Între 3-7 martie, la Universitatea Gregoriană Pontificală a fost organizată o conferinţă internaţională pentru marcarea a 150 de ani de la publicarea cărţii lui Darwin: Originea Speciilor. Evenimentul a fost sponsorizat de Consiliul Pontifical pentru Cultură şi Ştiinţă fiind organizatorul principal alături de alte instituţii şi universităţi catolice. La această conferinţă au fost invitaţi biologi, paleontologi, geneticieni moleculari, filosofi şi teologi.
Evenimentul cu toate că s-a desfăşurat într-un mediu academic are implicaţii religioase deosebite, aceasta pentru că în general se crede că acceptarea evoluţiei înseamnă acceptarea ateismul. În cadrul conferinţei s-a precizat că evoluţia nu demonstrează în nici un fel inexistenţa lui Dumnezeu. Monseniorul Gianfranco Ravasi, conducătorul Consiliului Pontifical pentru Cultură şi Ştiinţă afirma cu această ocazie că „nu există o incompatibilitate a priori între evoluţie şi mesajul Bibliei”.
„Nu evoluţia este problema. Problema este scientismul şi oameni precum (Richard) Dawkins care folosesc evoluţia ca argument pentru ateism.”
Robert J. Russell, fondatorul şi directorul Centrului pentru Teologie şi Ştiinţe Naturale din Berkeley, California
Evenimentul organizat la Roma este văzut ca o adevărată piatră de hotar, fiind catalogat drept „sfârşitul războiului de guerrillă împotriva evoluţionismului dus de unele sectoare din ierarhia ecleziastică (catolică, n. red.).”1 Este clar că se face referire la discuţiile generate de cardinalul vienez Christoph Schönborn, fost student şi apropiat al Papei Benedict al XVI-lea. Controversa a plecat de la un articol scris pentru New York Times2 în care afirma că teoria selecţiei naturale nu este compatibilă cu credinţa creştină, pledând pentru designul inteligent. „Orice sistem de gândire care neagă sau caută să treacă cu vederea dovada copleşitoare a unui plan în biologie este ideologie şi nu ştiinţă”, afirma acum trei ani Christoph Schönborn. Ca urmare a diverselor acuze, cum că ar trece cu vederea dovezi clare ale evoluţiei, acesta s-a apărat citând din propriul articol subliniind că nu neagă evoluţia ca fapt ci posibilitatea ca formele de viaţă să fi apărut ca rezultat al unei evoluţii necontrolate. Christoph Schönborn cita dealtfel chiar în articolul scris pentru New York Times un document emis în 2004 de Comisia Teologică Internaţională: „Un proces evolutiv necontrolat – unul care să iasă din limitele providenţei divine – pur şi simplu nu există”. Aşadar evoluţia este admisă de către savanţii catolici, însă doar ca instrument creativ al lui Dumnezeu.
Reacţia teologilor, preoţilor şi intelectualilor catolici a fost în general negativă vizavi de teoria evoluţionistă – citându-l pe Rafael Martinez3 specialist în filosofia ştiinţei la Universitatea Santa Croce din Roma – numai că în decursul timpului se poate observa o tot mai mare deschidere faţă de ceea ce cândva era etichetată a fi „lepădarea de credinţă” – teoria evoluţiei. De fapt declaraţiile papilor şi diverse alte documente oficiale arată că există o concordanţă deplină între învăţăturile catolice şi biologia evoluţionară.
Da evoluţiei – nu evoluţionismului
Originea speciilor a fost publicată în 1859, în timpul papei Pius IX, în timpul căruia s-a ţinut şi Primul Conciliu de la Vatican ( 1869-1870). De notat că în cadrul discuţiilor avute la acel conciliu a fost şi o secţiune care se intitula „Credinţă şi raţiune”. În articolul 9 citim: „Tuturor creştinilor credincioşi le este interzis să apere ca legitime aceleconcluzii ale ştiinţei şi acele opinii care sunt contrare doctrinei şi credinţei, în special dacă ele sunt condamnate de Biserică (…)”. La vremea de atunci teoria evoluţiei era privită mai degrabă ca o speculaţie printre multe altele şi nu făcea încă subiectul disputelor ideologice. Trebuie totuşi să amintim că nici la conciliul Vatican I şi nici într-o altă ocazie Biserica Romano-Catolică nu a a condamnat explicit teoria lui Darwin4. Cu privire la Dumnezeu, Vatican I era clar împotriva tuturor celor care neagă existenţa unui singur Dumnezeu, Creator al celor văzute şi nevăzute, poziţie asumată şi astăzi. În aceeaşi ordine de idei, oricine susţinea existenţa singulară a materiei putea fi excomunicat conform documentelor Vatican I.
