Gary Galka, inginer american, a intrat în atenţia presei datorită unei invenţii mai puţin obişnuite. Folosindu-şi cunoştinţele din domeniul electronicii, el a construit o serie de dispozitive prin intermediul cărora pretinde că poate lua legătura cu cei morţi.
Totul a plecat de la decesul celei mai vârstnice dintre fiicele sale, acum 8 ani, în urma unui accident de maşină. Gary Galka, pe deplin convins că există viaţă după moarte şi că se poate comunica cu cei de dincolo, a declarat ulterior că, prin intermediul unui dispozitiv realizat chiar de el, fata i-a transmis un mesaj: „Bună tati, te iubesc.[1]”
Inginerul american consideră că se poate trece peste durerea pierderii celor dragi atunci când se ajunge la cunoştinţa că ei se află într-un loc mai bun. Galka declară acum că se simte dator de a-i încuraja pe alţi părinţi care şi-au pierdut copii. Din acest motiv, doreşte ca o parte din veniturile rezultate din vânzarea dispozitivului de comunicare cu cei morţi să fie direcţionate către susţinerea familiilor care trec prin situaţii dificile în urma pierderii cuiva drag.
Într-un episod din cadrul emisiunii „Ghost Adventures”, difuzat în SUA de Travel Channel pe 20 aprilie 2012, Gary Galka declara că adesea, când stă întins în pat simte o greutate pe piept, ca şi cum ar fi capul cuiva. El crede că aceasta este manifestarea spiritului fiicei sale.
Mulţi alţii au încercat…
Gary Galka nu este singurul care a încercat sau a crezut că poate să comunice cu morţii folosind tehnologia. Spre exemplu, în 1920, Thomas Edison avansase ideea că eu-ul nostru (spiritul), chiar după moarte, îşi păstrează abilitatea de a interacţiona şi de a influenţa materia. Thomas Edison credea în posibilitatea captării mesajelor din partea celor morţi prin intermediul unor aparate care, spera el, aveau să fie inventate în viitor. Friedrich Jürgenson (1903-1987), un documentarist suedez, pretindea că a înregistrat accidental pe bandă magnetică vocile rudelor sale decedate. Plecând de la experienţele pe care le-a interpretat ca pe o comunicare cu cei din lumea de dincolo, Jürgenson a ţinut conferinţe pe această temă, a scris articole, iar în cele din urmă, în 1967, a publicat cartea Dialog cu cei de dincolo.
Credinţa că personalitatea umană supravieţuieşte morţii, făcând posibilă comunicarea cu cei decedaţi este fundamentală în spiritism (uneori întâlnit în forma anglicizată, spiritualism). Datorită acestei promisiuni a prezenţei celor morţi, spiritismul devine refugiul multora dintre cei care trec prin cruda exprienţă a pierderii cuiva. Şi pentru că moartea nu ocoleşte pe nimeni, interesul faţă de spiritism se manifestă deopotrivă atât în rândul celor mai puţin educaţi cât şi printre intelectuali. Tentat de domeniul spiritismului a fost şi Victor Hugo, a cărui fiică, Léopoldine, s-a înecat în Sena împreună cu logodnicul ei. De asemenea, preocupări de felul acesta a avut şi Arthur Conan Doyle, creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes, iar de pe meleagurile româneşti, este notoriu cazul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu.
La începutul anului 1888, Iulia, unica fiică a lui B.P. Haşdeu, începea să arate simptomele unei necruţătoare boli la vremea aceea: ftizia sau tuberculoza pulmonară. În dorinţa de a-i salva viaţa, cărturarul român a dus-o în Franţa, în Italia şi Elveţia, sperând ca aerul curat şi clima blândă să ajute la vindecare. Toate încercările au fost însă zadarnice. În cele din urmă, în vara anului 1888, Haşdeu revine împreună cu fiica sa în ţară. Pe 29 septembrie 1888, la doar 19 ani, Iulia avea să se stingă din viaţă. După dispariţia prematură a preaiubitei sale fiice, marele cărturar se va orienta către un domeniu controversat: spiritismul.
