CULTURA BLASFEMIEI

Conform descrierii făcute de realizatori1, „JC” este un desen animat de 30 de minute despre JC (Jesus Christ), în care acesta doreşte să iasă de sub umbra copleşitoare a tatălui său şi să trăiască în New York ca un om obişnuit. Proiectul se află în planul de producţie al postului TV american Comedy Central.

„S-au schimbat multe în ultimii 2.000 de ani, iar JC este ultimul rătăcit pe lumea asta. În acelaşi timp, atotputernicul său tată este mai degrabă un tip apatic, care preferă să se joace pe computer decât să asculte ce a mai făcut JC prin oraş” au declarat pentru Los Angeles Times creatorii filmului. Cu toate că realizatorii consideră că „JC” este un show animat care face haz de religie şi de societate, cu aluzii la „prostia omenească”, o mulţime de asociaţii creştine au apreciat că filmul este pură blasfemie, înveşmântată în hainele divertismentului.

Ironie şi religie

Mijloc eficient de a critica defectele societăţii sau ale indivizilor, ironia o putem întâlni încă din perioada antică în teatrul grec şi în literatura satirică romană. Scopul ei nu era să rănească sau să atace o persoană anume ci, prin expunerea ridicolului, se urmărea crearea „şocului recunoaşterii”. Viciul era identificat şi pus într-o lumină defavorabilă. Şocul recunoaşterii era mascat prin umor, fapt ce făcea ca tratamentul (amar) administrat să fie mult mai uşor de acceptat. Scopul primordial nu era divertismentul, ci educarea publicului în vederea remedierii defectelor societăţii. În aceeaşi ordine de idei şi cu un obiectiv similar, chiar şi în discursurile lui Iisus Christos poate fi sesizată o doză de umor cu tentă ironică. Strecurarea ţânţarului, înghiţirea cămilei şi invitaţia de a scoate bârna din propriul ochi înainte de a căuta paiul din ochiul semenului sunt ilustrative în acest sens. În contextul logicii argumentative, ridiculizarea este o armă folosită împotriva tuturor celor care „continuă să menţină împreună două aspecte în mod indubitabil incompatibile”.2

Deși pare uşor de remarcat, diferenţa între satirizarea prostiei omeneşti şi atitudinea ireverenţioasă faţă de valorile (religioase) ale celor din jur, este imperceptibilă pentru unii. Pe de o parte, cei care îşi permit să atace religia, direct sau subtil, sunt cei care cred că în religie pot fi identificate aspecte demne de ridiculizat. Într-adevăr, realitatea contrastelor neplăcute în interiorul creștinismului, de pildă, nu poate fi contrazisă. Este memorabilă replica lui Ghandi: „Îmi place de Christos, nu-mi plac creştinii, ei nu sunt asemenea Lui.”

De cealaltă parte însă, mulţi cred că religia este în sine o formă de manifestare a prostiei umane, ținta ironiei fiind fenomenul religios ca atare. Ilustrativă este poziţia lui Ronald Lindsay, director al Center for Inquiry din Amherst, New York, şi iniţiator al proiectului Ziua blasfemiei. Într-un interviu oferit postului CNN (30 septembrie 2009) afirma: „Noi credem că asemenea orientărilor politice, credinţele religioase ar trebui să fie subiectul examinării şi criticismului, dar noi am făcut din religie un tabu.”

Controversele actuale între religioși și nereligioși apar pe fundalul invocării libertăţii de exprimare a indivizilor şi a unei perceperi tot mai populare a religiei ca o „curiozitate anacronică”.

Ziua blasfemiei
Este gândită ca o zi de sărbătoare în care indivizii (singuri sau în grup) sunt încurajaţi să-şi exprime în mod deschis criticismul la adresa religiei. Iniţiatorul este Ronald Lindsay, director al Centrului pentru Cercetare (Center for Inquiry din Amherst, New York). Pentru sărbătoare a fost aleasă ziua de 30 septembrie, pentru ca să fie şi o aniversare a caricaturilor cu profetul Mahomed, publicate în ziarul danez Jyllands-Posten (2005).

Un pas mai departe – blasfemia

La origine, blasfemia însemna luarea în derâdere a divinităţii într-un limbaj direct şi concret. La greci mai ales, directa impietate faţă de zeităţi şi de sacralitate era considerată blasfemie. În contextul vechiului Israel, folosirea ireverenţioasă a numelui lui Dumnezeu era catalogată ca blasfemie. Mai târziu, creştinismul a extins înțelesul termenului blasfemie şi în dreptul crezurilor eretice.

