Se spune că un grup de studenți doreau să facă o cercetare despre relația dintre ignoranță și indiferență. În cadrul chestionarului era o întrebare care suna în felul următor: „Care din cele două credeți că este mai gravă? Ignoranța sau indiferența?” Majoritatea au răspuns într-un mod simplu: „Nu știu și nici nu mă interesează!”
Pentru unii, subiecte precum univers și viață, ori discuții despre originea și destinul ființei umane sunt incitante și se simt atrași precum fluturii de noapte de lumina lămpii. Alții în schimb sunt preocupați de ceea ce se vede „aici și acum”, fără prea multă vorbărie: „ce-i în mână nu-i minciună”. Dar ne-am înșela dacă am spune că doar cei meditativi au o „filosofie de viață”. Asta pentru că și abordarea de genul „gata cu atâta filosofie” e până la urmă un mod aparte de a vedea lumea și viața, fiind ea însăși o filosofie de viață. Fiecare dintre noi, fie că suntem mai predispuși spre meditație sau dimpotrivă firi cu mult mai practice avem o concepție despre lume și viață (cosmoviziune). Ea poate să fie un sistem complex de idei și credințe sau dimpotrivă, unul redus la minim. Iar faptul că unii nu pot să articuleze în mod coerent ceea ce „cred” asta nu înseamnă că nu au un crez.
În mare parte concepțiile pe care le avem sunt o „moștenire de familie”. Omul ca ființă socială se naște în cadrul unui grup cu care interacționează fiind fără îndoială influențat de mediu. După cum societatea în care trăim ne oferă o limbă ca mijloc de comunicare tot astfel preluăm și modele de gândire, ba chiar de percepere a lumii înconjurătoare. Cu toate acestea, ca indivizi autonomi putem să ne alegem și să ne construim propria cosmoviziune. Cum facem așa ceva vom vedea în cele ce urmează.
Participam la o înmormântare și acolo, lângă proaspătul mormânt s-a iscat o discuție spontană despre viață, moarte și destinul uman. Unii vedeau omul ca un animal rațional cu o viață care apare de nicăieri si se pierde în neant. O doamnă în schimb, susținea că omul este un suflet întrupat ce caută desăvârșirea prin repetate încarnări. Interesat de motivația pentru care doamna susținea reîncarnarea am descoperit un lucru la care mă așteptam: „Nu pot aduce dovezi de netăgăduit în favoare reîncarnării dar în așa ceva am decis eu să cred. Îmi place să cred că moartea nu este decât o trecere către o altă formă de existență.” Doamna de la înmormântare nu este o excepție: cu toții căutăm o concepție de viață care să ne ofere confort interior. Vrem să înțelegem lumea în care trăim pentru că așa ne-am putea înțelege mai bine originea și destinul. Căutăm împlinirea și dorim să descoperim fericirea.
Dar vedeți, pentru a le accepta, concepțiile despre viață trebuie să fie în mod categoric consistente – să aibă o logică internă pe care să o respecte. Veți observa că din premisa inițială (care funcționează adesea ca o axiomă) vor deriva în mod automat toate celelalte părți componente. Deci elementele dintr-un sistem trebuie să fie coerente și consecvente cu ele însele.