Prin intermediul şedinţelor de spiritism Haşdeu avea să trăiască experienţa reîntâlnirii cu Iulia. Iată cum relatează el o experienţă bizară: „Deodată, mâna mea se puse în mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu. (“Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi ajungă.”) – Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”.
Comunicarea cu cei decedaţi este percepută de spiritişti ca o activitate benefică, un mijloc de a trece mai uşor peste criza pierderii celor dragi. Într-adevăr, raţiunile sentimentale par a justifica înclinaţia omului către credinţa într-o „lume de dincolo”, unde spiritul (a se citi personalitatea) celui mort continuă să existe. Dar cât de autentică este experienţa comunicării cu cei morţi? Un început de răspuns este oferit de istorie.
Originile spiritismului modern
Totul a plecat de la experienţele trăite de trei surori, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, într-un cătun din SUA. În 1848, două[2] din cele trei fiice ale familiei Fox au mărturisit că au fost martorele unor lucruri ciudate. Istoria este cunoscută în general în următorii termeni. Membrii familiei locuiau într-o casă ce avea renumele că ar fi bântuită şi, adesea, asistau la fenomene stranii precum sunete şi ciocănituri inexplicabile, ori mutarea mobilei prin casă. În noaptea de 31 martie 1848, una dintre fete a provocat presupusul spirit să răspundă ciocăniturilor, iar răspunsul nu a întârziat să apară. Cele trei surori aveau să facă din comunicarea cu morţii o adevărată îndeletnicire şi prin ele s-a născut spiritismul modern.
În 1888, a avut loc o răsturnare de situaţie. Margaret Fox a mărturisit că ciocăniturile nu erau nimic altceva decât rezultatul trucurilor. Conform spuselor acesteia totul era o joacă de copil. „Când mergeam la culcare noapte, obişnuiam să legăm un măr de o sfoară şi să tragem de coardă în sus şi în jos, făcând ca mărul să se lovească de podea sau chiar noi lăsam să cadă mărul pe podea făcând un sunet ciudat de fiecare dată. Mama asculta acestea pentru o vreme. Ea nu putea înţelege, dar nu ne suspecta de un asemenea truc deoarece eram prea mici.”[3]
La scurt timp, Margaret a retras cele spuse, dar era prea târziu. Mărturisirea dăduse apă la moară scepticilor care evaluau totul ca o mare înşelăciune. Orice încercare ulterioară a surorilor Fox de a susţine autenticitatea experienţelor trăite a fost zadarnică. În interval de 5 ani de la momentul mărturisirii, surorile au murit în sărăcie lucie.
Cu toate acestea, spiritismul a continuat să se dezvolte, controversa fiind departe de a se fi sfârşit. Susţinătorii fenomemului consideră ca adevăr final retragerea mărturisirii, pe când scepticii, dimpotrivă, consideră că mărturisirea în sine ar trebui să fie dovada ultimă care să pună capăt oricărei controverse.
Reperele universului spiritist
În esenţa sa, spiritismul este o doctrină filosofică ce a crescut pe sol creştin. Cel care a pus bazele ideologice ale spiritismului, aşa cum îl cunoaştem astăzi, este pedagogul francez Denizard Rivail, care avea să scrie sub pseudonimul Allan Kardec. În 1855, Denizard Rivail a început să cerceteze un fenomen relativ cunoscut în acea vreme – obiectele care se mişcau şi păreau a se umple cu o „stranie vitalitate”. După doi ani dedicaţi investigaţiilor, timp în care a fost nevoit să deconspire o mulţime de şarlatanii evidente, Kardec a ajuns totuşi la convingerea că unele fenomene ar fi autentice şi, ca explicaţie, a luat în calcul posibilitatea ca acestea să fie provocate de spiritele morţilor.
