Ramura tradiţională a Bisericii Anglicane s-ar putea uni foarte curând cu Biserica Catolică, acceptând conducerea spirituală a papei, anunţa pe 4 martie Washington Post. Vaticanul declara că analizează cu „serioasă atenţie” cererea din partea Comuniunii Anglicane Tradiţionale.
Biserica Anglicană şi catolicismul
Biserica Anglicană este o biserică istorică, despărţită de Roma în timpul Reformei protestante în urma unor conflicte dintre monarh şi Biserică. În Scoţia şi SUA, denumirea oficială e Biserica Episcopaliană. Încă înainte de reformă, regele Angliei exersa o influenţă considerabilă asupra Bisericii engleze. Aceasta explică de ce reforma în Anglia n-a fost începută de teologi, ci de monarhul însuşi. Datorită anatelor (impoziturilor) pe care le percepea Biserica, tensiunile dintre Roma şi rege se vor acutiza îndeosebi în timpul regilor Eduard I şi Eduard II, iar acest conflict se va materializa printr-o adevărată schismă în vremea lui Henric al VIII-lea. Motivul despărţirii de Roma îşi are originea în dorinţa regelui de a divorţa de Ecaterina de Aragon (soţia legală) şi de a se recăsători cu Ana Boleyn, o doamnă de la curte. Papa Clement VII-lea refuză şi de aceea regele rupe legătura cu Roma. Parlamentul va vota Actul de Supremaţie, care-l declară pe rege „unicul şi supremul şef al bisericii Angliei”. Ulterior Biserica Anglicană se va depărta în unele aspecte de teologia tradiţională catolică urmând influenţe evanghelice protestante. Actualmente în cadrul comunităţii anglicane se pot identifica trei ramuri principale: anglo-catolicii (America şi Australia), anglo-evanghelicii (Africa şi Australia), şi anglo-liberalii (Europa). Comuniunea Anglicană revendică aproximativ 80 de milioane de credincioşi în 160 de ţări, îndeosebi în Marea Britanie, Irlanda, Australia şi SUA alături de ţări foste colonii ale Imperiului Britanic.
După mai multe secole de dezbinare, Biserica Anglicană şi Biserica Catolică sunt în căutarea unităţii sub călăuzirea spirituală a papei. O serie de discuţii preliminare au fost încredinţate Comisiei Internaţionale Catolico-Anglicane pentru Unitate şi Misiune. Dezbaterile sunt deja avansate, iar propunerile au fost aprobate de episcopi aflaţi pe poziţii foarte înalte în ierarhiile celor două Biserici. Ca urmare a dialogului au fost emise o serie de declaraţii comune pe diverse teme: doctrina mântuirii, comuniune, autoritatea învăţăturii sau rolul Mariei.
Dintre toate aspectele discutate, unul este cel care devine elementul coagulant pentru unificarea dintre cele două biserici: rolul de conducător spiritual al papei. Într-un cadru informal, în vara anului 2002 cu ocazia unei vizite la Vatican fostul arhiepiscop George Carey de Canterbury l-a numit pe Papa Ioan Paul al II-lea „liderul spiritual al întregii creştinătăţi”. Cu ocazia acelei vizite fostul lider anglican declara: „Cred că este necesar să lucrăm mai intens la nivelul teologic, deşi trebuie să recunosc să studiile avansează în mod constant: nu atât de rapid pe cât aş dori eu, dar este adevărat că trebuie să gândim de asemenea pe termen lung.” El a continuat: „Suntem de fapt despărţiţi de peste 450 de ani, şi desigur nu este posibil să atingem unitatea dorită într-un an sau doi. Progresele care se înregistrează sunt însă încurajatoare.”[1]
Ca urmare, în 2007 Comisia Internaţională Catolico-Anglicană a emis documentul „Crescând împreună în unitate şi misiune”[2] în care se afirma: „Biserica Romano-Catolică învaţă că lucrarea episcopului de Roma (papa) ca primat universal este în acord cu dorinţa lui Hristos pentru Biserică şi un element esenţial pentru menţinerea unităţii ei în adevăr.” Acelaşi document continuă: „Facem apel către anglicani şi romano-catolici să exploreze împreună lucrarea episcopului de Roma (…) cu scopul de a asista comunităţile noastre către comuniune bisericească deplină.” Cum era de aşteptat raportul a fost întâmpinat cu ostilitate de unii dintre liderii Bisericii Anglicane posibilitatea reunificării cu Roma fiind repudiată.
Este lesne de observat că unirea de facto a celor două biserici nu se realizează doar în baza recunoaşterii autorităţii papei. De la recunoaşterea primatului papal şi până la deplina unificare va mai fi mult drum de parcurs. Vor trebui rezolvate probleme de natură teologică, liturgică şi canonică. Problema unificării este extrem de spinoasă, pentru că nu toţi liderii anglicani doresc să fie „convertiţi” la catolicism, iar pe de altă parte nici Biserica Catolică nu este extrem de deschisă cu privire la noii veniţi.
„Nu vrem să ne legăm în nici un fel de Biserica Catolică. În anumite puncte, învăţătura ei este mai rea decât în timpul Reformei.” Rev. David Phillips, secretarul general al Societăţii Bisericii şi membru al Sinodului Anglican citat de Daily Telegraph.