Reflexe ale conceptului de blasfemie, se regăsesc și în contextul culturii seculare, chiar dacă termenul a fost golit de sensul strict religios. De exemplu, în actuala societate seculară, de facto se consideră o atitudine blasfematoare luarea în derâdere a conceptelor considerate „sacre”, precum corectitudinea politică sau absolutizarea libertăţilor. Avem de-a face cu o „reformulare a sacrului”3 în contextul unei lumi care trebuie să înveţe continuu cum să administreze libertatea, consideră Grace Davie, specialistă în sociologia religiilor.

Pentru evaluare, sunt necesare câteva întrebări. Este corect ca în numele libertăţii de gândire să răneşti sentimentele religioase ale celor care aparţin unei anumite confesiuni? Unde începe libertatea exprimării şi unde se termină ea, în condiţiile în care pot fi lezate convingerile altora? Care este limita între satiră şi batjocură, între inteligent şi ofensator, între ironie şi blasfemie? Într-o societate în care satira şi-a pierdut rolul educaţional, fiind folosită primordial în contextul divertismentului, se ridică inevitabil justa întrebare: cât de legitimă este folosirea subiectelor religioase în contextul divertismentului?

Fără îndoială, libertatea gândirii, a exprimării şi a exercitării credinţei sunt drepturi fundamentale, inalienabile, confirmate în ultimii 60 de ani de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În acelaşi timp, nu este nici o îndoială că orice manifestare a libertăţilor şi drepturilor individuale ajunge în mod inevitabil să fie limitată de drepturile şi libertăţile celuilalt. În spiritul Declaraţiei Universale, libertatea de exprimare este definită în direcţia în care se are în vedere binele societăţii. Spre exemplu, în contextul actual, libertatea de exprimare nu poate, şi nici nu are cum să fie suportul negării ororilor naziste. Astfel, orice invocare a libertăţii de exprimare în direcţia insultelor sau înjosirii este o manipulare rău intenţionată a conceptului.

Dacă satira care condamnă metehnele societăţii are un rol educativ-corectiv, când sunt atacate valorile şi simbolurile religioase, ironia îşi pierde funcţia. Care ar putea să fie scopul nobil când Iisus este prezentat ca un băiat de mahala, care încalcă regulile bunei-cuviinţe, sau ca un homosexual libertin? Lipsită de orice obiectiv critic şi educaţional, ironia este înlocuită de furie care, al rândul său, este transformată în vulgaritate gratuită, atitudinea devenind ridicolă în ea însăşi. Răzvrătirea faţă de autoritate şi sfidarea a tot ce este încărcat cu simbolistica valorilor tradiţionale reprezintă o caracteristică a contra-culturii şi se poate regăsi încă din anii ’60 ai secolului trecut. În acest context, s-a ajuns azi la tratarea cu lipsă de respect nu doar a simbolurilor religioase, ci şi a însemnelor naţionale.

Cu o investiţie iniţială de 25.000 $, proiectul The Blasphemy Challenge a început, în decembrie 2006, pe internet. În cadrul inițiativei, ateii sunt încurajaţi să-şi declare public necredinţa, negând existenţa lui Dumnezeu şi, în special, a Duhului Sfânt. Conform interpretării pe care organizatorii o dau unor pasaje din Biblie (Marcu 3:28-29; Matei 12:30-32), o astfel de acţiune este considerată a fi un „păcat de neiertat”, pe care part
icipanţii doresc să îl comită în mod voit.

Care să fie răspunsul?

În cartea A Jewish Conservative Looks at Pagan America (Un evreu conservatoranalizează America păgână), Don Feder observa că „doar creştinii sunt singurul grup (religios) care poate fi ofensat”. Nu pentru că ar fi mai sensibili, ci dimpotrivă. Spre exemplu, promptitudinea în reacţie şi solidaritatea lumii musulmane ar putea fi o explicaţie a cenzurii aplicate de canalul Comedy Central scenelor în care, mai mult sau mai puţin direct, se făcea aluzie la profetul Mahomed. Cu siguranţă că răspunsul violent din partea comunităţii musulmane faţă de atitudinile lipsite de reverenţă reprezintă o reacţie exagerată şi disproporţionată, o astfel de atitudine fiind descurajată chiar de sfatul Coranului. Totuşi, la nivel mondial s-a născut preocuparea ca nu cumva musulmanii să fie ofensaţi într-o oarecare măsură, preocupare ce nu poate fi sesizată şi în dreptul creştinilor, respectiv a valorilor creştine.

