Se întâmpla în 1991, pe 17 februarie puţin după miezul nopţii: un anume Stephen Mobley jefuia înarmat cu un pistol o pizzerie dintr-o localitate din Georgia (SUA). Victima (executată cu sânge rece) era John Collins, managerul localului. Peste câteva săptămâni Stephen Mobley avea să fie reţinut de către poliţie.
În timpul procesului care a urmat, martorul principal al apărării, Joyce Childers (care era mătuşa acuzatului) a adus în discuţie un argument extrem de controversat: Stephen Mobley este un criminal înnăscut, fiind „predestinat genetic” către un astfel de comportament. Ideea era inspirată de cercetările lui H.G. Brunner (recente la vremea de atunci) care în urma unor studii pe şoareci sugera că deoarece indivizii nu sunt responsabili de propriile lor gene, nu pot fi făcuţi responsabili pentru acţiunile care într-un mod direct sau indirect sunt controlate de ereditate.
În urma unui proces lung şi anevoios, s-a pronunţat pedeapsa capitală pentru ca ulterior, pe 1 martie 2005 să fie executată. Ultimele cuvinte ale lui Stephen Mobley au fost adresate membrilor familiei şi prietenilor: „(ei) sunt cei care spuneau că sunt o persoană mai mare decât am am fost de obicei, şi-i apreciez pentru asta”. Nu cumva, în lumina propriilor cuvinte, Stephen Mobley ajunge la uciderea lui John Collins tocmai prin faptul că nu a reuşit să fie ceea ce ar fi putut fi cu adevărat?
Parabola talanţilor
Căci va fi ca atunci când un om, urmând să plece într-o călătorie, şi-a chemat sclavii şi le-a încredinţat averile lui. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia – doi, iar altuia – unul, fiecăruia după puterea lui; apoi a plecat. Imediat, cel ce primise cinci talanţi s-a dus şi i-a investit şi a câştigat alţi cinci. Tot aşa, cel ce primise doi a câştigat şi el alţi doi. Dar cel ce primise unul s-a dus şi a săpat o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. După mult timp, stăpânul acelor sclavi a venit şi a început să-şi pună în ordine socotelile cu ei. Cel ce primise cinci talanţi a venit şi a adus încă cinci talanţi, zicând: – Stăpâne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată, am mai câştigat încă cinci! Stăpânul i-a zis: – Bine, sclav bun şi credincios! Pentru că ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune responsabil peste multe! Intră în bucuria stăpânului tău! A venit apoi cel ce primise doi talanţi şi a zis: – Stăpâne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată, am mai câştigat doi! Stăpânul i-a zis: – Bine, sclav bun şi credincios! Pentru că ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune responsabil peste multe! Intră în bucuria stăpânului tău! A venit şi cel ce primise un talant şi a zis: – Stăpâne, am ştiut că eşti un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat, aşa că mi-a fost teamă şi m-am dus şi ţi-am ascuns talantul în pământ. Iată aici talantul tău! Stăpânul i-a răspuns: – Sclav rău şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că adun de unde n-am împrăştiat? Atunci trebuia ca tu să-mi fi pus banii la bancheri, pentru ca, la întoarcere, să primesc cu dobândă ceea ce era al meu! Aşadar, luaţi-i talantul şi daţi-i-l celui ce are zece talanţi! Căci oricui are, i se va da mai mult şi va avea din abundenţă, dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are! Iar pe sclavul acela nefolositor aruncaţi-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor!(Evanghelia după Matei 25:14-30, NTR)
Ereditate şi mediu
Vechea dispută dintre determinism şi liberul arbitru este acum reaprinsă de studii recente ce confirmă că patrimoniul genetic (pe care nu ni-l alegem) determină trăsăturile somatice, capacităţile fizice ori inteligenţa. Se pare că propriul nostru comportament urmează o predispozitie genetică. Dar până la urmă ereditatea nu este totul. Mediul în care trăim ne influenţează dealtfel enorm de mult.
Este clar că startul în viaţă nu este pentru toţi de la acelaşi nivel iar genele şi mediul (în care ne vom naşte) nu avem cum să ni le alegem. Unii primesc mai mult, iar alţii mai puţin. La acest nivel nu există echitate. Cu toate aceste, fiecare putem alege în cele din urmă ceva: ce vom face noi cu ceea ce este până la urmă un „dat”. Este adevărat că fiecare individ operează propria alegere în baza eredităţii şi în contextul unor evenimente şi astfel se creează un set unic de experienţe. Dar tocmai prin aceste alegeri, fiecare dintre noi contribuim la construirea propriului mediu. Omul pleacă într-adevăr de la aspecte predefinite, dar prin capacitatea unică de a decide, el ajunge să se se fabrice pe sine. Noi nu putem decide moştenirea genetică şi nici mediul în care să ne naştem dar putem alege cum să folosim ceea ce avem şi ceea ce nu avem. Până la urmă nu este atât de important cine eşti acum, ci ce ai putea deveni.
Nu contează cât primeşti ci cum foloseşti ceea ce ai!
