Bisericile lumii au fost încurajate de Consiliul Mondial al Bisericilor să organizeze şi să se implice în proiecte care vizează protejarea şi salvarea mediului înconjurător. Perioada dedicată acestei inițiative de mediu globale a fost 1 septembrie – 4 octombrie, iar datele nu au fost alese întâmplător.
Încă din 1989, patriarhul ecumenic Dimitrios a stabilit pentru întreaga lume ortodoxă ca pe 1 septembrie să fie o zi de rugăciune pentru protejarea mediului. Iar data de 4 septembrie este, în calendarul catolic, ziua sfântului Francisc de Assisi, declarat patron al animalelor şi al mediului. Merită amintit că propunerea pentru acest timp special dedicat creaţiei lui Dumnezeu s-a născut în cadrul celei de-a III-a Adunări Ecumenice Europene care s-a desfăşurat la Sibiu, în septembrie 2007.
O preocupare „nouă”
Preocuparea pentru protejarea mediului este specifică societăţilor industrializate unde efectele poluării sunt vizibile şi unde intervenţia este imperativă. Primele legi pentru reglementarea poluării au apărut în Anglia secolului al XIX-lea, adică într-o ţară aflată în plină dezvoltare industrială. Şi tot în Anglia secolului al XIX-lea, în spiritul victorian al epocii, s-a născut mişcarea „înapoi la natură” ( Back-to-Nature), ca răspuns faţă de consecinţele nefaste ale industrializării şi faţă de tendinţa consum(er)istă a vremii. Mişcarea a avut ecouri şi în mediul creştin american.
Istoric vorbind, nu se observă o preocupare specială pentru protejarea mediului în cadrul teologiei creştine, subiectul lipsind de pe agenda sinoadelor bisericeşti secole la rând. Dar e la fel de adevărat că în acele vremuri protejarea mediului nu a reprezentat o preocupare nici la nivelul societăţii. În contextul preocupărilor actuale faţă de mediu şi al controverselor privind încălzirea globală, diverse grupări religioase creştine consideră oportune declaraţiile publice referitoare la mediu şi protejarea naturii. Un studiu (1) realizat în SUA de Ellison Research, în octombrie 2005, pe un eşantion reprezentativ, arăta că mai bine de jumătate (54%) dintre creştinii care se declară practicanţi considerau că religia creştină ar trebui să încurajeze şi să susţină eforturile ecologice.
Ecologia este o disciplină din domeniul mai larg al biologiei şi studiază relaţiile care se stabilesc între organismele vii şi mediul în care trăiesc. Deşi s-au realizat studii despre natură încă din Antichitate, termenul în sine (Ökologie, în limba germană) a fost folosit pentru prima dată de către cercetătorul Ernst Haeckel (1834–1919), în 1866. Totuşi, preocuparea pentru protejarea mediuluia şi lupta împotriva poluării depăşesc zona cercetării ştiinţifice, reprezentând mai degrabă o mişcare socială ce are la bază o filosofie şi o ideologie axate pe conservarea naturii şi a mediului înconjurător.
a În limbajul curent se foloseşte tot termenul „ecologie” şi, mai rar, „ecologism” (în franceză écologisme sau, în engleză, environmentalism).
Bazele ideologice ale ecologismului pot fi diverse. Spre exemplu, pentru mişcările spiritualiste de tip new-age care sunt în general panteiste, respectul pentru natură şi lupta mentru mediu sunt o îndatorire „religioasă”, deoarece natura în sine este percepută ca sacră. În schimb, creştinii ecologişti, susţin că omul ca fiinţă responsabilă trebuie să-şi asume grija faţă de creaţie din respect pentru Creator, promovând orice acţiune benefică protejării mediului. Conform fundamentării teologice, creştinii cu orientări ecologiste consideră că omul, ca parte a creaţiei divine, are o responsabilitate delegată, fiind doar un administrator al resurselor naturale, în timp ce proprietarul de drept este Dumnezeu. Ecologiştii creştini susţin că porunca pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Adam, şi anume să lucreze şi să păzească grădina Edenului (a se vedea Geneza 2:15) este una extinsă asupra întregii rase umane.
