Oamenii religioşi cred în rezultatele pozitive ale credinţei lor în Dumnezeu. În general, la nivelul populaţiei, există o aşteptare răspândită ca oamenii credincioşi să o ducă bine, să fie mai sănătoşi, iar cei răi să aibă parte de necazuri, boli şi pedepse. Realitatea este însă mult mai complexă, cu aspecte contrare acestor aşteptări. Cât de folositoare este credinţa religioasă pentru sănătate sau pentru vindecarea bolnavilor?
Când vorbim despre religie ne referim la un set de credinţe, ritualuri şi practici identificate într-o comunitate de credincioşi. În general, se consideră că religia înseamnă aderarea la credinţele şi practicile unei instituţii religioase, în timp ce spiritualitatea e înţeleasă ca experienţă personală, subiectivă. Din acest motiv, chiar când vorbim despre credincioşi ca membrii ai unei organizaţii religioase, nu trebuie să trecem cu vederea aspectul personal al experienţei spirituale, care de cele mai multe ori are o mai mare influenţă asupra vieţii individului decât apartenenţa la o anumită comunitate religioasă.
Religia favorizează sănătatea
Diverse studii confirmă că persoanele credincioase rezistă mai bine în faţa bolilor. Într-o lucrare publicată în 20031, au fost trecute în revistă rezultatele mai multor studii despre relaţia dintre religiozitate şi sănătatea fizică. Aşa cum era de aşteptat religia/spiritualitatea are un impact semnificativ asupra sănătăţii. Subiecţii implicaţi activ în viaţa bisericii au dovedit o longevitate mai mare şi o capacitate sporită de refacere în caz de boală. Cercetătorii susţin că nu e nimic miraculos în acest lucru. Responsabilă pentru efectul descris ar fi starea de bine psiho-afectivă a individului, derivată din credinţa religioasă. Implicarea în activităţile bisericii (participarea la slujbele religioase, slujirea voluntară pentru ajutorarea altora) îi oferă credinciosului sentimentul valorii personale, esenţial pentru o sănătate bună.
Apoi trebuie amintit că apartenenţa religioasă în sine determină direct stilul de viaţă şi, implicit, starea generală de sănătate a individului. În unele grupări religioase este interzis consumul de alcool, tutun şi droguri. Multe alte organizaţii religioase descurajează consumul de substanţe sau alimente dăunătoare. Întrucât multe dintre afecţiunile fizice sunt generate de consumul de alcool, de tutun sau droguri, este uşor de intuit că în rândul comunităţilor de credincioşi numărul acestor probleme de sănătate sunt mai reduse.
Unul dintre cele mai reprezentative studii în acest sens prezintă cazul adventiştilor de ziua a şaptea care împărtăşesc valorile creştine generale, dar se disting prin accentul pe care îl pun pe un stil de viaţă sănătos, derivat dintr-o abordare teocentrică. Studiile au arătat că starea generală de sănătate este superioară în cazul adventiştilor, care au o şi o longevitate peste media generală. Această stare de fapt este explicată de stilul de viaţă al membrilor acestei comunităţi religioase. Adventiştii sunt cunoscuţi pentru abstinenţa strictă de la fumat, consum de alcool sau alte droguri, pentru excluderea din alimentaţie a cărnii de porc, precum şi pentru promovarea unui regim alimentar vegetarian.
