1274: Summa Theologica
Jumătatea secolului al XIII-lea – şcoala dominicană din Colonia (Köln). Printre studenţi se află un călugăr italian poreclit de colegi boul taciturn, datorită fizicului masiv şi firii sale tăcute. Dar călugărul are o minte sclipitoare şi este dedicat studiului asiduu. Renumitul profesor Albert cel Mare (Albertus Magnus) observă aceste calităţi şi, în semn se simpatie, îi ia apărarea spunând: „Boul acesta va umple întreaga lume cu mugetul său.” Era vorba de Toma de Aquino.
Toma de Aquino [1] (în italiană Tommaso d’Aquino) s-a născut în 1225, aproape de Napoli, fiind al şaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. Încă din copilărie a dat dovadă de o minte pătrunzătoare, şi nu înceta să pună întrebări. Ca adolescent a fost atras de tratatele logice ale lui Aristotel şi a citit cu nesaţ diversele comentarii la scrierile filosofului grec. Lucrările sale vor oferi un cadru raţional şi sistematizat pentru susţinerea credinţei creştine. A murit la doar 49 de ani, pe 7 martie 1274.
Credinţa şi raţiunea
Încă din secolul al XII-lea, şcolile de pe lângă catedrale deveniseră cele mai înalte instituţii de educație. Alături de teologie, cursanţilor avansaţi li se predau cele şapte arte liberale: gramatica, logica şi retorica, alături de aritmetică, muzică, geometrie şi astronomie. Deoarece sistemul aristotelian revenise în actualitate prin intermediul învăţaţilor arabi, predarea se realiza prin argumentare logică şi dialog filosofic. Acesta este scolasticismul.
Preluând sistemul logic de argumentare, Toma de Aquino a folosit cu succes curentul filosofic la modă şi a transformat un potenţial vrăjmaş pentru teologie într-un aliat de nădejde. Aquino considera că raţiunea şi credinţa sunt două căi de descoperire a adevărului nicidecum paralele, ci convergente. O primă încercare de fructificare a terenului filosofic comun al credinței și rațiunii îl face prin „Summa contra Gentiles”, o scriere apologetică. Aici creştinismul este apărat în faţa islamului şi a iudaismului utilizând instrumentele logicii.
Dar opera pentru care Toma de Aquino a rămas în istorie este aşa-numita Summa Theologica [2]. Aceasta este o sistematizare a întregii teologii creştine şi constă în aproape trei mii de articole organizate în trei părţi majore. Lucrarea este compusă din peste 600 de întrebări la care se caută un răspuns pertinent. Pentru fiecare problematică luată în discuţie, Toma de Aquino prezintă autoritatea pe baza căreia va construi răspunsul, după care îşi prezintă teza, iar la final ia în discuţie eventualele obiecţii ce s-ar putea aduce argumentaţiei sale.
În Summa Theologica se află cunoscuta construcţie teoretică despre Dumnezeu a lui Aquino. El crede că existenţa Divinităţii este o necesitate logică. Folosind argumentaţia aristoteliană, Toma crede că existenţa lui Dumnezeu poate fi demonstrată deoarece El este (congruent cu) cauza primară (sau motorul, ori mişcătorul nemişcat cum ar fi spus Aristotel). Observăm aici că atributele divine sunt mai degrabă „deduse” logic decât afirmate în baza revelaţiei. Dumnezeu fiinţează prin El Însuşi şi este deci nederivat şi atemporal. Ca o consecinţă, Dumnezeu este văzut ca fiind omniscient sau omnipotent tocmai pentru că El este prin excelenţă Fiinţa (Supremă) – deci suma tuturor superlativelor.
În ciuda faptului că „Summa Theologica” este o lucrare neterminată, ea rămâne monumentală prin sinteza creată. Tocmai aici găsim geniul lui Toma de Aquino: fără să aibă pretenţia originalităţii absolute, el foloseşte tot ce s-a scris până la el dar aşază totul într-un cadru coerent. Consecvent stilului didactic scolastic, Toma impune un sistem logic, bine structurat ce deschide drumul către ceea ce astăzi este cunoscut ca „teologie sistematică”.
Cele 5 căi
În scrierile tomiste se găsesc cinci „căi” ale argumentării existenţei lui Dumnezeu, toate fiind adaptate după sistemul aristotelian.
