FUNCTIA RELIGIOASA A CREIERULUI UMAN

De-a lungul timpului au fost încercate diverse teorii, unele urmând o anume rigurozitate ştiinţifică, altele fiind de-a dreptul fanteziste. Explicaţia de natură psihologică este oarecum uşor de intuit: Cu cât te simţi mai puţin sigur pe tine, cu atât mai mult cauţi alte puncte de sprijin, religia fiind „o cârjă la îndemână”. În ciuda unor astfel de abordări, cercetătorii nu au putut încă să găsească sursa experienţei religioase. În ce constă în mod efectiv esenţa acestei experienţe şi de ce omul pare a fi predispus religiei?

Richard Dawkins, ferventul ateist britanic argumentează (în cartea The God Delusion), că religia se propagă prin îndoctrinare, mai ales asupra copiilor. În viziunea acestuia, copiii sunt într-o predispoziţie de a “înghiţi” orice le-ar spune părinţii sau bătrânii (tribului). Pe de altă parte, Olivera Petrovich, profesor de psihologie la Universitatea Oxford spune că cei mici au o tendinţă naturală de a crea o lume iluzorie populată cu diverse personaje. