CREŞTINI DIN AN ÎN PAŞTI

A merge din an în Paşti la biserică este un lucru de la sine înţeles pentru individul obişnuit, participarea săptămânală la slujbele religioase fiind „rezervată” pentru cei în vârstă şi alte câteva persoane labile emoţional. Pentru mulţi, mersul la biserică se suprapune cu unul din marile evenimente ale vieţii: botezul, căsătoria sau moartea. Ceea ce este şi mai intrigant este că şi aceştia care nu participă în mod activ la viaţa bisericii se identifică a fi membrii ai comunităţii religioase

Fenomenul de laicizare a societăţii europene este cât se poate de vizibil, iar la nivel individual interesul pentru biserică e din ce în ce mai scăzut. Un studiu realizat în 14 tări dezvoltate (13 din Europa plus SUA) arăta că 36% dintre chestionaţi nu au participat niciodată la biserică. Cum era şi de aşteptat, cea mai ridicată rată de neparticipare înregistrează Franţa – 60%. În SUA, situaţia este oarecum mai bună, doar 16% recunoscând că nu au mers niciodată la Biserică.

În unele regiuni din Germania, Biserica Romano-Catolică dar şi cea Luterană se confruntă cu mari probleme. Din lipsă de fonduri, preoţi şi cel mai acut… din lipsă de membri, Episcopia catolică din Essen a fost nevoită să închidă nu mai puţin de 96 de biserici. Multe dintre aceste foste locaşuri de cult vor fi reamenajate în scopuri „recreative”. Acelaşi fenomen este întâlnit şi în Olanda unde multe din bisericile construite după cel de-al Doilea Război Mondial sunt pe punctul de a fi închise, deoarece costurile pentru întreţinerea lor nu mai pot fi suportate de consiliile locale. Aproape jumătate din clădirile acestor biserici sunt refolosite în alte scopuri (supermarketuri, restaurante, expoziţii, etc). Multe firme s-au specializat chiar în „recondiţionarea” locaşurilor de cult în scopuri comerciale. Un investitor german a cumpărat o biserică din Bielefeld, Germania şi a reamenajat-o, transformând-o într-un restaurant de lux.

Cercetătorii ajung să spună că Europa care a fost leagănul creştinismului a devenit deja o societate post-creştină. Biserica a pierdut de mult poziţia autoritară prin care reuşea să controleze atât masele cât şi comportamentul indivizilor. Aşa se face că asistăm la un fenomen oarecum paradoxal: în particular indivizii declară apartenenţa religioasă dar la nivel global se poate vorbi de o societate seculară. Un caz concret este Spania, care prin tradiţie este unul din bastioanele catolicismului. Cu toate acestea, în 2005, în Spania, s-au legalizat¹ căsătoriile homosexuale, măsura fiind luată în urma votului a mai bine de 60% dintre spanioli. Surpinzător e că cei care sunt în favoarea căsătoriilor homosexuale nu au nici o sfială în a declara că sunt în acelaşi timp şi catolici, în ciuda faptului că Biserica Romano-Catolică are păreri contrare. Acelaşi fenomen se observă în SUA unde mulţi catolici recunosc că nu urmează învăţătura Bisericii şi folosesc metode contraceptive (pilule sau prezervative) în vederea planificării familiale.

Conform unui poll Eurobarometru, 90%² dintre români susţin că au credinţă în Dumnezeu iar potrivit datelor World Values Survey, 84% dintre concetăţeni se declară a fi persoane religioase. Numai că un studiu INSOMAR³, ef
ectuat acum 2 ani, arăta încă odată că pretenţia românilor de a fi un popor creştin nu îşi găseşte acoperire în fapte. În realitate 34% dintre români merg la biserică doar de Paşte şi Crăciun. Sub un sfert dintre concetăţenii noştri merg lunar la biserică şi tot sub un sfert merg săptămânal la biserică. 12% merg la biserică o dată pe an sau o dată la câţiva ani, în timp ce 3% au declarat că nu intră deloc în casa Domnului. Un alt sondaj, de data asta realizat de CURS⁴ în toamna anului 2007, arăta că 31% dintre cei intervievaţi merg la biserică de câteva ori pe lună; 20% doar o dată pe lună; iar 6% o dată pe săptămână sau mai mult. Cu toate acestea 82%⁵ dintre români consideră religia ca fiind importantă…

Cifrele spun că există o delimitare clară între apartenenţa religioasă şi participarea la biserică pe de o parte şi pe de altă parte nu se pot suprapune interesul pentru religie a individului cu dedicarea faţă de o anume grupare religioasă.

