La finalul lunii mai, a.c. Tribunalul Drepturilor Umane din Alberta a decis ca pastorul Stephen Boisson să plătească 5.000 dolari ca despăgubire pentru „daunele, rănile şi suferinţa” produse comunităţii gay. Mai mult decât atât, acelaşi tribunal, interzice pastorului canadian să îşi mai expună public poziţia sa faţă de homosexualitate şi să ceară iertare părţii lezate. Decizia (1) finală afirmă: „Dl. Boissoin şi Concerned Christian Coalition Inc. sunt somaţi să înceteze publicarea în ziare, prin email, radio, în discursuri publice sau pe internet, remarci dispreţuitoare despre homosexuali.” Mai mult, tribunalul cere să se retaragă toate materialele publicate inclusiv cele în format electronic.
Boisson este cunoscut pentru materialele publicate prin care denunţa ca imorală homosexualitatea. E destul de uşor ca o astfel de catalogare să poată fi numită „dispreţuitoare”. Scandalul a pornit încă din 2002, în urma unei scrisori deschise, prin care Stephen Boisson se adresa editorului unei publicaţii locale. În acest context el numea homosexualitatea ca fiind rea. Totodată, el atrăgea atenţia la pericolul promovării literaturii pro-homosexuale chiar în cadrul sistemului public de educaţie.
Dincolo de discuţiile de pe tărâm etic privitoare la homosexualitate, ceea ce atrage atenţia este noua tendinţă (dictatorială) prin aplicarea (incorectă a) corectitudinii politice. După ce criterii cineva care se opune legăturilor homosexuale este catalogat drept animat de ură şi discriminare? Ce loc mai ocupă libertatea de exprimare în acest context?
Nu este un caz izolat
O situaţie similară s-a petrecut în 1997 tot în Canada. Hugh Owens (2) din Regina, Saskatchewan, a închiriat spaţiu pe pagina unui ziar local unde a postat patru texte din Biblie care condamnau homosexualitatea. A fost dat în judecată, ulterior fiind obligat să retragă anunţurile şi să plătească daune morale comunităţii gay. Citarea pasajelor biblice în acest context a fost catalogată drept „discurs marcat de ură”.
Un alt caz, de această dată din Europa, atrage atenţia mass-mediei. Ake Green (3), pastor penticostal din Suedia, este acuzat că predicile sale împotriva homosexualităţii sunt un exemplu clar de discurs marcat de ură. Tribunalul a decis că el poate crede ce vrea cu privire la homosexualitate, dar folosirea unor pasaje biblice pentru a condamna pe homosexuali este numită o formă de discriminare.
Ce este discursul marcat de ură?
Conform normelor juridice, prin discursul marcat de ură (hate speech, engleză) se înţelege orice exprimare publică prin care se urmăreşte degradarea, intimidarea, incitarea la violenţă sau la acţiuni care pot prejudicia o persoană sau un grup. Discursul marcat de ură este definit ca fiind o formă de discriminare bazată pe rasă, sex, dizabilităţi, orientare sexuală, etc. Mai trebuie adăugat că termenul acoperă atât comunicarea orală cât şi pe cea scrisă.
Aşa cum se poate observa, din punct de vedere juridic apare o tensiune între libertatea de exprimare şi incriminarea discursului marcat de ură. Pe de altă parte, de ce mai este necesar a reglementa din punct de vedere legal problematica discursului marcat de ură devreme ce există legi privitoare la defăimare, calomnie şi incitare la violenţă? Nu cumva pentru că ceea ce se numeşte discurs marcat de ură nu doar că nu este precum i se spune dar nu poate fi catalogat nici defăimare, calomnie, ori incitare la violenţă.
Cadru juridic
Aşa cum ne-am fi aşteptat legile diferă de la stat la stat. Spre exemplu, constituţia Germaniei este mult mai restrictivă decât cea a SUA în cea ce priveşte libertatea de exprimare. Constituţia germană aminteşte că se garantează „libertatatea de exprimare a opiniei” dar se restricţionează folosirea greşită şi anume atunci când prin libertatea de exprimare este pusă în pericol liniştea publică.
Prin anii 1990, statele din Europa şi America de Nord, la presiunea unor minorităţi puternice au dezvoltat noi coduri de legi prin care era condamnat în mod specific „discursul marcat de ură”. Noile legi vizau cuvintele şi expresiile care în mod deliberat sau nu, manifestă ură sau discriminare faţă de diverşi indivizi sau grupuri.
