ENIGMA CALENDARULUI

Decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de a modifica ordinea zilelor săptămânii din calendar a generat comentarii şi dispute cu privire la motivul schimbării. Până la urmă, de ce contează dacă duminica este numărată prima sau dimpotrivă a şaptea zi?

Originea săptămânii [1] se pierde în negura timpului, modul în care a ajuns la existenţă fiind subiectul diverselor teorii mai mult sau mai puţin controversate. Locul săptămânii [2] în calendar este unul special, deoarece nu poate fi asociată cu nici un fenomen natural ciclic (precum ziua, luna sau anul) şi nici nu a fost prezentă în toate culturile, de-a lungul istoriei [3].

Dar de ce avem acum săptămâna de 7 zile? Ipoteza cea mai răspândită a fost formulată de Jules Oppert, un renumit asirolog al secolului XIX-lea. Oppert a descoperit o listă a divinităţilor-astru din Babilon, aşezate într-o ordine care corespundea cu zilelele săptămânii: Şamaş (Soarele), Şin (Luna), Nergal (Marte), Nebo (Mercur), Merodah (Jupiter), Iştar (Venus) şi Adar (Saturn). Fiecărei ore din zi i se atribuia un zeu protector, iar astrul asociat primei ore din zi (răsăritul soarelui) era considerat patronul întregii zile: Soare, Lună, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn, adică exact şirul zilelor săptămânii.

Atât în vechea Mesopotamie, sau în cultura greco-romană clasică, prima zi a săptămânii era dedicată soarelui [4], iar ultima, zeului asociat (uneori) cu moartea şi întunericul. Ordinea aceasta avea să se păstreze aproape neschimbată până în ziua de azi.

Ipoteza originii planetare a săptămânii (devenită explicaţia clasică) nu poate răspunde totuşi la o întrebare capitală: de ce babilonienii au dedicat doar şapte zile unor zei? Numărul divinităţilor babiloniene era cu mult mai mare (15 zei principali, în total fiind peste 30). Nu cumva modelul planetar a fost doar o adaptare babiloniană ulterioară a unui model mai vechi?

Origine mai veche?

Un alt popor care a jucat un rol important în istoria umanităţii a fost poporul evreu. Religia şi concepţia evreilor despre lume şi viaţă au fost unice în contextul antic. În cartea începuturilor, originea săptămânii este legată de actul divin al creaţiei (vezi Geneza 1). Spre deosebire de mesopotamieni, la evrei zilele săptămânii nu purtau nume, ci erau identificate prin poziţia lor faţă de sabat adică „ziua de odihnă” (cea de a şaptea).

Majoritatea cercetătorilor din domeniul religiilor comparate consideră că evreii au preluat de la babilonieni săptămâna, împreună cu sărbătoarea săptămânală a sabatului – ultima zi a săptămânii dedicată repausului. Panbabilonismul [5] însă este un curent de gândire ce încearcă mai degrabă să subordoneze dovezile unor concepţii de bază. Similitudinile sunt explicate de fiecare dată ca rezultat al împrumutului dar nu se ia în calcul şi posibilitatea unei surse comune. Spre exemplu, dacă românii spun duminica iar italienii domenica, asemănarea nu se explică neapărat ca urmare a unui import (al românilor de la italieni sau vice-versa), ci luând în calcul o sursă comună: limba latină. Folosind aceeaşi logică, în contextul discuţiei despre originea săptămânii, relatările biblice, alături de mitologia babiloniană, ar putea indica o origine pre-babiloniană a săptămânii, un vestigiu al unui monoteism primar, adaptat (ulterior) concepţiilor politeiste.

Săptămâna ante-diluviană

Căci după şapte zile, voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi … După cele şapte zile, au venit apele potopului pe pământ … A mai aşteptat alte şapte zile şi iarăşi a dat drumul porumbelului din corabie … A mai aşteptat alte şapte zile; şi a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s-a mai întors la el. (Genesa 7-8)

Ziua a şaptea
În culturile politeiste nu exista noţiunea unei zile speciale din cadrul săptămânii care să fie pusă deoparte pentru închinare. Toate zilele aveau în ele un amestec de sacru şi profan. Cu timpul însă, pre-eminenţa cultului zeului soare va face ca ziua asociată acestuia să fie tratată cu o consideraţie aparte, devenind astfel prima zi.