Virtuozitatea unui pianist stă în degetele lui – dar când spui degete nicidecum nu te-ai gândi la cele de la picioare! Numai că Liu Wei este tocmai un astfel de pianist. S-a născut în 1987 în Beijing, iar la vârsta de 10 ani şi-a pierdut ambele braţe deoarece în mod accidental a atins nişte fire de înaltă tensiune când se juca de-a „v-aţi-ascunselea”. În timpul recuperării, cunoaşte în spital un pictor fără mâini, întâlnire ce va nutri visul său de a deveni un mare jucător de fotbal. Numai că la mai bine de 8 ani de la accident descoperă o nouă pasiune: muzica, sau mai bine spus pianul. Primul profesor de pian îl abandonează repede, deoarece nu poate accepta că cineva va reuşi să cânte la pian cu picioarele. În secret, Liu învaţă teoria muzicală şi face exerciţii la pian. Pe 8 august 2010 apare pentru prima dată la emisiunea concurs „China are talent”. La festivitatea din finala concursului a fost cel care a asigurat acompaniamentul muzical. După câştigarea acestui concurs, Sony i-a asigurat un turneu artistic prin mai multe oraşe ale lumii.
„Un om trebuie să fie responsabil pentru visurile lui” afirmă adesea Liu Wei, pianistul fără mâini. Până la urmă, avem două variante pentru viaţa noastră: fie ne lamentăm de ceea ce nu avem fie folosim la maxim ceea ce ni s-a oferit. Excelenţa nu e dată talentul pe care îl ai ci de modul cum îl foloseşti.
A depăşi condiţia nu e tot
În după-amiaza zilei de 20 februarie 2005, Hunter S. Thompson renumitul şi controversatul jurnalist american, îşi curma viaţa prin împuşcare. Avea 67 de ani. Zgomotul împuşcăturii a alertat familia care în cele din urmă a descoperit că nu se mai putea face nimic. Thompson zăcea neînsufleţit într-o baltă de sânge.
Hunter S. Thompson s-a născut într-o familie în care tatăl era veteran de război şi mama bibliotecară. Tatăl moare când el avea 14 ani, trauma aceasta marcându-l pentru tot restul vieţii. Mama se va refugia în alcool. Dar tânărul Thompson avea un dar: datorită talentului său de a scrie, va fi acceptat într-o asociaţie literară. Numai că viaţa dezordonată şi acţiunile delicvente îl duc în situaţia de a fi dat afară trei ani mai târziu. Ajunge în cele din urmă să facă şi puşcărie, după care se înrolează în armată, dar viaţa disciplinată nu e pentru el. Renunţă la tot, pentru o viaţă aventuroasă prin America Latină.
În cele din urmă, se va stabili în California, făcând ceea ce ştie că este darul lui: scrie. Stilul este unic – o intersectare între jurnalism şi beletristică. Dealtfel este creditat ca fiind părintele jurnalismului Gonzo (1), un stil de jurnalism în care reporterii se implică în publicaţiile lor până ce devin personaje centrale ale acestora.
Thompson va primi recunoaşterea ca autor în urma publicării în 1971 a romanului „Fear and Loathing in Las Vegas” (Frică şi dispretuire în Las Vegas). Autorul descria călătoria „halucinantă” a personajul principal (jurnalistul Raoul Duke, un alter-ego al autorului) în „oraşul păcatelor” (Las Vegas).
Hunter S. Thompson şi-a depăşit condiţia şi a împlinit „visul american” în stil egocentric – dar asta pare să nu fi fost de ajuns. Să fi fost actul sinucigaş tocmai o formă de refuz a acestui tip de succes?
„Gata cu jocurile. Gata cu bombele. Gata cu mersul. Gata cu distracţia. Gata cu înotul. 67. Asta înseamnă cu 17 ani peste 50. Cu 17 ani mai mult decât aş fi avut nevoie sau aş fi vrut. Plictisitor. Sunt întotdeauna nervos. Nu mai e distractiv – pentru nimeni. 67. Devii lacom. Poarta-te corespunzător vârstei. Relaxează-te. N-o să doară”.
Cuvinte scrise de Hunter S. Thompson pe biletul de adio.
Sophia Chou (2), o cercetătoare de la Universitatea Naţională din Taiwan, specializată în psihologie organizaţională, a constatat, după ani de activitate în domeniu, că există indivizi care sunt atât optimişti cât şi realişti, şi că aceştia tind să fie persoane de succes. Optimiştii realişti tind să ţină seama de realitate, de acurateţea evaluării situaţiei reale, în timp ce optimiştii idealişti tind să se auto-aprecieze. Pentru a cultiva o viziune optimistă, dar realistă, spune cercetătoarea, oamenii ar trebui să păstreze o privire limpede asupra realităţii, dar să pună accent pe ceea ce pot controla în cele mai multe situaţii.