Cu toate acestea, în decursul timpului se poate sesiza o continuă apropiere faţă de teoria evoluţiei şi o distanţare netă faţă de grupul celor care susţin planul inteligent. Aceasta nu înseamnă că nu ar fi păreri şi opinii diferite faţă de teoria evoluţiei printre savanţii catolici.
În vremea papei Pius X, Comisia Biblică Pontificală a emis un document5 ratificat pe 30 iunie 1909 în care se preciza că „creaţia specială” este aplicată omului nu şi altor specii. Documentul lăsa să se înţeleagă faptul că spre deosebire de om, animalele au ajuns la existenţă prin intermediul evoluţiei – instrumentul de lucru al lui Dumnezeu.
Un pas important este făcut în 1950 când papa Pius al XII-lea prin enciclica „Humani Generis”6 declara: „Biserica nu interzice cercetarea şi discuţiile privitoare la doctrina evoluţiei din partea specialiştilor din ambele domenii atâta timp cât se recunoaşte că originea corpului uman rezidă într-o materie vie şi preexistentă”. Credincioşii catolici erau liberi de a accepta teoria evoluţiei dar li se cerea să creadă că sufletul este opera lui Dumnezeu deoarece prin definiţie sufletul este de natură spirituală, ceea ce implică faptul că a fost creat de Dumnezeu şi nu a fost adus la existenţă prin transformarea materiei (spre deosebire de trup). Tocmai acest aspect face ca fiecare persoană să fie unică şi pe deplin purtătoarea chipului lui Dumnezeu, se susţine în enciclică. În cadrul documentului citat se mai amintea că toate fiinţele umane descind din Adam care a transmis păcatul întregii umanităţi. La acea dată Biserica trebuia să găsească o soluţie pentru doctrina păcatului originar – un pilon de bază al învăţăturii catolice. Acest aspect teologic (doctrina păcatului originar) face ca să fie respinsă teoria „poligenismului” – ipoteza ştiinţifică conform căreia umanitatea şi-ar avea originea în mai mulţi Adami şi Eve.
Enciclica „Humani Generis” este punctul de cotitură în cadrul catolicismului, din acest moment pleada intelectualilor catolici pro-evoluţie având locul lor în cadrul Bisericii. De notat că enciclica amintea un element cheie: catolicii (susţinători ai evoluţiei) sunt liberi să îşi exprime opiniile dar cu precauţie pentru a nu se crea confuzie şi pentru ca în final să se respecte dreptul Bisericii de a clarifica subiectele disputate în lumina revelaţiei.
După Vatican II (1962-1965) se reia subiectul poligenismului. Pentru a reduce tensiunile dintre înţelegerea creaţionistă clasică ce impune monogenismul (toţi oamenii se trag dintr-un strămoş comun: Adam şi Eva) şi abordarea evoluţionistă care cere implicit poligenismul, se va apela la o delimitare pe două planuri diferite: se face diferenţa între geneza teologică şi geneza biologică7. Se propune astfel acceptarea a unui monogenism teologic dar în fapt se consideră că din punct de vedere biologic a fost poligenism. Adamul primitiv (o întreagă populaţie realmente) s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu, lucrul acesta fiind relatat sub forma unui mit în cartea Genezei.
Declaraţiile privind acceptarea teoriei evoluţiei devin din ce în ce mai explicite. Aşa se face că pe 22 octombrie 1996, în cadrul unui dis
curs ţinut la Academia Pontificală de Ştiinţe, Ioan Paul al II-lea afirma: „Noile descoperiri ne duc la recunoaşterea că evoluţia este mai mult decât o ipoteză.”8 În cadrul aceluiaşi discurs fostul pontif sublinia că teoria evoluţiei nu oferă în schimb nici o explicaţie privitoare la originea sufletului uman.
Biserica Romano-Catolică pare a renunţa pe deplin la înţelegerea tradiţională privind creaţia acceptând în schimb cadrul general al ştiinţei. Comisia Teologică Internaţională coordonată pe atunci de cardinalul Ratzinger (actualul papă), a emis un document despre creaţie şi evoluţie în 2004: „În timp ce povestea originii umane este complexă făcând subiectul diverselor revizuiri, antropologia fizică şi biologia moleculară combinate ne arată că originea speciei umane se regăseşte în Africa acum 150.000 de ani în cadrul unei populaţii umanoide cu o moştenire genetică comună. Cu toate acestea este necesar să se explice factorul decisiv al originii omului: creşterea continuă a mărimii creierului culminând cu apariţia lui homo sapiens.”9
Pasajul este destul de ambiguu şi pare să lase loc atât concepţiei monogenice cât şi celei poligenice. Conform celor citate mai sus nu se poate deduce dacă „populaţia umanoidă” trebuie văzută ca Adam sau dacă din ea va fi ieşit Adam. Acea sclipire de inteligenţă10 care a apărut la primii hominizi reprezintă intervenţia divină de inoculare a sufletului: aceasta este creaţia. De fapt, însuşi Ioan Paul II a numit acest eveniment „un salt ontologic – momentul tranziţiei către spiritual”. „Ţărâna a devenit om în momentul în care pentru prima dată a fost capabilă să aibă gândul lui Dumnezeu”11 afirma în 2006 actualul papă.