Spiritul Gaia: Gaia a fost zeiţa mamă, reprezentarea pământului în religia greacă. În panteonul roman era cunoscută drept Terra. În spiritualitatea contemporană de tip new-age Gaia (sau Gaea) este întruchiparea spiritului vieţii. Acest curent de gândire (cunoscut în unele medii drept gaianism) este prin definiţie „o religie a pământului” ce pune accentul pe unitatea şi contopirea cu natura. Dealtfel planeta în întregime este văzută ca un mare organism, ce experimentează evoluţia în decursul miliardelor de ani.
Iniţiative creştine pentru protejarea mediului
În iunie 1994, la iniţiativa Reţelei Evanghelice de Mediu (Evangelical Environmental Network) asociată cu publicaţia creştină Christianity Today şi Asociaţia Naţională a Evanghelicilor (National Association of Evangelicals) a fost organizată o conferinţă creştină pe tema protejării mediului. La eveniment au participat aproape 500 de lideri evanghelici care au semnat „Declaraţia Evanghelică cu privire la grija faţă de creaţie” (Evangelical Declaration on the Care of Creation). Tot în acea perioadă, Rich Cizik, directorul Asociaţiei Naţionale a Evanghelicilor a devenit un susţinător proeminent al protejării mediului, încercând să îi convingă pe creştinii conservatori că încălzirea globală este o problemă reală.
Un studiu realizat de Pew Forum (2008) a arătat că 34% dintre americanii evanghelici cred că există dovezi solide în privinţa încălzirii globale, în timp ce 31% nu cred acest lucru. Alte 17 procente cred că încălzirea globală este un fenomen real, dar nu cred că este rezultatul activităţilor umane.
Dar subiectul protejării mediului este unul extrem de sensibil deoarece dezbaterea are implicaţii economice şi politice care nu pot fi rezolvate cu uşurinţă. Spre exemplu, din raţiuni economice, în primăvara lui 2001, guvernul SUA a afirmat categoric decizia de a nu implementa măsurile prevăzute în Protocolul de la Kyoto (1997). Decizia a fost dur criticată nu doar de activişti pentru mediu sau de lideri politici, ci şi de liderii religioşi din Europa (Conferinţa Europeană a Bisericilor) şi din SUA. Atitudinea Statelor Unite a fost catalogată drept arogantă şi iresponsabilă deoarece, deşi este parte semnatară a protocolului, SUA nu doresc să îl ratifice. Pe de altă parte, s-a atras atenţia că, în ciuda faptului că America reprezintă doar 4% din populaţia globului, este al doilea mare poluant la nivel mondial.
Keith Jenkins, directorul comisiei Biserică – Societate pentru Conferinţa Europeană a Bisericilor a trimis o scrisoare Consiliului de Miniştri ai UE prin care cerea ca Europa să amendeze atitudinea lipsită de interes a SUA prin neaplicarea Protocolului de la Kyoto. Pentru a spori presiunea asupra guvernului american, la finalul lunii martie 2001, Consiliul Naţional al Bisericilor (cea mai importantă organizaţie ecumenică din SUA) a dat publicităţii o scrisoare trimisă preşedintelui Bush prin care se atrăgea atenţia că, întrucât Statele Unite au o responsabilitate morală în conducerea naţiunilor lumii, guvernul trebuie să susţină un program credibil prin care să se lupte împotriva distrugerii mediului.
Protocolul de la Kyoto este un acord internaţional privind protejarea mediului. Protocolul a fost negociat, în decembrie 1997, de 160 de ţări şi prevede, pentru ţările industrializate, o reducere a emisiilor poluante cu 5,2% în perioada 2008-2012, în comparaţie cu cele din 1990. Pentru a intra în vigoare, protocolul trebuia să fie ratificat de cel puţin 55 de naţiuni (condiţie care era deja îndeplinită) care să producă împreună 55% din emisiile globale de dioxid de carbon. Această ultimă condiţie a fost îndeplinită în octombrie 2004 prin ratificarea protocolului de către Rusia (responsabilă pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră). În august 2011, numărul statelor semnatare se ridicase la 191, SUA rămânând singurul stat care nu a arătat vreo intenţie în direcţia ratificării protocolului.