Manifestări spiritiste
ciocănituri şi sunete stranii
mişcarea obiectelor / levitaţie
materializarea / dematerializarea obiectelor
imprimarea în parafină a unei forme, realizată de o prezenţă spirituală
apariţii luminoase / ectoplasmă
preziceri
vorbire în transă
clarviziune
În 1857, Kardec a publicat Cartea Spiritelor, în care oferea o alternativă concepţiei materialiste asupra vieţii. Conform autorului, moartea nu este nicidecum finalul existenţei ci poarta către un tărâm imaterial, populat de diverse entităţi, denumite generic spirite. În contextul credinţei într-o lume paralelă cu cea materială, comunicarea cu cei morţi (morţii, în viziunea spiritistă, nu sunt nicidecum morţi, ci vii într-un alt plan al realităţii) este cât se poate de naturală. Astfel fenomenele care însoţesc şedinţele spiritiste sunt prezentate mai degrabă ca fenomene normale, parte a unui univers mai amplu dar prea puţin cunoscut de fiinţele umane [4].
„Baza fizică a întregii credinţe spiritiste este aceea că sufletul este o copie completă a trupului, asemănându-se în cele mai mici amănunte deşi este construit dintr-un material cu mult mai slab. În condiţii obişnuite aceste două corpuri sunt întreţesute aşa încât identitatea celui mai delicat este ascunsă. La moarte totuşi, sau în anumite condiţii în decursul vieţii, cele două pot fi văzute separat.”
Arthur Conan Doyle, The Vital Message
Trucuri şi şarlatanii
Deşi mulţi văd manifestările spiritiste ca pe dovada sigură a existenţei vieţii de după moarte, o alternativă atractivă la materialismul limitat şi pesimist, sunt totuşi voci care pun sub semnul întrebării autenticitatea şi consistenţa filosofică a spiritismului. Spre exemplu, la începutul secolului trecut, renumitul iluzionist Harry Houdini [5] (1874–1926), prezenta spiritismul ca pe o mare farsă – un amestec de şarlatanie, iluzionism şi prestidigitaţie, toate bazate pe un sistem filosofic precar. O poziţie similară are şi scepticul magician contemporan James Randi [6].
În decursul timpului s-au descoperit o mulţime de trucuri care erau prezentate drept manifestări ale spiritelor. Spre exemplu, mişcarea mesei nu o făcea spiritul ci nişte cârlige ascunse după manşete iar vorbitul în transă nu e nimic altceva decât exerciţiul unui ventriloc, iar presupusa ectoplasmă s-a dovedit că nu era decât jocul luminii în obiectivul camerei de fotografiat. Totuşi, în evaluarea spiritismului, aceste trucuri şi şarlatanii nu pot constitui dovada că totul e o înşelăciune, după cum existenţa bancnotelor false nu poate fi folosită niciodată ca dovadă a faptului că nu există bancnote adevărate [7].
Serial spiritist
Postul AXN difuzează serialul „Mesaje de dincolo” (Ghost Whisperer). Personajul principal al filmului, Melinda Gordon (Jennifer Love Hewitt) are abilitatea de a vorbi cu spiritele rămase pe pământ, fantome care se agaţă de lumea celor vii pentru că au probleme rămase nerezolvate ce le împiedică să se îndepărteze de acest nivel al existenţei căreia i se spune viaţă. Conform site-ului oficial al postului AXN, filmul este inspirat, în parte, de munca celebrului medium James Van Praagh şi a lui Mary Ann Winkowski.
Spiritism şi creştinism
Tocmai datorită hăţişului de manifestări şi a dificultăţii de a le evalua pe toate, pe lângă investigarea fenomenologiei spiritiste, este foarte importantă analiza şi evaluarea critică a bazelor ideologice ale spiritismului. Din punct de vedere creştin, credinţa de bază a spiritismului – nemurirea naturală a sufletului (văzut ca o dublură a personalităţii) – nu este susţinută de Biblie [8]. Cu alte cuvinte, Biblia nu lasă loc unei comunicări veridice cu morţii.
