2300 DE SERI SI DIMINETI

Şi el mi-a zis: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!” Daniel 8:14

Ce să înţelegem prin „două mii trei sute de seri şi dimineţi”? Expresia în ebraică e lipsită de conjuncţia „şi” fiind simplu ‘ereb boqer (ערב בקר), literal „seară dimineaţă”, o expresie comparabilă cu descrierea zilelor creaţiunii: „a fost o seară, şi apoi a fost dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi” (Geneza 1,5 şi versetele următoare). Poate din acest motiv Septuaginta (LXX) are cuvântul „zile” după expresia „seară şi dimineaţă” (εσπερας και πρωι ημεραι adică seri şi dimineţi zile).

Din acest motiv, unele din traducerile Bibliei preferă redarea zile în locul expresiei seri şi dimineţi.

Versiunea regelui Iacob (cea folosită şi de William Miller) – „two thousand and three hundred days” – adică în traducere două mii trei sute de zile.

Versiunile vechi din limba română merg pe redarea textuală din Septuaginta:

„până în sară şi dimeneaţă zile 2300 şi se va curăţi cel sfânt. (Biblia de la Bucureşti, 1688)

„până sara şi dimineaţa, zile doao mii şi trei sute şi să va curăţi besearica”. (Biblia de la Blaj, 1795)

„Un cititor evreu n-ar putea înţelege că perioada de timp de 2300 de seri-dimineţi ar fi 2300 de jumătăţi de zile sau 1150 de zile întregi, deoarece seara şi dimineaţa la creaţiune constituia nu o jumătate de zi ci o zi întreagă” afirmă Johann Friedrich Karl Keil (1807-1888), un renumit cercetător luteran, specialist în VT.

Încercând să facă perioada aceasta să se conformeze cât de cât la cei trei ani ai pustiirii templului de către Antioh IV, unii pretind că expresia „2300 seri şi dimineţi” ar fi doar 1150 de zile literale dar nici aşa problema nu este rezolvată. I Macabei 1:17 ne informează că „urâciunea pustiirii” a fost aşezată asupra Templului în ziua a 15 a lunii Chislev a anului 145 iar restaurarea serviciilor de la Templu s-a făcut în ziua 25 [1 ] a lunii Chislev a anului 148. Avem deci trei ani şi zece zile. Adică (365 x 3) + 10 = 1095 + 10 = 1105. Avem deci o diferenţă de 45 de zile până la 1150.

Diverşi comentatori au căutat, dar fără succes, să găsească un eveniment în istorie care să corespundă unei perioade de 2300 de zile reale. După cum observă Wright [2] „toate eforturile de a armoniza perioada, fie considerând 2300 de zile, fie 1150 de zile, cu oricare epocă istorică precisă menţionată în cărţile Macabeilor sau în Iosif s-au dovedit zadarnice …” Să avem deci o profeţie „ratată”? Asta pentru că în opinia criticilor liberali nu ar fi nici o profeţie ci doar o speranţă expusă sub forma unei aşa-numite predicţii al unui pseudo-Daniel care a avut şansa de a se împlini mai devreme decât s-ar fi aşteptat oricine.

Dar ar mai fi o variantă. Singura cale de a da un sens acelor „zile” este de a le aplica într-un sens profetic prin folosirea principiului zi-an. De remarcat că această cheie profetică nu este inventată de specialiştii contemporani în „năzbâtii teologice” ci e un principiu hermeneutic utilizat de secole.

În context creştin, această cheie a fost pentru prima dată folosită într-o expunere a lui Tychonius prin 380 când explica pasajul din Apocalipsa 11:9: „trei zile şi jumătate înseamnă trei ani şi şase luni” (dies tres et dimidium; id est annos tres et menses sex). În secolul V, Faustus de Riez oferă aceeaşi interpretare pasajului amintit scriind că „celor trei zile şi jumătate corespund trei ani şi şase luni” (tres et dimidius dies tribus annis et sex mensibus respondent), pentru ca în 550 Primasius să aplice aceeaşi interpretare: „e posibil să înţelegem cele trei zile şi jumătate ca trei ani şi şase luni” (tres dies et dimidium possumus intelligere tres annos et sex menses). Ceea ce ne atrage atenţia este faptul că Primasius face apel la Numeri 14:34 în vederea unei astfel de interpretări. Aceeaşi explicaţie este oferită de diverşi cărturari creştini, precum venerabilul Bede (730 d. Hr), sau Anspert, Arethas, Haymo, ori Berengaud (toţi trăind prin secolul IX).