Teologii catolici se grăbesc totuşi să ne atragă atenţia că dezvoltarea primilor membrii ai speciei umane (fie indivizi sau populaţii) reprezintă un eveniment care nu poate avea o explicaţie naturală şi deci trebuie să fie atribuită intervenţiei divine.
Evoluţionism teist
Biserica Catolică susţine oficial „evoluţia teistă”, ceea ce îi permite să accepte datele ştiinţifice dar dar mai ales interpretările evoluţioniste. Astfel, evoluţia este văzută ca parte a unui plan divin nefiind altceva decât metoda creatoare a lui Dumnezeu.
Dar nu este singura biserică ce are o astfel de abordare: în duminica12 din 12 februarie 2006 se împlineau 197 de ani de la naşterea lui Charles Darwin. Acea duminică a fost dedicată evoluţiei, în cadrul multor biserici din SUA organizându-se seminarii care susţineau că un credincios nu trebuie să aleagă între creaţie şi evoluţie, cele două fiind pe deplin compatibile. La aceste festivităţi au participat 450 de biserici: metodiste, luterane, episcopaliene, presbiteriene, baptiste, alături de comunităţi nedenominaţionale. Evenimentul a fost folosit şi ca mijloc de dezicere de corpul fundamentalist evanghelic ce impune o interpretare la literă a textului biblic.
Toţi evoluţioniştii creştini au un punct comun: modul în care se raportează la textul biblic. Povestirea creaţiei nu ar trebui văzută ca o relatare istorică ori ştiinţifică ci ca o proclamare a adevărurilor teologice de bază cu privire la origini. Într-un comentariu al Genezei (prima carte a Bibliei) cardinalul Ratzinger (actualmente papa Benedict XVI) vorbea despre „unitatea internă a creaţiei şi evoluţiei a credinţei şi raţiunii” subliniind că cele două domenii ale cunoaşterii sunt complementare şi nu contradictorii. „Nu putem spune creaţie sau evoluţie devreme ce acestea corespund la două realităţi diferite. Istoria ţărânei pământului şi suflării lui Dumnezeu (….) de fapt nu explică de unde provin oamenii ci mai de grabă cine sunt ei. (….) vice versa, teoria evoluţiei caută să înţeleagă şi să descrie dezvoltarea sub aspect biologic. Dar făcând astfel ea nu poate explica de unde vine proiectul persoanelor umane şi nici originea lor profundă şi nici natura lor particulară. La acest nivel la care ne aflăm acum cele două sunt realităţi complementare mai degrabă, decât reciproc exculsive.”13
Cu alte cuvinte, când în Biblie se foloseşte termenul de creaţie de fapt se referă la evoluţie, iar în accepţiunea savanţilor catolici când se vorbeşte de evoluţie se face trimitere nici mai mult nici mai puţin la intervenţia divină în cadrul evoluţiei. Această abordare pe două planuri este posibilă pentru simplul motiv că Biserica Catolică (alături de susţinătorii teologiei liberale) se dezice de interpretarea ad literam a Bibliei. Din acest motiv pasajele ce redau creaţiunea nu sunt citite ca istorie ci mai degrabă ca o alegorie. Cardinalul William Levada, şeful Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, chiar a atacat „pe cei care au o interpretare fundamentalistă a Bibliei pe care o vor predată copiilor lor în şcoli alături de evoluţie sau în locul acesteia”. Designul inteligent nu este ştiinţă cu toate că pretinde a fi, spun savanţii catolici. Dacă se doreşte să fie predată în şcoli această materie ar trebui predată precum religia sau istoria culturală dar nicidecum ca ştiinţa.
Probleme nerezolvate
În ciuda încercării din partea evoluţioniştilor teişti de a convinge atât omul de rând cât şi comunitatea academică de faptul că evoluţia şi creaţia sunt complementare, tensiunea rămâne. În realitate, o astfel de viziune acomodaţionistă nici nu poate fi visată de către adevăraţii evoluţionişti: cei atei. „Ştiinţa şi religia sunt pe deplin opuse la nivelul filosofic cel mai profund. Şi asta pentru că cele două cosmoviziuni pretind acelaşi teritoriu intelectual: originea universului şi relaţia umanităţii cu acesta – conflictul este deci inevitabil.”14 Avansurile făcute de biserică nu sunt luate în seamă de către savanţii atei. Biserica ajunge în poziţia jenantă a unei fete uşuratice care nu ştie tocmai cu cine să danseze. Michael Denton, autorul celebrei cărţi Evoluţia, o teorie în criză recunoştea: „În ciuda încercării teologiei liberale de trece cu vederea aspectul esenţial, de fapt nu poate exista religie fundamentată biblic care să poată accepta în acelaşi timp şi supoziţia de bază a teoriei darwiniene. Şansa şi planul sunt concepte total opuse.”15 Cu alte cuvinte, cine vrea să se afirme credincios este obligat să accepte creaţia ex nihilo şi să respingă evoluţia.