O eventuală soluţie
Pe fundalul unor neînţelegeri interne, o ramură tradiţională a anglicanismului cerea în octombrie 2007 luarea în considerare de către Roma a unei eventuale uniri. Conflictul din cadrul Comuniunii Anglicane a apărut odată cu dezbaterea privind posibilitatea hirotonirii de episcopi homosexuali şi a binecuvântării de căsătorii homosexuale. La acestea se adaugă decizia sinodului din vara lui 2008 de a deschide calea spre consacrarea episcopală a femeilor. Aceasta a făcut ca sciziunea din interiorul Bisericii Anglicane să se adâncească şi mai mult.
Ca reacţie la tendinţele liberale din cadrul comunităţii anglicane, încă din 1991 s-a format Comuniunea Anglicană Tradiţională. Prezenţi în 41 de ţări, cei 400.000 de anglicanii tradiţionali se autodefinesc ca fiind anglo-catolici, subliniind valoarea continuităţii tradiţiei catolice şi importanţa sacramentelor. Comuniunea Anglicană Tradiţională declară că scopul ei este „de a reaminti anglicanismului moştenirea sa, de a vindeca diviziunile produse de îndepărtările de credinţă, şi de a construi o biserică puternică pentru viitor bazată pe o conducere locală puternică”. Grupul anglicanilor tradiţionali consideră că au misiunea de a fi punctul de unitate dintre Biserica Catolică şi comunitatea anglicană. În acest sens se recunoaşte poziţia de conducător al papei păstrând în acelaşi timp învăţăturile şi tradiţia anglicană. „Noi căutăm o metodă comună eclesiastică pentru ca anglicanii catolici să fie în comuniune cu Sfântul Scaun”, scria arhiepiscopul John Hepworth din Australia – liderul comunităţii anglicanilor tradiţionali – într-un anunţ oficial adresat Congregaţiei pentru Doctrină şi Credinţă în octombrie 2007.
Vaticanul[3] , prin cardinalul William Levada, răspundea în iulie 2008 arhiepiscopului australian, afirmând că dă o „atenţie sporită” propunerii de reîntoarcere spre catolicism a fracţiunii anglicane.
De aproape două decenii, comunitatea anglicană se confruntă cu grave scindări interne subiectele fierbinţi fiind ordinarea femeilor şi homosexualitatea. După ce Biserica Anglicană a votat hirotonirea femeilor ca preoţi în 1992, câteva sute de preoţi anglicani au trecut la catolicism.
Dacă i se va da curs cererii de „uniune constitutivă” atunci, aceasta ar însemna intrarea unor întregi comunităţi parohiale în comuniune cu Roma. Vaticanul a luat în considerare această cerere urmând să ofere un răspuns oficial. Aici se întrevăd două soluţii: fie anglicanii tradiţionali vor rămâne ca grup eclesiologic separat dar unit cu Roma (modelul greco-catolic) fie comunităţile anglicane tradiţionale vor fi absorbite în întregime în marea ma
să catolică. În acest sens cardinalul Levada a recunoscut că „situaţia în cadrul Comuniunii Anglicane în general a devenit mult mai complexă” de când a fost făcută iniţial cererea, fiind destul de dificil de a se contura curând un răspuns categoric. El a afirmat că „de îndată ce Congregaţia se va afla în poziţia de a răspunde definitiv cu privire la propunerile pe care le-aţi trimis, vă vom informa”. Subiectul aderării grupului anglican tradiţional la Biserica Catolică este destul de sensibil, deoarece un pas unificator către catolicism ar implica un alt pas schismatic în sânul comunităţii anglicane ceea ce din punct de vedere diplomatic nu este de dorit.
Ca răspuns la mesajul catolic, arhiepiscopul Hepworth catatogându-l dealtfel „cald şi încurajator” comenta în privinţa atitudinii din partea Bisericii Catolice „trebuie de asemenea să ne îndemne la reînnoirea rugăciunii noastre pentru Sfântul Părinte, pentru Cardinalul Levada şi pentru cei care lucrează în cadrul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, şi pentru întreg clerul şi poporul nostru, acum când ne apropiem de o tot mai strânsă comuniune în Hristos cu Sfântul Scaun”. [4]
Cu toate acestea, Vaticanul subliniază că nu se întrevede nici o decizie concretă. Aspectele practice ale unirii nu pot fi rezolvate peste noapte. În ciuda situaţiilor specifice delicate, o direcţie este clară: unirea sub autoritatea unui lider comun este dezideratul suprem în ciuda tuturor diferenţelor de factură teologică sau de rit. Cu siguranţă că un prim pas al unificării că ar fi absorbirea fracţiunii anglicane tradiţionale ceea ce din punct de vedere al imaginii ar fi o victorie notabilă pentru Benedict al VXI-lea, făcând din poziţia papală simbolul reunificării întregii creştinătăţi.
NOTE:
[1] Catholica.ro, Primatul anglican îl recunoaşte pe Papa ca „lider spiritual al creştinismului”, 21.06.2002,
[2] Documentul poate fi găsit în format electronic pe siteul oficial al comuniunii anglicane: http://www.aco.org/ministry/ecumenical/
[3] Catholica.ro, Vaticanul analizează cerea de comuniune a anglicanilor, 31.07.2008
[4] Catholica.ro Vaticanul analizează cerea de comuniune a anglicanilor, 31.07.2008