Această cheie profetică a supravieţuit vremii, fiind destul de populară chiar şi în secolul XIX pe timpul lui William Miller.

Într-un comentariu al lui Adam Clarke (pregătit cam între 1810-1825) în dreptul versetului 14 găsim următoarea notă: „Totuşi cred că zilele profetice ar trebui înţelese aici, ca şi în alte părţi ca semnificând mulţi ani. Dacă datăm aceşti ani de la viziunea cu ţapul (invadarea Asiei de către Alexandru), aceasta fiind la 3670 Anno Munndi, adică 334 î. Hr; şi două mii trei sute de ani ne va duce în 1966, sau peste 141 de ani din momentul de faţă, adică 1825.”

Iată un alt exemplu, dintr-un alt comentariu (Treasury of Scripture Knowledge) de pe la 1880 având diverşi autori (Canne, Browne, Blayney, Scott şi alţii). „Adică 2.300 de ani, ceea ce înseamnă că din momentul în care Alexandru invadează Asia în 334 î.Hr se va ajunge la 1966.”

În baza unor astfel de interpretări se va naşte sionismul evanghelic care considera că în vremea din urmă templul din Ierusalim va fi reconstruit (repus în funcţiune, după cum redau unele versiuni pasajul din Daniel 8:14), Israelul jucând un rol deosebit, în contextul evenimentelor finale.

Ideile cu privire la restaurarea naţiunii evreieşti au devenit un subiect de dezbatere publică prin secolul XIX fiind bine conturate de către unii din predicatorii şi teologii protestanţi din Marea Britanie şi America. Lordul Shaftesbury, va face demersurile pentru înfiinţarea unui consulat britanic la Ierusalim în 1838. La iniţiativa Bisericii Scoţiei, în 1839, se va publica un document intitulat “Memorandumul monarhilor protestanţi ai Europei pentru reîntoarcerea evreilor în Palestina” care era în acelaşi timp şi un raport al situaţiei evreilor în Israel. În august 1840, The Times anunţa că guvernul britanic recunoştea restaurarea naţiunii evreieşti ca fiind îndeplinită. Prin tratatul de la Paris (1856) se garanta evreilor şi creştinilor dreptul de a se aşeza în Palestina.

John Nelson Darby (1800-1882), un pastor al Fraţilor din Plymouth, (cunoscuţi mai târziu ca creştini după Evanghelie) credea în mântuirea viitoare a Israelului. El se baza pe Isaia 32 şi susţinea că la încheierea istoriei, Israelul ca naţiune se va bucura de binecuvântări pământeşti diferite de binecuvântările cereşti de care va avea parte Biserica. Aşa cum afirmă Paul Enns, “Darby a dezvoltat schema dispensaţionalismului subliniind că fiecare epocă îl plasează pe om într-o anume stare … dar fiecare dispensaţiune va culmina cu un eşec.” [3] În concepţia lui Darby istoria e împărţită în 7 epoci: (1) De la starea inocenţei paradisiace la Potop; (2) Noe; (3) Avraam; (4) Israel; (5) Namurile; (6) Duhul şi (7) Mileniul.

Conform acestui sistem de interpretare Biserica Creştină este văzută ca un instrument de salvare pentru neamuri (neevrei) şi în acord cu planurile divine, poporul evreu se află într-o altă dispensaţiune a harului. Conform acestui scenariu Biserica
va fi răpită de pe Pământ pentru a nu trece prin necazul cel mare. Cyrus Scofield (urmaş al lui Darby), scriind la începutul secolului XX credea cu tărie că întoarcerea evreilor în Ţara Sfântă (şi în mod special Ierusalim) este o împlinire profetică. Tot el a prezis că locurile sacre ale islamului vor fi distruse şi se va începe reconstrucţia Noului Templu la Ierusalim, eveniment care va marca încheierea epocii (dispensaţiunii) Bisericii, fiind în acelaşi timp semnul apariţiei Antihristului care va desacraliza (pentru a câta oară?!) Locul Sfânt. Toţi (dintre evrei) care vor fi credincioşi legământului lui Dumnezeu îl vor recunoaşte pe Isus ca fiind Mesia şi se vor opune Antihristului. Numai că lucrurile nu s-au petrecut întocmai şi nici nu avem vre-o indicaţie că ar sta aşa.