Pe parcursul ultimilor 40 de ani s-au publicat peste 300 de articole ştiinţifice medicale despre starea de sănătate şi stilul de viaţă al adventiştilor. Primul studiu de mare anvergură, Studiul Mortalităţii Adventiste, a cuprins un număr 23.000 de adventişti din California şi a fost desfăşurat între anii 1958-1965, respectiv în 1985, fiind finanţat de guvernul american. Un alt studiu major, finanţat de Institutul Naţional de Oncologie din SUA a început în 1974 şi a durat până în 1988. Toate studiile au confirmat o incidenţă mai scăzută a bolilor cardio-vasculare şi a cancerului, dar şi o speranţă de viaţă mai mare la adventişti decât la restul populaţiei. Studiile au arătat că speranţa de viaţă este cu 7,28 ani mai mare la bărbaţi şi cu 4,42 ani mai mare la femei. Adventiştii vegetarieni s-au remarcat printr-un spor de longevitate mai avansat decât în cazul adventiştilor cu dietă carnată. Astfel, la bărbaţii adventişti vegetarieni s-a constatat un plus de 9,5 ani, iar la femei un plus de 6,1 ani.
[vimeo http://www.vimeo.com/14261425 w=640&h=480]
Este cert că religia are o influenţă pozitivă asupra stării de bine a persoanei. Credinţa stimulează optimismul, iar închinarea oferă oportunitatea experimentării unor sentimente benefice sănătăţii. Apartenenţa la un grup religios oferă un imbold cenzurării comportamentului deviant, creând oportunitatea stabilirii unor relaţii sociale sănătoase, cu efecte pozitive în general şi, mai ales, în perioadele de traumă sau post-traumă.
Puterea vindecătoare a credinţei
Oamenii de ştiinţă şi teologii cad de acord în privinţa faptului că Universul funcţionează după legi consecvente şi durabile. De fapt, dintr-o perspectivă teologică, ignorarea legilor naturale este sinonimă cu ignorarea legilor divine. Din acest punct de vedere, preocuparea pentru păstrarea sănătăţii este cel puţin la fel de sacră precum rugăciunea pentru vindecarea unui bolnav. Istoria a reţinut însă şi ocazii în care Dumnezeu a oferit darul miraculos al vindecării. Vindecarea prin intermediul credinţei este un concept potrivit căruia boala poate fi învinsă prin credinţa în puterea divină. Invocarea puterii divine se face prin rugăciuni sau alte ritualuri. Astfel de practici sunt comune tuturor religiilor de pe glob şi, indubitabil, se pot constata cazuri de vindecare prin intermediul ritualurilor religioase, fără a exista limite la un anumit cult.
Dr. Alexis Carrel (1873-1944), chirurg şi biolog francez, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină (1912), este cunoscut pentru opinia sa despre puterea rugăciunii. În 1941, a publicat un articol despre rugăciune în revista Reader’s Digest. Carrel avea să revină ulterior asupra subiectului, în eseul intitulat Rugăciunea: „Printre nenumăratele efecte (ale rugăciunii), medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative”, scria Carrel.
Dar poate fi folosită rugăciunea ca instrument de vindecare şi tratament? Louis Rose, un psihiatru britanic, a investigat sute de cazuri despre ceea ce în limbaj comun sunt numite vindecări miraculoase. În cartea Faith Healing (Vindecarea credinţei), publicată în 1971, ajungea la următoarea concluzie: „Nu am avut succes. După aproape douăzeci de ani de muncă nu am găsit încă o «vindecare miraculoasă» şi fără aceasta nu pot fi convins de eficacitatea a ceea ce, în limbaj comun, se numeşte vindecarea credinţei.” Problema se adânceşte şi mai mult dacă ne gândim că, în ultimele trei decenii, în Statele Unite2 au decedat peste 200 de copii din cauza unor afecţiuni tratabile, întrucât părinţii s-au bazat pe puterea vindecătoare a credinţei, refuzând tratamentele convenţionale.
Pe de altă parte, cardiologul Randolph C. Byrd3 a publicat într-o revistă de specialitate (1988) poate cel mai celebru studiu care susţine utilitatea rugăciunii de mijlocire pentru bolnavi. Experimentul dublu-orb4 a dovedit că pacienţii pentru care s-au făcut rugăciuni s-au simţit mult mai bine
decât ceilalţi. Validitatea studiului a fost atacată în repetate rânduri, o mulţime de critici fiind aduse inclusiv jurnalului medical care a publicat un astfel de studiu. În decursul anilor, diverse experimente au confirmat5 sau au infirmat6 puterea de vindecare a rugăciunii.