În 1994, Grace Davie, aborda fenomenl lipsei de religiozitate a europenilor dintr-o nouă perpectivă. Studiind în mod concret situaţia din Marea Britanie, autoarea atrăgea atenţia asupra „persistenţei sacrului în societatea contemporană în ciuda declinului de netăgăduit al participării la biserică”⁶. Sociologul bitanic ajunge să afirme că avem de a face cu o nouă formă de manifestare a credinţei relgioase. Davie va introduce celebra expresie: credinţă fără apartenenţă (believing without belonging). Acesta este tiparul în care se pot include mare parte dintre creştinii europeni: trăiesc câteva aspecte ale credinţei dar în afara oricărei legături cu biserica al căror nume poartă. Cercetătoarea britanică mai atrăgea atenţia cu privire la mersul la biserică din perspectiva consumeristă. Participarea la slujbele bisericii este deci pentru împlinirea unei nevoi şi nu pentru manifestarea ataşamentului faţă de o anume organizaţie ori pentru slujire.

De aici se poate observa o schimbare radicală a concepţiilor. Asistăm la trecerea de la o etică a obligaţiei şi implicit a autorităţii către o etică a consumului şi a autonomiei individului. Din acest motiv biserica pierde din ce în ce mai mult puterea şi autoritatea asupra individului. Astăzi Biserica nu mai are puterea de a impune o anume conduită, crezul fundamental fiind acela că nu o anume autoritate (fie ea şi biserica) decide ce e bine şi ce e rău, ce să faci şi ce să nu faci, ci individul, perceput ca fiinţă morală autonomă.

Conform datelor statistice, frecvenţa mersului la biserică în România se plasează în jurul mediei europene. În schimb, manifestările religioase sunt mai puternice şi mai numeroase decât în oricare altă ţară europeană. Aproape în orice casă din România, dar şi în mijlocele de transport în comun sau în instituţii, găseşti o icoană, mai mare sau mai mică. Nu există practic morminte fără cruce ori înmormântare fără slujbă religioasă. Orice cuplu care se căsătoreşte trece şi pe la biserică, iar copiii nebotezaţi sunt o raritate. Dar a face din astfel de manifestări un argument al religiozităţii românilor ar fi total greşit. Ar fi dealtfel greşit a concluziona că dacă participi în mod regulat la biserică eşti un om credincios. Şi atunci de ce nu am putea avea credincioşi adevăraţi dar care să nu mergă la biserică sau mai mult, nici măcar să nu se afilieze unei biserici?

Luând în calcul cele amintite mai sus, ne-am aştepta ca bisericile cele „mai căutate” să fie acelea care merg în pas cu vremea, faţă de care să nu ai prea multe îndatoriri. Cu toate acestea, atât în Europa cât şi în SUA, bisericile care cunosc „o creştere pozitivă” nu sunt cele care se adaptează tendinţelor societăţii ci dimpotrivă. Conform unor studii realizate de Dean Kelley prin anii ‘70 ai secolului trecut bisericile care pierdeau teren nu erau cele conservatoare ci dimpotrivă cele liberale. În cartea sa „De ce cresc bisericile conservatoare”⁷ el atrăgea atenţia asupra fenomenului de pierdere a identităţii, bisericile care îşi schimbă învăţăturile sau standardele fiind mai predispuse la pierderea de membrii.

Autorul punea în opoziţie pe de o parte Bisericile Luterane, Presbiteriene şi Episcopaliene ori chiar cele Metodiste care scădeau vertiginos cu biserici mai puţin populare dar care creşteau.⁸ Bisericile conservatoare cresc mai mult decât cele liberale, concluziona Kelley în urma studiului său. E şi normal, susţinea cercetătorul american, pentru că cineva devine membrul unei biserici atunci când a ales să susţină ca individ anumite valori. Altfel nu l-ar interesa treburile bisericii.