În ciuda ultimei observaţii, care ar fi putut pune capăt anchetei, partea cea mai stranie în încercarea de lămurire a fenomenului spiritist este că susţinerea autenticităţii (dar nu şi a veridicităţii sistemului) vine din mediul creştin. Spre deosebire de sceptici, care pun totul în seama prestidigitaţiei şi al trucurilor, creştinii consideră că nu este exclus ca fenomenele spiritiste să fie reale manifestări ale spiritelor. Diferenţa este că, din punctul de vedere al creştinilor, spiritele care se manifestă astfel nu sunt cele ale morţilor, ci ale demonilor. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu poate fi vorba de o comunicare autentică cu cei morţi, dialogurile pot fi reale – cu demonii –, spune Biserica. Tocmai de aceea, în mediul creştin, spiritismul are o conotaţie negativă din start – încă de la naşterea spiritismului modern, Biserica şi-a asumat opoziţia [9] faţă de acest curent. Pe 30 martie 1898, Biserica Romano-Catolică condamna practicile spiritiste, chiar şi atunci când invocarea demonică nu era făcută în mod explicit.
Alte motive ale opoziţiei creştine faţă de spiritism ţin de fondul problemei. În general, în cadrul şedinţelor de invocare a spiritelor se afirmă credinţe heterodoxe dacă nu chiar eretice. Uneori este negată divinitatea lui Iisus Christos şi rolul Lui de unic Mântuitor, ceea ce este firesc ţinând cont de esenţa spiritismului: dacă sufletul este nemuritor atunci predicarea creştină a salvării din păcat nu mai are nici o relevanţă, deoarece făgăduinţa vieţii veşnice pentru cei credincioşi nu are nici o noimă în condiţiile în care dincolo de moarte, în tărâmul spiritelor, îi regăsim atât pe cei buni cât şi pe cei răi. Alteori este vorba de promovarea agnosticismului ori panteismului, care susţin promisiunea de bază a spiritismului – nemurirea sufletului. Totuşi, raportată la Biblie, această promisiune pare a fi mai degrabă ecoul cuvintelor rostite de şarpe în grădina Edenului decât al celor rostite de Dumnezeu [10]. Pentru o evaluare corespunzătoare a spiritismului trebuie deci să trecem dincolo de analiza fenomenologică şi să luăm în considerare diferenţele majore dintre concepţia spiritistă şi învăţătura biblică.
Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Levitic 19:31
Dacă vi se zice însă: „Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc”, răspundeţi: „Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii? Isaia 8:19
NOTE:
1. Conform propriei sale declaraţii, încercarea de comunicare cu fiica decedată a avut un rol „catartic”. Se prea poate ca uneori, experienţa comunicării cu cei morţi, ori sentimentul prezenţei acestora după deces să fie mai degrabă prelungirea profundelor dorinţe de reîntâlnire decât o comunicare autentică.
2. E vorba de cele mai tinere: Kate Fox (1837–1892) şi Margaret Fox (alintată Maggie) (1833–1893). Provocarea comunicării prin ciocănituri a fost iniţiată de către Kate. Ulterior, celor două, se va asocia şi sora cea mare, Leah Fox (1814–1890).
3. Harry Houdini, A Magician Among the Spirits, Arno Press, New York, 1972, p. 5
4. Spiritismul modern se distanţează astfel de superstiţiile animismului antic.
5. Harry Houdini, A Magician Among the Spirits, Arno Press, A New York Times Company, New York, 1972, pag. 5
6. Este celebru premiul de 1.000.000 de dolari care îl oferea celui care putea să facă dovada de necontestat a unui fenomen „paranormal”. Premiul nu a fost încă revendicat.
7. Ilustrarea aceasta este preluată de la Gilbert Keith Chesterton, „Skepticism and Spiritualism”, Illustrated London News, 14 aprilie 1906. Eseul poate fi găsit în forma electronică la http://www.chesterton.org/
8. „De la luntrea lui Caron la mormântul lui Lazăr”, Semnele Timpului, ianuarie 2010
9. În cadrul celui de Al Doilea Conciliu Plenar de la Baltimore (1866), Biserica Catolică recunoştea că unele practici spiritiste sunt frauduloase dar altele pot fi atribuite unei intervenţii satanice. Participarea la şedinţele de spiritism (chiar şi numai din curiozitate) era interzisă prin decretele, nr. 33-41. Vezi Edward Pace, „Spiritism”, The Catholic Encyclopedia. Vol. 14, New York, Robert Appleton Company, 1912.
10. Vezi asigurarea şarpelui „hotărât, că nu veţi muri” (Geneza 3:4) în paralel cu avertizarea divină: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Geneza 2:17).