Vestea proastă pentru cercetători constă în faptul că vindecarea miraculoasă este un fenomen care nu se întâmplă după un anume model matematic – altfel nu ar mai fi minune. Fiind deci imposibil de reprodus la cerere în laborator, ea nu poate face obiectul cercetării ştiinţifice. Pe de altă parte, cât de mult ar putea fi folosite instrumentele de cercetare în analizarea unui fenomen spiritual? În situaţia de faţă e ca şi când cu ajutorul unui şubler s-ar verifica acurateţea gramaticală a unui text. S-ar putea ca abordarea materialistă a cercetătorilor să trunchieze în general complexitatea procesului vindecării şi să impună o definire limitată a ceea ce numim vindecări miraculoase?
Autosugestie, şarlatanie sau minune autentică?
În toate cazurile de vindecare prin credinţă, elementul comun este încrederea într-un viitor mai bun, în capacitatea de a învinge boala prin intermediul ajutorului de sus. Oamenii religioşi nu pot să spună cum se realizează vindecarea miraculoasă (şi nici nu sunt preocupaţi de aşa ceva) lucrul acesta fiind lăsat în seama Celui Atotputernic ci doar ca un act de credinţă atribuie vindecarea, intervenţiei divine – Dumnezeu având, de altfel, libertatea de a folosi orice metodă în atingerea scopului final. Pe de altă parte, cercetătorii spun că vindecările prin credinţă sunt similare fenomenului numit placebo care, în esenţă, nu are nimic supranatural. Aşteptarea bolnavului ca un medicament sau o procedură să-i aducă alinare sau vindecare, conduce la rezultatele scontate. În schimb, atunci când o substanţă sau o procedură neutră conduce la efecte negative, conforme aşteptărilor pacientului, are loc fenomenul revers numit nocebo. Se prea poate ca atunci când o persoană crede cu putere că prin intermediul unei rugăciuni sau a unui ritual va fi vindecată să se petreacă un fenomen similar placebo. Dar acest lucru nu anulează „puterea credinţei” ci vine tocmai ca o confirmare. În contextul experienţei credinciosului, credinţa este încrederea în Dumnezeu care vindecă, aspect care nu poate fi nicidecum negat dar nici infirmat de experimente.
Din nefericire, fenomenul vindecării prin credinţă este pus în penumbră, paradoxal, chiar de cei care îl practică. Multe dintre aşa-numitele vindecări miraculoase sunt înşelăciuni şi falsuri. Americanca Kathryn Johanna Kuhlman (1907-1976) a fost o vindecătoare şi propovăduitoare a Evangheliei, care în anii ’60-’70 ai secolului trecut şi-a promovat vindecările prin intermediul emisiunii televizate I Believe In Miracles (Eu cred în miracole). Conform cercetărilor întreprinse de dr. William A. Nolen, în niciunul din multele cazuri în care Kuhlman a pretins vindecarea nu s-a putut confirma acest fapt. Este celebru cazul unei doamne despre care s-a spus că ar fi fost vindecată de cancer la coloana vertebrală. Adusă pe scenă, persoana în cauză a mers „prin credinţă”, impresia creată privitorilor fiind foarte puternică. Ceea ce nu s-a ştiut este că, a doua zi, coloana vertebrală a cedat, iar patru luni mai târziu a survenit decesul.
Mulţi dintre vindecătorii care se numesc trimişii cerului nu demonstrează puterea lui Dumnezeu, ci mai degrabă puterea înşelăciunii, interesul lor fiind orientat nu spre binele celui suferind, ci spre celebritate, spectacol şi bogăţie. Iar bolnavii care apelează la astfel de vindecători ar trebui să sesizeze acest detaliu şi să nu se lase amăgiţi.