Iată o paralelă între două sisteme coerente la nivel intern dar diametral opuse la nivel de premisă inițială:
|
Teismul supra-naturalist |
Ateismul naturalist |
| Realitatea supremă este Dumnezeu cel infinit, personal, transcendent, imanent, omniscient, suveran și bun | Materia are existență eternă și realitatea e de natură fizico-chimică. |
| Dumnezeu a creat cosmosul (din nimic) pentru a funcționa ca o uniformitate a cauzelor și efectelor într-un sistem deschis. | Cosmosul există ca o uniformitate a cauzelor și efectelor într-un sistem închis. |
| Fiiințele umane sunt create după chipul lui Dumnezeu și prin urmare posedă personalitate, transcendență de sine, inteligență, moralitate, sociabilitate și creativitate. | Ființele umane sunt niște mașinării complexe: personalitatea e o combinație de procese (bio-chimice) pe care nu le înțelegem pe deplin. |
| Ființele umane pot să cunoască atât lumea din jur cât și pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a pus acea capacitate și deoarece el are rol activ în comunicarea cu ele. Revelația divină este o sursă de cunoaștere alături de demersul rațional. | Universul în complexitatea lui poate fi studiat și legitățile pot fi înțelese de rațiunea umană. |
| Ființele umane au fost create bune, dar prin cădere chipul lui Dumnezeu a fost desfigurat dar nu atât de distrus încât să nu poată fi restaurat prin lucrarea de răscumpărare (mântuire). | Ființele umane nu sunt nici bune și nici rele. Totul depinde de context. |
| Există șansa unei vieți eterne. Moartea nu este sfârșitul. Va exista o înviere. | Moartea este dispariția personalității / individualității. |
| Etica este transcendentă și se bazează pe caracterul (caracteristicile) divine. | Morala este un consens social. |
| Istoria este liniară, o succesiune de evenimente care duc la împlinirea scopului final al lui Dumnezeu. | Istoria este un șir liniar de evenimente legate prin cauzalitate dar fără un scop final. |
Un aspect demn de notat este acela că în conformitate cu legea noncontradicției nu se poate ca în același timp să fie adevărată atât propoziția A cât și negarea lui A. Nu poți că crezi în același timp că Dumnezeu există (și cele derivate din această afirmație) și în același timp să susții că nu există (și cele derivate din această negație). Acesta este motivul pentru care la acest nivel avem „ori / ori” în detrimentul abordării de tip „și / și”.
Pe de altă parte, o concepție adecvată despre existență, despre lume și viață trebuie să fie conformă cu datele culese din realitatea imediată. În primul rând, nu se poate nega ceea ce este evident și nu se poate afirma ceea ce nu este evident. (Atenție, lipsa dovezii nu înseamnă și dovada lipsei!) Eu aș putea să ader la un sistem de gândire care neagă durerea (și trebuie să recunosc că elementele interne sistemului sunt destul de coerente) dar realitatea imediată (durerea de gât) nu mă lasă.
Pe de altă parte, o concepție despre lume și viață trebuie să fie adecvată adică să răspundă la întrebările la care se pretinde că vrea să răspundă. Uneori ajungem să trăim într-o confuzie totală deoarece în locul afirmării preferăm negarea. Dar acest demers nu ne va duce nicăieri, după cum stăpânirea exclusivă a tehnicilor de demolare nu ne va aduce niciodată un oraș mai bun. Afirmarea va cere de fiecare dată negarea, iar negarea va cere existența implicită a afirmării.
Că o o concepție nihilistă este inconsistentă este ușor de remarcat. La un curs de filosofie, un student în cadrul unui eseu nega întreaga realitate inclusiv propria existență. La finalul eseului profesorul nu a scris cu roșu decât o întrebare: Și cine a scris toate acestea?
Prin faptul că este coerentă, conformă cu provocările realității și adecvată, concepția despre lume și viață ajunge să fie pentru individ plină de semnificație – deci satisfăcătoare. De ce oamenii ajung să-și schimbe concepțiile cu privire la viață? De ce ateii ajung să creadă în Dumnezeu și credincioșii își pierd credința? Pentru că se ajunge la un punct în care din diverse motive, sistemul pe care individul și l-a asumat devine nesatisfăcător la nivel personal. În acest context schimbarea este inevitabilă. Dealtfel este chiar imperativă.
În încheiere mai merită punctat un aspect: încercările de a construi un sistem sincretic nu vor reuși să ofere rezultate plauzibile. Să mă întorc la exemplul celor 2 concepții despre lume și viață: fie accepți poziția naturalistă, fie îmbrățișezi în totalitate „teismul tradițional”. De ce? Pentru simplul motiv că premisele inițiale celor 2 sisteme de gândire sunt pe aceeași direcție dar în sensuri total diferite. Iar dacă acestea nu te „satisfac” atunci poți alege monismul oriental, panteismul de tip new-age, hedonismul centrat pe cotidian ori solipsismul egocentric. Și nu uita, chiar dacă vrei să nu alegi nimic, deja ai și ales.