Zilele sunt numite după zeii căror nume romanii le-au atribuit anume stele. Prima zi ei au numit-o după Soare care este conducătorul tuturor stelelor aşa că (această) zi stă în fruntea tuturor zilelor. (…) Sabatul este a şaptea zi de la Ziua Domnului, pe care păgânii au dedicat-o lui Saturn.
Episcopul creştin Isidore de Sevilia (560-636 d.Ch.), Origines (5:30)

Evreii, în schimb, tratau ca sacră exclusiv o zi din săptămână, şi anume pe cea de-a şaptea. La începuturile creştinismului, păzirea zilei a şaptea a săptămânii era parte din practica creştinilor, fie că aceştia proveneau din mediul iudaic sau dintre păgâni. Nu există nicio poruncă a lui Iisus sau a apostolilor prin care să se ceară părăsirea închinării în ziua de sâmbătă şi adoptarea ca zi de închinare a duminicii.

Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi.
Faptele Apostolilor 17:2

Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat şi îndupleca pe iudei şi pe greci.
Faptele Apostolilor 18:4

Dovezile istorice arată că Sabatul a continuat să fie păstrat ca zi de închinare pentru mai bine de 1000 de ani [6] de la moartea lui Iisus, tendinţa de abandonare fiind accentuată în zonele în care existase un puternic cult solar puternic (Alexandria şi Roma). Adoptarea primei zile a săptămânii ca zi de închinare săptămânală pentru Biserica Creştină a fost un proces complex şi de durată.

„Cei din Constantinopole şi aproape de pretutindeni se adună în Sabat ca şi în ziua întâi a saptamânii, obicei care nu e niciodată ţinut la Roma sau la Alexandria.”
Sozomen (aproximativ 400 – 450), Istoria Bisericii, cartea 7, cap. 19

„Deşi aproape toate bisericile din toată lumea celebrează sfintele taine în ziua de Sabat a fiecărei săptămâni, totuşi, creştinii din Alexandria şi din Roma, datorita unei tradiţii vechi, au încetat de a face aceasta.”
Socrate Scolasticul (contemporan cu Sozomen), în Istoria Bisericească, cartea a 5-a, cap. 22

Tendinţele anti-iudaice au concurat la abandonarea închinării în ziua de sâmbătă şi adoptarea duminicii ca sabat săptămânal, după o lungă perioadă „de tranziţie” în care cele două zile erau văzute ca fiind „surori”. Spre exemplu, Grigore de Nisa (aproximativ 335 – 394) întreba într-o lucrare intitulată sugestiv Despre mustrare: „Cu ce fel de ochi priviţi voi ziua Domnului (adică duminica, n.r), voi care dezonoraţi Sabatul? Nu ştiţi voi că aceste zile sunt surori?”

O colecţie de documente bisericeşti din secolul IV, numită Constituţiile Sfinţilor Apostoli (în unanimitate cercetătorii cad de acord că documentele nu au provenienţă apostolică), oferă informaţii valoaroase cu privire la închinarea, doctrina şi disciplina bisericească de la acea vreme. Colecţia de documente este un fel de manual de ordine interioară, în care se confirmă închinarea în ziua a şaptea (sabat) în paralel cu prima zi a săptămânii (duminica).

„Adunaţi-vă împreună în fiecare zi, dimineaţa şi seara, cântând Psalmi şi rugându-vă în Casa Domnului: dimineaţa spunând psalmul 62 şi seara pe 140, dar mai ales în ziua de Sabat. Iar în ziua Învierii Domnului, care este ziua Domnului, adunati-vă mai sârguincios, înălţând lauda lui Dumnezeu care a făcut universul prin Isus, şi ni L-a trimis, şi a îngăduit ca el să sufere, şi l-a înviat din morţi.”
Constituţiile Sfinţilor Apostoli, cartea 2, sec. 7, cap. 59

„Dar ţineţi Sabatul, şi sărbătoarea zilei Domnului; pentru că cel dintâi este amintirea creaţiunii, şi cea din urma a învierii.”
Constituţiile Sfinţilor Apostoli, cartea 7, sec. 2, cap. 23

„Sclavii să lucreze cinci zile; dar în ziua de Sabat şi în ziua Domnului să aibă răgaz să meargă la biserică pentru învăţătură în evlavie. Am spus că Sabatul e datorită creaţiunii, şi ziua Domnului datorită învierii.”
Constituţiile Sfinţilor Apostoli, cartea 8, sec. 4, cap. 33

Cum devine duminica noul sabat creştin

Prin secolul IV, unii creştini din zona Frigiei continuau să se abţină de la muncă în ziua de sâmbătă, lucru considerat specific iudaic. Împotriva acestor „iudaizanţi” a acţionat Sinodul din Laodicea, avertizând pe cei credincioşi că trebuie să lucreze sâmbăta şi să nu se odihnească aşa cum fac iudeii. Creştinii erau îndemnaţi să se odihnească duminica în amintirea învierii, „dacă aceasta era cu putinţă” (si modo possunt).