Iar lucrurile au mers mai departe. Implicarea comunităţii religioase în problemele de mediu a devenit tot mai intensă, trecându-se de la simple declaraţii la veritabile campanii pentru protejarea mediului. În februarie 2006, 86 de lideri creştini au lansat Iniţiativa Evanghelică cu privire la Climă (Evangelical Climate Initiative). Printre semnatarii declaraţiei s-au regăsit 39 de preşedinţi de instituţii creştine de învăţământ, lideri ai diverselor biserici sau organizaţii (cum ar fi Armata Salvării), dar şi pastorii unor megabiserici americane, precum Rick Warren, cunoscut publicului român ca autor al cărţii Viaţa condusă de scopuri. În textul declaraţiei (2) finale se recunoaşte că schimbările climatice sunt un fapt cert cu efecte extrem de vizibile, populaţia săracă fiind cea mai afectată (3). Conform documentului citat, creştinii ar trebui să fie preocupaţi de problemele ecologice deoarece lumea îi aparţine lui Dumnezeu şi orice pagubă adusă naturii înseamnă a-L ofensa pe Dumnezeu Însuşi (Geneza 1; Psalmul 24; Coloseni 1:16). Pe de altă parte, creştinii trebuie să fie preocupaţi de mediu deoarece, în mod indirect, aceasta este o manifestare a dragostei faţă de semeni şi, în al treilea rând, omenirea a primit din partea lui Dumnezeu sarcina de a administra această planetă. Spre deosebire de alte declaraţii, aceasta nu s-a rezumat doar la afirmarea unor aspecte de natură ideologică, fiind în sine punctul de lansare a unei campanii prin care toţi creştinii erau chemaţi să lupte împotriva încălzirii globale şi să facă lobby pentru o legislaţie federală (la nivelul SUA) care să asigure reducerea emisiilor de dioxid de carbon.
„Biblia verde” a fost publicată în toamna lui 2008 de editura Harper Collins şi este o ediţie specială a versiunii englezeşti New Revised Standard Version, propunând atenţiei cititorului problematica mediului din perspectiva textului biblic. Pasajele biblice conexate cu ideea protejării mediului au fost tipărite în verde pentru a atrage atenţia cititorului. Ca materiale auxiliare, „Biblia verde” conţine şi câteva eseuri pe tema protejării mediului, scrise de lideri şi autori creştini renumiţi, între care şi Papa Ioan Paul al II-lea. Pentru a fi în spiritul protejării mediului, „Biblia verde” a fost tipărită pe hârtie reciclată, cu cerneală pe bază de soia şi cu coperţi din material textil.
Declaraţiile nu salvează planeta
O primă critică adusă iniţiativelor creştine pentru mediu este că majoritatea comunităţilor religioase se limitează la declaraţii care ţin de aspecte generale, fără să aibă un impact concret la nivelul credincioşilor, al instituţiilor bisericeşti sau al societăţii per ansamblu. Când totul se rezumă doar la declaraţii publice, iar instituţiile bisericeşti şi cele asociate lor nu îşi asumă o politică reală de protejare a mediului, printr-o mai bună administrare a resurselor şi energiei, acest interes pentru protejarea mediului lasă să se întrevadă o oarecare doză de ipocrizie.
O declaraţie comună cu privire la problematica mediului a fost emisă în 2002 de Papa Ioan Paul al II-lea şi de Patriarhul ecumenic Bartolomeu. În declarație se sublinia că „în vremea noastră, asistăm la o creştere a responsabilităţii ecologice care trebuie să fie încurajată în aşa fel încât să ducă la programe şi iniţiative practice”. Chiar dacă nu este parte a tratatului de la Kyoto, Vaticanul se poate mândri că este cel mai „verde” stat de pe planetă. Încă din vara anului 2007, Vaticanul a trecut la implementarea unui plan care trebuia să îl transforme în statul cu cea mai mică amprentă de carbon. În acest sens au fost montate panouri solare şi s-au plantat copaci. Iniţiativa Vaticanului nu schimbă prea mult situaţia la nivel mondial dar dacă cei aproximativ un miliard de catolici ar urma exemplul Vaticanului, schimbările ar fi cu adevărat sesizabile.