Dar să ne întoarcem la cele 2.300 de seri şi dimineţi. Dacă aţi observat, aceşti comentatori, contemporani cu Miller aplică principiul care era recunoscut valabil în descifrarea profeţiilor (o zi profetică = un an). Ceea ce este diferit la Miller, e punctul de plecare. Asta pentru că William Miller observă legătura dintre cele 2.300 de seri şi dimineţi (capitolul 8) şi cele 70 de săptămâni (capitolul 9) ceea ce face anul de pornire al numărătorii să fie comun pentru ambele perioade şi anume darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului (457 î.Hr), cele 70 de săptămâni fiind tăiate din această perioadă mai mare de 2.300 de zile profetice.

Fiind un atent cercetător al Scripturii, Miller ia în atenţie detaliul din Daniel 8:26 (Iar vedenia cu serile şi dimineţile … este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.”) considerând că încheierea celor 2.300 de zile profetice trebuie să treacă dincolo de finalizarea celor 70 de săptămâni, având prin excelenţă o semnificaţie pentru vremea sfârşitului.

Şi totuşi unde a greşit William Miller şi mai ales de ce? Nu în calculele profetice ci în descifrarea semnificaţiilor simbolice din ultima parte a versetului din Daniel 8:14 „sanctuarul va fi curăţit”. Greşeala lui poate fi oarecum înţeleasă dacă înţelegem contextul în care s-a produs: febra aşteptării mileniului. Spre deosebire de unii dintre contemporanii săi, Miller credea că venirea lui Hristos va fi vizibilă marcând începutul Mileniului; iar pentru el „curăţirea Sanctuarului” însemna o curăţire prin foc a întregii planete, cei nelegiuţi fiind nimiciţi la revenirea lui Hristos, iar după acest eveniment omenirea intrând în cei o mie de ani de pace.

În ciuda unor presiuni din partea colaboratorilor, Miller niciodată nu a stabilit o dată exactă a revenirii lui Isus Hristos. Cu toate acestea, la presiunea adepţilor iată ce scria la începutul anului 1843: “Pe scurt, principiile mele sunt: Isus Hristos va veni curând pe Pământ să cureţe, să purifice şi să ia posesiunea sa, toţi sfinţii, undeva între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844” [4]

După trecerea datei stabilite el scria lui Joshua Himes, unul dintre apropiaţii săi: “Încă îl aştept pe dragul meu Mântuitor…. Timpul, precum am calculat, s-a împlinit şi aştept din clipă în clipă să-L văd pe Mântuitorul coborând din cer. Iar acum nu tânjesc după nimic altceva decât după această slăvită speranţă.” [5]

Miller alături de colaboratorii săi nu negau că ar putea să fie şi erori în calculul realizat – dar greşelile să fie cauzate de folosirea necorespunzătoare a datelor istorice. Pe de altă parte, declaraţiile lui Miller arată că nu era nicidecum un fanatic, obsedat de date şi calcule ci un creştin aşteptător al revenirii lui Isus Hristos cum dealtfel ar trebui să fie oricare credincios: “Dacă Hristos vine precum aşteptăm, vom cânta un cântec de victorie foarte curând. Dacă nu, vom veghea, ne vom ruga, şi vom predica până ce El va veni, pentru că în curând, timpul nostru şi orice perioadă profetică va fi împlinită” [6] Şi până la urmă aşa s-a şi întâmplat. În baza calendarului karait [7] (diferit de cel rabinic, oficial) s-a ales ca dată 18 aprilie1844, zi care a trecut ca oricare alta. Mulţi dintre milleriţi au crezut că de acum sunt în timpul când „mirele zăboveşte” (Matei 25:5) revenirea Lui fiind foarte aproape.

În perioada verii, mişcarea millerită cunoaşte o regresie simţitoare, numai că în august 1844 la o serie de conferinţe susţinute în Exeter, New Hampshire, Samuel S. Snow vine cu o interpretare care va avea menirea să reaprindă tăciunii milleriţi: bazat pe tipologia biblică şi făcând legătura curăţirii locului sfânt din Daniel 8:14 cu sărbătoarea de curăţire a tabernacolului în Ziua Ispăşirii din Levitic 23:27, Snow anunţă că revenirea lui Hristos va fi în „ziua a zecea din luna a şaptea” a anului 1844, urmând calendarul iudaic. Astfel se ajunge la stabilirea datei de 22 octombrie.