Consiliul Europei prin recomandarea R (97) 20 cere guvernelor să lupte împotriva discursului marcat de ură. Mai mult, la nivel comunitar a fost înfiinţată Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (European Commission against Racism and Intolerance) (4). Aparent se poate crede că toate aceste noi legi şi instituţii vor oferi un cadrul confortabil pentru tumultoasa societate umană, dar ceea ce ar trebui să devină un instrument al păcii se transformă în mod neaşteptat în mijloc de proliferare a intoleranţei.
Legi instigatoare
E un fenomen natural ca să apară tensiuni la nivelul societăţii atunci când grupuri sau indivizi au păreri şi viziuni diferite. Spre exemplu, criticarea homosexualităţii şi declararea ei ca fiind imorală era privită ca un act de normalitate într-o societate liberă. Noile abordări, în schimb, duc la incriminarea oricărei păreri adverse faţă de homosexualitate. Ba mai mult, datorită definirii vagi şi uşor interpretabile, aproape oricine poate cataloga orice expunere ideologică contrară ca fiind discurs marcat de ură. Pe de altă parte, tendinţa de a lărgi sensul termenului, face ca în loc să rezolve tensiunile sociale ele să se acutizeze şi mai mult.
Iată un exemplu concret: În unele state a apărut situaţia în care pe baza principiului nediscriminării, autorităţile cereau orfelinatelor patronate de Biserică să accepte plasamentul sau adopţia copiilor (de) către cuplurile de homosexuali.
Spre exemplu, Parlamentul britanic a adoptat în 2007 o lege prin care este pedepsită „ura religioasă”. Printre cei care s-au arătat nemulţumiţi de noua lege este şi actorul de comedie Rowan Atkinson (cunoscut datorită rolului “Mr. Bean”). Actorul britanic a scris către publicaţia The Times din Londra ca semn de protest. În scrisoarea sa, Atkinson aminteşte că o astfel de lege nu este necesară deoarece nici chiar presupusele victime nu o văd ca fiind benefică. În realitate situaţia se înrăutăţeşte şi mai mult, fiind pusă în pericol libertatea de exprimare şi în acelaşi timp generându-se noi tensiuni. Actorul britanic afirma: „un astfel de program legislativ are serioase implicaţii pentru libertatea de exprimare, umor sau pentru exprimările creative” (5).
Mai mult decât atât, parcă preluat din modelul nazist, stalinist sau inchizitor medieval, cei acuzaţi de discriminare pe lângă obligarea de a înceta publicarea de materiale „defăimătoare” sunt somaţi de a cere iertare. Cum poţi să obligi pe cineva să îşi ceară iertare? În ce bază şi cu ce scop? La ce bun o cerere de iertare forţată? Aceste extreme nu sunt în nici un fel în spiritul dreptului juridic. Legea (prin definiţie) nu are menirea de a incrimina crezurile ci doar faptele. Prin obligarea cererii de iertare în mod efectiv acuzatul este obligat să renunţe la propriile concepţii, pentru că prin expunerea scuzelor recunoaşte implicit că a greşit.
Libertatea de a expune criticile privitoare la o altă ideologie, învăţătură sau practică este un se
mn clar al unei societăţi democratice sănătoase. Este adevărat că incitarea la violenţă (care este ilegală în majoritatea tărilor) are ca mamă de mule ori criticile vehemente (care uşor pot fi catalogate ca fiind discurs marcat de ură) dar în acelaşi timp nu trebuie să uităm că libertatea de exprimare este un drept fundamental al fiinţei umane, iar suprimarea libertăţii de exprimare nu e decât începutul tiraniei. Să fie aceasta naşterea unei noi forme de intoleranţă?
1. http://albertahumanrights.ab.ca/Lund_Darren_Remedy053008.pdf
2. Mai multe informaţii despre proces puteţi afla la www.canlii.org/en/sk/skqb/doc/
2002/2002skqb506/2002skqb506.html
3. www.cwnews.com/news/viewstory.cfm?recnum=30655
4. www.coe.int/ecri
5. Scrisoarea lui Rowan Atkinson a fost publicată în The Times, 7 noiembrie, 2007.