Talent mic, rezultate mari
Don Ritchie a rămas în istorie ca cel care a salvat de la suicid cei mai mulţi semeni. Este australianul care a salvat oficial de la moarte 160 de persoane. Don (decedat în 2012) nu părea deloc a fi un super-erou, dealtfel era un om obişnuit. Dar care a fost secretul acestui bătrânel? Pur şi simplu casa lui se afla în apropierea unei strânci (The Gap) de pe care se aruncau cei disperaţi. Nu era săptămână în care cineva să nu-şi curme zilele. Don ştia că poate face ceva pentru semenii lui. Aşa că se trezea în fiecare dimineaţă şi urmărea cu atenţie dacă era cineva singur prin preajma prăpastiei. Apoi într-o manieră caldă, jovială şi fără să trezească bănuieli începea o discuţie. Uneori vorba bună nu era de ajuns – aşa că el a trebuit chiar să imobilizeze câteva persoane pentru ca acestea să nu se arunce în prăpastie. Pentru activitatea sa, Donald Ritchie (alături de soţia sa Moya) a primit diferite distincţii cetăţeneşti. În 2011 a fost desemnat chiar „eroul local” al Australiei. „Cuvintele sale bune şi invitaţile făcute în casa sa celor ce treceau prin vremuri de încercare, au făcut o mare diferenţă. Cu aceste simple acţiuni, Don a salvat un extraordinar număr de vieţi” (3) notau autorităţile într-o declaraţie de presă. Poate că una dintre cele mai mari investiţii nu este în succesul (egocentric) personal ci în vieţile altora. Este singura investiţie care rămâne în picioare chiar şi după moarte.
Toţi au talent – toţi sunt responsabili
Termenul „talent” cu sensul de dar, capacitate, înzestrare personală a intrat în uzul limbilor moderne începând cu secolul XV, datorită unei parabole rostită de Iisus Christos. În mod tradiţional parabola talanţilor a fost văzută ca un îndemn adresat ucenicilor de a-şi folosi darurile şi talentele în slujba lui Dumnezeu pentru propăşirea Împărăţiei. Dealtfel, Conform contextului imediat, parabola talanţilor este spusă pentru a explica ce înseamnă „aşteptarea” (vezi Matei 25:14-30). Parabola geamănă, cea a minelor / polilor (vezi Luca 19:12-27) are aceeaşi orientare eschatologică. Dealtfel introducerea acestei parabolei este cât se poate de clară: „Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată.” (Luca 19:11). Tema generală a învăţăturilor lui Christos privind aşteptarea revenirii Lui este clară: vegherea nu înseamnă pasivitate, iar aşteptarea este caracterizată de activitate.
Un talant era o unitate de măsură pentru greutate (aproximativ 36 kg) iar dacă se folosea ca unitate monetară atunci se făcea referire la valoarea corespondentă greutăţii în argint sau aur. Un talant ar însemna contravaloarea a 6.000 de dinari, un dinar reprezentând plata pentru munca pe o zi. După standardele moderne, ţinând cont că media salariului orar în Uniunea Europeană este de aproximativ 12 euro / oră (în România e de 6 ori mai mic) asta ar însemna că un talant ar însemna 576.000 de euro (adică plata pentru 6.000 de zile).
Merită să investeşti şi în religie
Fericirea este în mod popular asociată cu succesul iar succesul este la rândul lui asociat cu realizările care aduc celebritatea şi o stare materială bună. Cu toate acestea studii recente arată că mai există un domeniu ce influenţează starea de fericire dar care a fost în ultima vreme neglijat: religia.
Un studiu(4) relativ recent arăta că implicarea religioasă a individului stimuleză fericirea şi starea de spirit pozitivă îndeosebi în societăţile care nu oferă în proporţie adecvată hrană, locuri de muncă, îngrijire pentru sănătate, siguranţă şi oportunităţi educaţionale. Oamenii religioşi sunt mai mult înclinaţi să susţină că se simt respectaţi, primesc mai mult sprijin social şi au parte de mai multe experienţe pozitive, decât negative, faţă de cei nonreligioşi.
Vorbind într-un limbaj contemporan, parabola este o ilustrare a dezvoltării personale – a ceea ce poate să devină cineva prin investirea cu sârguinţă a capitalului. Fructificarea a ceea ce a primit este responsabilitatea exclusivă a individului, iar rezultatele vin de pe urma asumării riscului. Notaţi că tocmai robul care a fost centrat pe siguranţă (a păstrat cum a putut mai bine ceea ce a primit) este cel condamnat. A păstra cu grijă ce ai primit, în contextul dinamic al vieţii înseamnă pierdere dar investiţia chibzuită aduce recompensa.
Note:
1. Prin termenul acesta Bill Cardoso, editor pentru revista The Boston Globe (1970), descria jurnalismul lui Thomson. Cardoso pretindea că „gonzo” face parte din jargonul din Boston şi ar descrie pe cel care rămâne în picioare după un concurs de băut (alcool).
2. Tia Ghose, „This Personality Type Is Linked to Success and Happiness”, Live Science, 23 august 2013
3. „Confront suicidal people, Local Hero says”, Sydney Morning Herald, 25 ianuarie 2011
4. Ed Diener, Louis Tay, David G Myers, „The religion paradox: If religion makes people happy, why are so many dropping out?” Journal of Personality and Social Psychology, Vol 101(6), Dec 2011, 1278-1290.