Prima cale – proba mişcării. Dacă orice lucru aflat în mişcare trebuie să aibă ca principiu al mişcării sale un alt lucru, înseamnă că şi acest al doilea lucru trebuie să îşi aibă cauza sa de mişcare, etc. Conform argumentaţiei aristoteliene a serie nu poate continua la infinit, trebuind să aibă un motor primar. În accepţiunea tomistă cest motor prim este Dumnezeu.
A doua cale – cauzei eficiente. În natură observăm că orice lucru este cauzat de un altul. Trebuie deci să admitem existenţa unei cauze prime eficiente, căreia noi îi spunem Dumnezeu.
A treia cale – proba posibilităţii şi necesităţii. Găsim în natură lucruri generate şi corupte despre care spunem că pot să fie sau să nu fie. Deci, dacă orice poate să nu fie, a existat un moment în care nimic nu a fost. Dar deoarece avem de a face cu lucruri care există, prin urmare, trebuie să postulăm existenţa unei fiinţe existente prin sine şi cauză a necesităţii tuturor celorlalte. Această fiinţă este numită Dumnezeu.
A patra cale – a gradelor de fiinţă. Există în lume lucruri mai mult sau mai puţin bune, adevărate, nobile, şi aşa mai departe. Dar „mai mult” şi „mai puţin” se spune despre lucruri ca măsură a asemănării lor cu un termen de comparaţie suprem. Trebuie să existe ceva care să fie maximum-ul în ce priveşte fiinţa, bunătatea, sau orice altă perfecţiune. Această fiinţă supremă este numită Dumnezeu.
A cincea cale – a armoniei. Vedem că lucrurile lipsite de inteligenţă acţionează întotdeauna în acelaşi fel, conform unor reguli naturale. Aceasta înseamnă că ele au un scop. Trebuie deci să existe o fiinţă inteligentă prin care toate lucrurile naturale sunt îndreptate către scopul lor, fiinţă pe care o numim Dumnezeu.
În umbra lui Toma
Trebuie remarcat faptul că în 1879, în cadrul conciliului Vatican I, papa Leon XIII-lea a cerut filosofilor şi teologilor catolici să se inspire din modul de lucru tomist. Asta pentru că abordarea lui Toma de Aquino reduce tensiunea dintre raţiune şi credinţă, fiind potrivită pentru mediul actual, dominat de ştiinţă.
O dificultate importantă a sistemului tomist este preocuparea asiduă de a crea un sistem logic complet. Acest scop poate duce ușor la formularea unor concluzii teologice forţate [3]. Pericolul acesta este rezident şi se întâlnește la toţi teologii preocupaţi de sistematică: din dorinţa de a pune adevărul într-un recipient (sistemul) se poate ajunge la remodelarea sau ciuntirea adevărului pentru a se potrivi sistemului.
Pe termen lung, problema cu genul acesta de abordare este că formularea adevărului va pica odată cu sistemul în care ea a fost făcută. Ca și în cazul teologiei tomiste, teologiile contemporane vor fi actuale şi relevante câtă vreme vor fi considerate valide sistemele şi curentele filosofice pe care au fost construite (fie că e vorba de existenţialism, nihilism, materialism sau altele).
Despre Toma de Aquino se ştie că în timp ce ţinea liturghia din 6 decembrie 1273, a avut o experienţă misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alţii ca un atac cerebral. Un lucru este cert: această experienţă a pus capăt întregii sale activităţi. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-şi continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”. Nu ştim dacă a întrevăzut limitele demersului său, dar un lucru este cert: la „paiele” lui Aquino mulți gânditori au avut şi încă mai au de rumegat.
1. Despre Toma de Aquino se poate citi mai mult în limba română în Jonathan Hill, Istoria gândirii creştine, Casa cărţii, Oradea, 2007, Partea a III-a și Colin Brown, Filosofia şi credinţa creştină, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2000, cap. IV
2. Sau „Summa Theologiae” – un adevărat compendiu, un amplu tratat de teologie. Toma din Aquino, traducere de Alexander Baumgarten (coord.), Summa theologica, Volumul I, Ed. Polirom, Iaşi, 2009
3. Argumentarea transubstanţierii (doctrina catolică ce susţine transformarea azimei şi vinului în trupul şi sângelel lui Christos în cadrul liturghiei) este o speculaţie bazată pe noţiunea aristoteliană de substanţă. Ea a fost dezavuată de reformatori, spre exemplu Luther o numeşte „pseudo-filosofie”.