Ziua marii speranţe s-a transformat curând în ziua marii dezamăgiri. Reacţiile la dezamăgire au fost variate: unii au continuat să aştepte arătarea lui Hristos în viitorul cel mai apropiat aducând în atenţie diferite date, iar alţii au afirmat că Isus a venit, dar într-un mod invizibil [8], Mileniul fiind deci inaugurat.

Alţii au mers pe o altă direcţie. În timp ce doi aşteptători ai revenirii lui Hristos (un anume Hiram Edson şi un prieten de-al lui) traversau un câmp cultivat cu porumb, pentru a vizita alţi prieteni, a părut că o mână l-a atins pe umăr. A privit în sus pentru a vedea – ca într-o viziune – cum se deschid cerurile şi pe Hristos, în Sanctuarul ceresc, intrând în Sfânta Sfintelor, pentru a începe acolo o lucrare de slujire pentru poporul Său, în loc să iasă din Locul Preasfânt pentru a curăţi lumea prin foc, aşa cum propovăduiseră ei. Ca urmare a acestei experienţe neobişnuite, un grup de milleriţi au procedat la un studiu biblic foarte atent. Printre ei era însuşi Hiram Edson, F. B. Hahn, un medic, şi O. R. L. Crozier, un învăţător. Ei aveau să declare că sanctuarul care urmează să fie curăţit la sfârşitul celor 2300 de ani nu era pământul, ci tabernacolul din cer, avându-L pe Hristos slujind pentru noi în Sfânta Sfintelor şi ar reprezenta „ceasului judecăţii lui Dumnezeu”, trâmbiţat în solia primului înger di Apocalipsa 14:6,7. Crozier, învăţătorul, a scris descoperirile făcute de grupul de studiu. Acestea au fost tipărite pe plan local şi apoi într-o formă mai cuprinzătoare într-o publicaţie cunoscută sub denumirea de Day-Star (Luceafărul), scoasă în Cincinnati, Ohio. Ba chiar un număr special din 7 februarie 1846 a fost consacrat în întregime acestui studiu biblic asupra chestiunii Sanctuarului.

Dar controversele nu aveau să înceteze.

De fapt, abia acum începeau.

1 În cinsta acestui eveniment s-a instituit o sărbătoare cunoscută în NT ca „praznicul Înnoirii Templului” – Ioan 10:22. Sărbătoarea a fost instituită de Iuda Macabeul pentru a celebra curăţirea Templului şi restatornicirea serviciilor lui după profanarea de către Antioh Epifanul (vezi Daniel 11:14). Potrivit cu 1 Macabei 4:59: „Şi au rânduit Iuda şi fraţii lui şi toată adunarea lui Israel, ca să se ţină zilele înnoirii jertfelnicului în vremurile sale din an în an în opt zile, de la douăzeci şi cinci ale lunii Chislev, cu veselie şi cu bucurie.” Iosif Flavius ne spune că praznicul era numit „sărbătoarea Luminilor” (Antichităţi xii. 7. 7 [325]). Luna Chislev (sau Casleu, Kislev ori Cisleau) corespunde cu nov./dec. din calendarul actual. În literatura rabinică sărbătoarea este numită Hanukkah, însemnând „dedicare”.

2 Charles H. H. Wright, Daniel and His Prophecies, 1906, p. 186, 187

3 Paul Enns, The Moody Handbook of Theology, Chicago, Moody, 1989,
p. 516

4 Citat de Everett N. Dick, William Miller and the Advent Crisis Berrien Springs, Andrews University Press, 1994, 96-97.

5 William Miller, „Letter From Mr Miller—His Position”,The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, April 10, 1844, 77.

6 William Miller, „Mr Miller at Washington”,Advent Herald, March 6, 1844, 39.

7 Karaiţii sunt o sectă evreiască ce neagă autoritatea tradiţiei orale bazându-se exclusiv pe Scripturi.

8 Pe linia acesta va merge şi Taze Russel, cel care va pune bazele grupului Studenţilor în Biblie, cunoscuţi acum ca Martori ai lui Iehova.