Lumea minunilor
Louis Rose declara că nu a putut identifica în urma studiilor sale nici o vindecare miraculoasă. Dar ce este până la urmă o minune? Adesea gândim că fenomenele care pot fi explicate prin legile naturii sunt fenomene naturale, iar cele care nu pot fi explicate astfel le catalogăm ca fiind minuni. O astfel de abordare, moştenire a gândirii iluministe, este deficientă deoarece minunea va fi percepută mai degrabă în funcţie de gradul de informare şi nu de natura fenomenului în sine. Cu alte cuvinte, înţelegerea proceselor fenomenului va avea drept consecinţă distrugerea aurei miraculoase, pentru că se pleacă de la o perspectivă materialistă.
Abordarea materialistă distruge prin reducţionismul ei rigid „corola de minuni a lumii”, reducând procesele la reacţii, sentimentele la impulsuri neuronale, sănătatea la buna „funcţionare” a sistemelor şi organelor. Centrat pe elementele constituente ale unui sistem, materialismul ajunge să nu mai vadă pădurea din cauza copacilor, confundând cauza cu scopul.
Poate fi aleasă însă o abordare convergentă. În studiu – fenomenul îndrăgostirii. Acesta poate fi „explicat” şi dintr-o perspectivă bio-chimică, fără ca acest fapt să elimine fiorul dragostei, nici măcar în cazul celui mai mare bio-chimist. În aceeaşi ordine de idei, conform teoriei sale, Freud nu credea în iubire deoarece, pentru el, totul nu era decât o manifestare a impulsurilor sexuale. Pentru neuro-psihiatrul austriac finalitatea tuturor lucrurilor era sexualitatea. Cu toate acestea, el însuşi a recunoscut, implicit, că dragostea nu poate fi redusă doar la nivelul impulsurilor sexuale. Tocmai de aceea îi scria logodnicei lui: „Când vei veni la mine, mica mea prinţesă, iubeşte-mă iraţional!” Materialismul mecanicist devine ridicol în încercarea de a explica toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice. Abordarea materialistă este secvenţială şi, prin urmare, limitată, oferind o înţelegere parţială şi uneori distorsionată a realităţii. Experimentele şi testele asociate paradigmei materialiste nu vor putea desluşi tainele minunilor, fie ele chiar şi în domeniul medical.
Cu siguranţă că materia este uşor de cercetat cu instrumentele ştiinţei dar nu ştiinţa este cea care ne atrage atenţia că existenţa este cu mult mai complexă şi nu trebuie să fie limitată la aspectul material? După cum teoria relativităţii a lui Einstein nu suspendă legile fizicii newtoniene, similar, o abordare a lumii dintr-o perspectivă spirituală (religioasă) nu este antagonică perspectivei materiale, ci mai degrabă complementară. De exemplu, un adolescent sociofob, cu o slabă imagine de sine, intră în contact cu o comunitate religioasă. Pentru un psiho-sociolog, dezvoltarea ulterioară a tânărului va fi explicată în condiţiile întăririi imaginii de sine, a simţământului de valoare personală şi a interacţiunilor sănătoase cu grupul social al credincioşilor. Pentru membrii bisericii unde tânărul participă la viaţa religioasă, transformarea sa este o minune, dovadă clară a unei vieţi schimbate prin puterea divină. De altfel, orice eveniment, mai mult sau mai puţin obişnuit, este o minune pentru omul religios sau, în cuvintele teologului şi filosofului german Friedrich Schleiermacher7 (1768-1834), „cu cât eşti mai religios, cu atât mai des vei vedea minuni întâmplându-se peste tot”.