Ulterior, o serie de concilii (sinoade) vor relua problema sabatizării: Conciliul din Orleans (538), în timp ce protestează contra sabatarianismului excesiv, a interzis orice lucrare în câmp în ziua de duminică. Ulterior, Conciliul din Macon (585) a stabilit că ziua Domnului „este ziua de odihnă perpetuă, care ne e sugerată de tipul zilei a şaptea din lege şi profeţii” şi e poruncită o deplină oprire a tuturor felurilor de treburi (nu doar a celor agricole). Cât de departe mersese cu tendinţa produminicală la finele secolului al VI-lea, e arătat de o scrisoare a lui Grigore cel Mare (papă între 590-604) care ajunge să interzică până şi baia în prima zi a săptămânii, numită adesea „ziua (învierii) Domnului”. Astfel, sâmbăta va fi abandonată ca zi de închinare iar duminica va prelua (cel puţin parţial) rolul de sabat creştin.

Cu toate că standardul ISO 8601 al Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare, publicat în 1988, identifică ziua de luni ca prima zi a săptămânii, în limbaj teologic creştin este clar că duminica este prima zi a săptămânii, iar sâmbăta cea de a şaptea.

În urma unei lungi şi controversate istorii, poziţia faţă de ziua de închinare rămâne încă un subiect disputat în sânul creştinismului. Dar un lucru este clar: duminica este prima zi a săptămânii iar sâmbăta cea de a şaptea.

Repere biblice

Ziua a şaptea, aleasă de Dumnezeu pentru repaus săptămânal şi închinare este, conform Bibliei, sâmbăta.
„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea.” Exod 20:8-10

Prima zi a săptămânii este duminica, sau prima zi după sâmbătă.
„Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.” Marcu 16:1-2 (Versiunea Sinodală)

NOTE:

1. O prezentare amplă a originii şi istoriei săptămânii şi a zilei a şaptea este prezentată de Florin Lăiu în „Enigmaticul 7 – amprenta lui Dumnezeu?”, Semnele timpului, august-septembrie 2011.
2. Cuvânt derivat din latinescul septimana, înrudit cu septem care înseamnă şapte.
3. Calendarul egiptenilor antici avea la bază decada (10 zile), regăsită şi în China (1200-1045 î.Ch.), ori în calendarul francez între 1792 şi 1806. În zorii civilizaţiei romane exista calendarul preluat de la etrusci cu „săptămâna” de 8 zile (calendar nundial), înlocuit ulterior de septimana – ciclul calendaristic de 7 zile. Au existat şi cicluri de 5 zile, la populaţiile băştinaşe din Indonezia, sau de 3 zile la basci.
4. Duminica este asociată şi astăzi cu soarele în limbile germaice: sunday (engleză), Sonntag (germană), zondag (olandeză), søndag (daneză) şi altele.
5. Descoperirea textelor cuneiforme, către sfârşitul secolului al XIX-lea, pun temeliile unui curent de gândire numit generic panbabilonism. Panbabilonismul susţine că întreaga concepţie despre lume şi viaţă din tradiţiile Orientului Apropiat (deci si a vechiului Israel), izvorăşte din tradiţia mesopotamiană.
6. Printre acuzele aduse de creştinii din vest (catolici) celor din răsărit (ortodocşii) a fost şi că aceştia „sabatizau”, pe lângă închinarea din prima zi a săptămânii. Patriarhul Mihail Cerularie apără „sabatizarea”, citând din porunca dată de Dumnezeu în Exodul 20:8-11. Actul de anatemizare a fost depus de legatul papal pe altarul din catedrala Sf. Sofia într-o zi de sâmbătă, 16 iulie 1054, chiar înainte de începerea slujbei.

DESPRE CALENDRARUL MAYAŞ ŞI PRESUPUSUL SFÂRŞIT AL LUMII DĂ CLIC AICI!