dintre catolici şi ortodocşi pare să dea şi rezultate practice. În Ucraina se încearcă o împăcare între ortodocşi şi catolici într-o manieră inedită care va putea sluji ca exemplu. Liderului Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, a venit cu o sugestie care are în vedere un sistem de „unitate duală”5 în care Bisericile Catolice Răsăritene să fie în comuniune deplină atât cu Constantinopolul cât şi cu Roma. Patriarhul ortodox de Constantinopol a avut un răspuns cât se poate de favorabil. Liderul lumii ortodoxe a sugerat că tactica „unităţii duale” ar produce o situaţie cumva similară celei din lumea creştină a primului mileniu, dinaintea separării dintre Roma şi Constantinopol. Patriarhul ecumenic a mai admis faptul că refacerea unităţii cere însă studiu, existând diferenţe importante de depăşit dar, a subliniat el, pasul esenţial fiind făcut în 1964 prin ridicarea anatemelor reciproce date de Roma şi Constantinopol cu ocazia marii Schisme din 1054. În timp ce teologii catolici şi ortodocşi îşi continuă eforturile pentru rezolvarea neînţelegerilor doctrinale, patriarhul consideră că „oamenii de rând trebuie să fie din nou împreună”.
Se va ajunge în final la o înţelegere deplină între cele două grupări majore ale creştinismului? Răspunsul nu putem decât să îl intuim plecând de la orientările prezente. Patriarhul de Constantinopol, întrebat într-o ocazie ce desparte Biserica Ortodoxă de Biserica Catolică a dat un răspuns cât se poate de sugestiv: „Nimic mai mult decât nouă secole.” Rămâne de văzut în cât timp va fi refăcută această despărţire de aproape un mileniu şi care vor fi în final rezultatele noii uniri.
În acelaşi timp situaţia actuală ridică câteva întrebări: Cât de sobornicească (sau catolică, universală) mai este Biserica Ortodoxă pe fundalul unei puternice fărâmiţări naţionale şi a unei continue erodări a autorităţii patriarhului ecumenic de la Constantinopol? Aici Biserica Catolică are un puternic atu. Pe de altă parte, prin denumirea luată, ortodocşii insistă că sunt cei ce au rămas la dreapta învăţătură. Cât de ortodocşi vor accepta catolicii să devină în urma dialogului? Trebuie să ţinem cont de faptul că inclusiv Biserica Catolică invocă a fi purtătoarea unei credinţe drepte şi nealterate. Direcţiile actuale ne arată că subiectul central al dialogului (inter-ortodox şi catolic-ortodox) nu ar fi atât de mult cel al teologiei cât ceea ce ţine de dreptul administrativ ecleziastic. Acest fapt face ca întrebarea ultimă să nu aibă în vedere cine are dreptate ci cui i se va oferi locul de onoare de a fi primul între egali. Aceasta va schimba în mod radical evoluţia evenimentelor din viitor.
Biserica catolică nu vrea nimic altceva decât deplina comuniune între Orient şi Occident, inspirându-se din experienţa primului mileniu creştin.
Papa Ioan Paul II , Enciclica „Ut omnes sint” din 25 mai 1995
1. Mesajul înt
âistătătorilor bisericilor ortodoxe, Fanar 10-12 octombrie 2008, aşa cum este publicat la http://www.noutati-ortodoxe.ro, pe data de 16 octombrie 2008.
2. Catholica.ro, Patriarhul Bartolomeu optimist după alegerea Patriarhului Kiril, 09.02.2009.
3. Catholica.ro, Patriarhul de la Constantinopol nu conduce lumea ortodoxă, 09.11.2006
4. „Service Orthodoxe de Presse”, octombrie 1996 citat de pr. prof. dr. Cezar Vasiliu în „De la anatema la Biserica Sora – Ortodocşi şi catolici în căutarea unităţii” la http://www.crestinism-ortodox.ro
5. Catholic World News, Orthodox leader suggests „dual unity” for Eastern Catholics, 19 iunie 2008
2 răspunsuri la “ÎNTRE RĂSĂRIT ŞI APUS – LUPTA PENTRU PUTERE SAU UNITATE FRĂŢEASCA?”
interesanta trecerea in pagina! chiar nu stiu ce s-ar putea comenta si cum s-ar putea trece peste cele „9 secole” :)
Se pare că în centrul discuţiilor nu va fi rezolvarea disensiunilor de ordin teologic ci recunoaşterea poziţiei de conducător în cadrul creştinismului. Sistemul de raportare duală greco-catolic ucrainian se pare că este agreat, fiind un pas important al unităţii.