Din acest motiv, minunea nu ţine de magie, ci de divin şi nicidecum de ignoranţă, ci de recunoaşterea puterii divine. Minunea nu este deci ceva pentru care nu există nicio explicaţie, ci dimpotrivă, ceva care, prin chiar înţelegerea complexităţii procesului, printr-un act de credinţă, va fi atribuit lui Dumnezeu. Printr-o astfel de abordare, goana după vindecări miraculoase ar fi repede potolită. Dar „noi trăim într-o lume a soluţiilor instant. Când avem o problemă, noi aşteptăm ca Dumnezeu să ne înmâneze răspunsul uşor şi imediat, precum l-am şi cerut”8. În lumina istoriei sacre se poate spune că Dumnez
eu nu face astfel de miracole. Aşa se expică de ce aşteptările nerealiste faţă de minuni devin sursele multor frustrări şi neîmpliniri.
Dumnezeu nu-i protejează pe credincioşi într-un mod miraculos, printr-un scut invizibil sau oferindu-le de fiecare dată soluţii rapide pentru orice boală. El îi protejează în primul rând prin porunci şi sfaturi care să-i ferească de rău. Iar dacă mecanismul intern al unei minuni începe să fie descifrat, aceasta nu o face mai puţin miraculoasă, după cum tehnologia electronică avansată folosită la un automobil nu încetează să funcţioneze doar pentru că la volan este un inginer specialist în electronică. În același timp, Dumnezeu intervine în viaţa omului, dar în conformitate cu suveranitatea Sa. Spre exemplu, apostolul Pavel a vindecat un olog, dar Biblia nu ne spune că ar fi făcut aceeaşi minune şi pentru tovarăşii săi de activitate, care sufereau de diverse boli. De asemenea, minunea nu este un spectacol de magie! Iisus nu a făcut minuni doar pentru că Irod voia să vadă ceva distractiv. În acest context, s-ar putea spune că mare parte din ocaziile moderne de vindecare publică nu au nimic în comun cu atributele unei minuni veritabile, ignorate atât de comunitatea ştiinţifică cât şi de cea religioasă.
NOTE:
1. L. H. Powell, L. Shahabi, C. E. Thoresen, „Religion and spirituality: linkage to physical health”, American Psychologist, nr. 58 (1), 2003, p. 36-52
2. „Faith Healing. Making Treatment Decisions”, American Cancer Society, 15 iunie, 2009
3. R. C. Byrd, „Positive therapeutic effects of intercessory prayer in a coronary care unit population”, Southern Medical Journal, nr. 81, 2003, p. 826-829
4. Experimentul dublu-orb este un tip de experiment terapeutic clinic în cursul căruia atât medicul cât şi pacienţii nu cunosc natura medicamentelor (sau procedurilor) utilizate, pentru evitarea fenomenelor de sugestie care pot modifica aprecierea corectă a eficienţei tratamentului. În cazul amintit, nici medicii dar nici pacienţii nu ştiau care sunt cei pentru care se făceau rugăciuni.
5. W. S. Harris, M. Gowda, J. W. Kolb, C. P. Strychacz, J. L. Vacek, P. G. Jones, A. Forker, J. H. O’Keefe, şi B. D. McCallister, „A Randomized, Controlled Trial of the Effects of Remote, Intercessory Prayer on Outcomes in Patients Admitted to the Coronary Care Unit”, Arch Intern Med, nr. 159, 1999, p. 2273-2278
6. H. Benson, J. A. Dusek, J. B. Sherwood, P. Lam, C. F. Bethea, W. Carpenter, S. Levitsky, P. C. Hill, D. W. Clem Jr., M. K. Jain, D. Drumel, S. L. Kopecky, P. S. Mueller, D. Marek, S. Rollins, P. L. Hibberd, „Study of the Therapeutic Effects of Intercessory Prayer (STEP) in cardiac bypass patients: a multicenter randomized trial of uncertainty and certainty of receiving intercessory prayer”, American Heart Journal, nr. 151, 2006, p. 934-942
7. Citat de Jonathan Hill, Istoria gândirii creştine, Oradea, Casa Cărţii, 2007, p. 237
8. Glaphre Gilliland, When the Pieces Don’t Fit, Zondervan Publishing House, 1984, p. 89