În prezent, nicio comunitate religioasă nu le cere în mod explicit membrilor săi un comportament „prietenos faţă de mediu” ca o condiţie de aderare sau de păstrare a calităţii de membru. De altfel, la nivel general, credincioşii obişnuiţi nu sunt diferiţi faţă de restul populaţiei în privinţa gradului de responsabilitate faţă de mediu. Dimpotrivă, în unele medii (creştine) se poate observa chiar orice lipsă de interes pentru protejarea mediului. Această poziţie este ilustrată de Ann Hart Coulter (4), avocat şi analist socio-politic, binecunoscută în mediul american. Coulter susţine că Dumnezeu i-a dat pământul omului şi, în consecinţă, omul nu este un simplu administrator, ci proprietar de drept, exploatarea resurselor planetei fiind „biblică”. Pe de altă parte, deoarece unii creştini interpretează crizele ecologice ca un semn al sfârşitului, se consideră că problemele de mediu sunt doar o împlinire profetică. De exemplu, fenomenul încălzirii globale nu este perceput de unii creștini ca un fenomen natural (generat sau nu de activităţile umane), ci este văzut ca o manifestare a mâniei lui Dumnezeu (a se vedea Apocalipsa 16:8-9) de care umanitatea nu va putea să scape.
Eco-Biserică? Ecovanghelie?
Poate cea mai severă critică este aceea care loveşte în temelia ideologică a teo-ecologiei: Biserica nu are un mandat în vederea protejării naturii. Marea trimitere misionară încredinţată de Christos urmaşilor Săi nu are nimic de-a face cu problemele de mediu sau cu efectul de seră. Jan Markell, fondatoarea unei asociaţii de misiune creştină printre evrei, susţine că Biserica nu a primit niciun mandat în vederea salvării planetei de la o catastrofă ecologică, sarcina ei fiind doar salvarea sufletelor oamenilor.
În aceeaşi ordine de idei, declaraţiile publice privitoare la mediu, făcute de comunităţile religioase, ar putea să trădeze o atitudine oportunistă, spun alte voci, un mijloc prin care confesiunile caută să-şi promoveze imaginea. O astfel de critică este adusă, de pildă, de Frank Furedi (5), sociolog britanic care predă la Universitatea din Kent. În viziunea lui Furedi, bisericile fac din problematica mediului o nouă platformă de pe care să-şi facă auzită vocea şi, crede sociologul, o astfel de preocupare din partea bisericilor şi a organizaţiilor religioase ar putea fi semnul unei crize de identitate, al dorinţei de „compensare a pierderii autorităţii morale” pe care Biserica a deţinut-o, în mod tradiţional, în societate.
În realitate, cu siguranță, nu este nimic greşit dacă o comunitate religioasă are pe agendă problemele fierbinţi ale societăţii, dar trebuie admis că există pericolul ca, în căutarea după relevanţă, Biserica să se ocupe mai mult de „subiectul zilei”, în loc să îşi asume misiunea ei spirituală. Sigur că terapia de grup pentru persoanele cu anumite probleme, acţiunile de implicare socială şi cele de protejare a mediului sunt bune în sine şi utile, dar nu este normal să deturneze ori să înlocuiască misiunea de bază a Bisericii. Creştinul, ca oricare alt locuitor al planetei, are responsabilitatea ocrotirii mediului, dar nu trebuie să uite că are o responsabilitate mai mare decât aceasta. Evanghelia e în mod esențial preocupată de mântuirea păcătoşilor, de salvarea sufletelor. Iar dacă Biblia menţionează destul de discret protejarea mediului, imaginea mult mai amplă pe care ne-o prezintă despre natură şi creaţia divină tinde să fie trecută cu vederea. Biblia spune că natura va fi restaurată complet, dar nu ca rezultat al politicilor de protejare a mediului, ci prin actul (re)creator al lui Dumnezeu.
1. „The New Climate Coalition”, Christianity Today, 8 februarie 2006
2. Documentul The Evangelical Climate Initiative, Climate Change: An Evangelical Call to Action poate fi găsit pe site-ul www.evangelicalclimateinitiative.org sau pe cel al Colegiului Wheaton, (www.wheaton.edu), care este parte semnatară a declaraţiei.
3. Declaraţia făcea trimitere indirectă la dezastrul produs de uraganul Katrina, în august 2005.
4. Ann Hart Coulter, „Oil Good; Democrats bad”, Townhall, 12 octombrie 2000
5. Frank Furedi, „In search of eco-salvation”, Spiked, 27 septembrie 2007