Subiectul a fost abordat dintr-o perspectivă sociologică şi de Laurence R. Iannaccone de la Universitatea Santa Clara, SUA. Iannaccone a publicatîn American Journal of Sociology din 1994 un un eseu intitulat sugestiv „De ce bisericile stricte sunt puternice”. El era convins că trebuie să fie o explicaţie raţională la fenomenul sesizat de Dean Kelley prin anii ‘70. Ca sociolog, Laurence Iannaccone observă că „stricteţea” este un predictor al creşterii unei biserici. Dar cum se explică aşa ceva? Iannaccone crede că bisericile stricte proclamă în mod inevitabil un adevăr absolut şi exclusiv. Aceasta duce inevitabil la o viziune de viaţă clară şi un stil de viaţă bine definit. Deviaţiile sunt de la sine înţeles excluse. Din acest motiv, cei care aleg să devină membrii sunt doar persoane dedicate, eliminându-se astfel pericolul aderării ca rezultat al unor presiuni de grup sau în virtutea moştenirii. Pe de altă parte bisericile mai liberale pot să accepte în rândurile lor şi persoane care una susţin şi alta fac. Chiar dacă aceasta va duce la o creştere iniţială, în timp, practica va ataca tocmai credibilitatea organizaţiei.

Se curând, tema a fost reluată de Judith Shulevitz, care în ediţia din 12 mai, 2005 a publicaţiei Slate, caută de data asta explicaţii dintr-o perspectivă mai degrabă economică decât sociologică. În articolul său, autoarea, în urm
a unor analize în detaliu, sugerează că la bază ar fi ceea ce economiştii ar numi „teoria alegerii raţionale”, şi anume bisericile conservatoare se dezvoltă pentru că indivizii se afiliază acestora deoarece ei cred că este pentru binele lor dar şi al altora, deci o decizie cât se poate de întemeiată. Convingerea şi dedicarea sunt atribute de bază ale celor care fac parte din astfel de biserici.

Reîntorcându-ne la participarea religioasă şi la identificarea individului cu o anume grupare, trebuie să amintesc că la nivel mondial există diferenţe semnificative între cei care se declară ca aparţinând unei confesiuni (creştini cu numele) şi cei care sunt implicaţi direct în viaţa comunităţii de credincioşi (creştini practicanţi). Raporul dintre cele două categorii poate varia de la confesiune la confesiune, dar la rândul său şi el poate fi luat ca un predictor al creşterii unei anume biserici. Cu cât procentul de credincioşi practicanţi este mai mare cu atât respectiva grupare religioasă are o rată de creştere superioară. În România, potrivit estimărilor Bisericii Ortodoxe, numărul creştinilor practicanţi este de aproximativ 35-40% din cei care se declară creştini-ortodocşi. Trecând cu vederea cifrele care mi se par departe de realitate, îndrăznesc să pun o întrebare: cu ce drept şi pe ce baze, cei „nepracticanţi” sunt consideraţi în continuare a fi credincioşi şi aparţinători?

Chiar dacă teologic şi istoric este greu de a descrie spiritualitatea creştină ca o căutare pur personală, tendinţele actuale arată că se preferă ca religia să fie o afacere privată fără să fie neapărat afişată în public sau legată în mod strict de o anume comunitate religioasă.

În societatea de consum, individul este obişnuit să aibă ceea ce doreşte, când doreşte fără să depună prea mare efort. Nu va fi deci deloc ciudat ca aceeaşi atitudine să se păstreze şi în aspectul religios al vieţii. Mulţi se vor identifica deci ca parte a creştinătăţii fără a fi membrii unei anume biserici, fără a crede anumite doctrine ori ori de a trăi după un anume set de reguli şi precepte. Aceşti „creştini diafani” aleg să rămână în zona de confort care le va permite să creadă ceva anume fără a fi obligaţi însă de a se conforma întru totul la ceea ce cred.

Rămâne deci să dăm răspunsul dacă se poate într-adevăr credinţă fără apartenenţă. Prin definiţie creştinul aparţine Cuiva. „Nu ştiţi că (…)voi nu sunteţi ai voştri?”⁹, întreba apostolul Pavel, amintind că prin răscumpărare credincioşul devine proprietatea lui Dumnezeu. La începuturile sale, biserica era tocmai comunitatea acestor aparţinători. Comunitatea creştină nu s-a construit pe premise sociale ci pe baze spirituale. Cei credincioşi au ales de bunăvoie să se întâlnească pentru a se ruga, pentru a citi din Scripturi, şi pentru a aduce slavă lui Dumnezeu. Şi toate acestea erau făcute împreună. Creştinismul este prin definiţie credinţă personală manifestată în aspectul comunitar: de la actele liturgice până la binefacere găsim un echilibru perfect între cele două dimensiuni. Rămâne deci de văzut dacă cei care se declară creştini fără a participa în mod activ în cadrul unei comunităţi de credincioşi şi sunt. Şi dacă nu sunt creştini atunci ce sunt?