El doar v-a arătat în carte că dacă veţi auzi că versetele lui Allah sunt tăgăduite sau luate în derâdere să nu staţi împreună cu ei decât dacă vor începe ei o altă discuţie, căci altcum veţi fi asemenea lor. Coran, Sura 4:140

Se vorbeşte adeseori despre lezarea sentimentelor religioase prin diverse opere de artă sau spectacole considerate, pe drept cuvânt, ireverenţioase. Nu e de dorit ca, asemenea musulmanilor, creştinii să răspundă cu violenţă la atacurile seculare şi la atitudinile ce pot fi considerate blasfematoare. Pe de altă parte, se poate observa că lipsa de reacţie hotărâtă a lumii creștini, împletită cu ipocrizia și comportamentul duplicitar al unora dintre creştini, explică, în bună măsură, de ce creștinismul este comunitatea religioasă cea mai supusă ironizării în scopul divertismentului. Despre categoria creștinilor ipocriți sau duplicitari apostolul Pavel afirma în epistola către creştinii din Roma imperială: „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri” (Romani 2:24).

Persoanele religioase nu au instrumente pentru a controla eventualele atitudini blasfematoare. Însuşi Iisus Christos în timpul vieţii şi activităţii Sale s-a confruntat cu ironii şi batjocuri în faţa cărora nu s-a simţit dator să răspundă. Respectul faţă de cele sfinte nu poate avea nicio relevanţă pentru cel care nu crede. Dar accentul nu cade aici pe credinţă, ci pe respect. Dacă este de înţeles decizia fiecărui individ de a nu crede, ceea ce nu poate fi înţeles şi nici acceptat, este fobia faţă de absolut şi setea neagră de a demola valorile religioase prin batjocură iraţională. Cei care trăiesc într-o cultură a blasfemiei nu ponegresc un cult anume, o confesiune religioasă aparte, ci religia ca atare. Cel mai curios lucru este că tocmai cei care invocă libertatea de exprimare, nu respectă unul dintre principiile centrale ale corectitudinii: intimitatea sentimentului religios, dreptul oamenilor de a crede.

NOTE:

Şi noi le avem pe ale noastre…

Evangheliştii, piesa scrisă de Alina Mungiu Pippidi, a fost pusă în scenă, în premieră naţională, la sfârşitul anului 2005, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, în regia lui Benoit Vitse, stârnind controverse şi reacţii vehemente din partea Bisericilor Ortodoxă şi Catolică, dar şi reacţii ale unor importante personalităţi culturale din România.

Autoarea abordează cea mai grea şi mai controversata temă: Iisus. În piesă, Sfântul Pavel vine, în anul 70, împreună cu Iisus (la început incognito, apoi dezvăluit) şi le cere unui profesor de retorică – sofistului Cherintos din Antiohia – şi celor patru evanghelişti, Ioan, Luca, Marcu şi Matei, să scrie o povestire, în patru versiuni, despre naşterea, faptele, crucificarea şi învierea Mântuitorului. La un moment dat, Pavel adaugă în povestire, de la el, o replică pe care Iisus nu ar fi spus-o: „Nu pacea am venit să vă aduc, ci sabia”. Însoţitorul său îşi dezvăluie identitatea: „Dar n-am spus replica asta!” Apoi, Iisus povesteşte procesul de la Ierusalim: nu el a fost crucificat, ci Baraba. În timpul redactării evangheliilor, Iisus se îndrăgosteşte de ibovnica lui Cherintos, Elena. Când, în final, cele patru texte sunt terminate, Pavel organizează o ultimă cină, în care îi otrăveşte pe toţi cei de faţă, cu excepţia lui Iisus.

Iisus suferă din cauza morţii celor patru şi a Elenei, dar Pavel îi scurtează suferinţa înfigându-i un pumnal în spate. Pavel pleacă apoi cu evangheliile pline de minciuni: acum, că toţi sunt morţi, nimeni nu-l va putea da în vileag şi îşi va putea urmări şi atinge visul de mărire.

Mulţi dintre participanţii la spectacol – în general tineri studenţi – au mărturisit că au venit să vadă piesa incitaţi de reacţia puternică din partea oamenilor bisericii.

1. „TV watchdog coalition preemptively protests Comedy Central development of Jesus cartoon”, Los Angeles Times, 2 iunie 2010

2. Perelman Chaim şi Blbrechts-Tyteca Lucie, The New Rhetoric: A Treatise on Argumentation, Notre Dame/London, University of Notre Dame Press, 1969, p. 205

3. Grace Davie, Religion in Britain Since 1945, Oxford, 1994, p. 39–44, 196