Acceptarea evoluţiei odată cu rezolvarea (aparentă a) unei probleme (tensiunea dintre raţiune şi credinţă) naşte o serie de alte probleme colaterale care nu pot fi trecute cu vederea. În final sistemul ideologic al bisericii ajunge să fie erodat tocmai în părţile vitale. Şi până la urmă de ce ar folosi un Dumnezeu atotputernic evoluţia ca instrument al creaţiei? Evoluţia teistă induce o înţelegere defectuoasă a naturii lui Dumnezeu. Logic vorbind, Dumnezeul evoluţiei teiste nu poate fi acelaşi cu cel al Bibliei în care este descris ca fiind atotputernic, sfânt şi plin de dragoste. În realitate, Dumnezeul evoluţioniştilor teişti nu este decât un Dumnezeu al golurilor care ulterior va fi eliminat din scenă. Pe de altă parte, cum putem împăca doctrina păcatului originar cu teoria evoluţiei? Evoluţia demonstrează că suferinţa şi moartea nu sunt consecinţele căderii ci fac parte din lumea noastră cu mult timp ca umanitatea să intre în scenă. În schimb, teologii se încăpăţânează să mai citeze pe Sfântul Apostol Pavel16 care vede că originea răului şi a morţii se află în căderea lui Adam – înţeles ca persoană singulară şi nicidecum ca o alegorie a unui grup primordial de hominizi. Pentru o consecvenţă ideologică, Biserica (oricare ar fi ea), prin
acceptarea evoluţiei ar trebui să renunţe la doctrina păcatului originar şi implicit la învăţătura cu privire la ispăşire, la iertare şi la valabilitatea jertfei lui Hristos şi implicit la Dumnezeu. La acest nivel trebuie să recunoaştem că evoluţionistul ateu este mult mai consecvent decât cel teist, fără a avea nici o garanţie că această consecvenţă ar implica şi veridicitatea.
1 Afirmaţia aparţine lui Marco Politi, observator la Vatican al ziarului italian La Repubblica, citat de în „Vatican says Evolution does not prove the non-existence of God”, Times, 6 martie 2009
2 „Finding Design in Nature”, The New York Times, 7 iulie 2005.
3 „Vatican says Evolution does not prove the non-existence of God”, Times, 6 martie 2009
4 Zvonurile precum Originea speciilor ar fi în lista cărţilor interzise este pură speculaţie.
5 Citat de James B. Stenson, „Evolution: a Catholic Perspective”, Catholic Position Papers, Series A, Number 116, March, 1984, Japan Edition, Seido Foundation for the Advancement of Education, 12-6 Funado-Cho, Ashiya-Shi Japan. Versiunea electronică poate fi găsită la http://www.ewtn.com/library/humanity/evolutn.txt
6 Mergeţi la http://www.vatican.va/holy_father/pius_xii/encyclicals/index.htm şi căutaţi Humani Generis.
7 Roberto Masi, „The Credo of Paul VI: Theology of Original Sin and the Scientific Theory of Evolution” L’Osservatore Romano, 17 aprilie 1969, ediţia engleză.
8 Ioan Paul II, Mesajul către Academia Pontificală de Ştiinţe: Despre evoluţie, 22 octombrie 1996, la http://www.ewtn.com/library/papaldoc/jp961022.htm
9 International Theological Commission, Communion and stewardship: human persons created in the image of God, la http://www.vatican.va
10 Fiorenzo Facchini, „Evoluzione e creazione”, L’Osservatore Romano, 16-17 ianuarie 2006
11 Creation and Evolution: A Conference With Pope Benedict XVI in Castel Gandolfo, S.D.S. Ed. Stephan Horn, p. 15
12 US churches celebrate ‘Evolution Sunday’, la www.ekklesia.co.uk, 13 februarie 2009
13 Cardinal Ratzinger, In the Beginning: A Catholic Understanding of the Story of Creation and the Fall, Eerdmans, 1995, p. 41-58
14 Norman K. Hall şi Lucia K.B. Hall, „Is the War Between Science and Religion Over?” The Humanist, Vol. 46, Mai/Iunie 1986, p. 26.
15 Michael Denton, Evolution: A Theory in Crisis, London, Burnett Books, Ltd., 1985, p. 66.
16 Biblia, I Corinteni 15:21-22 „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.”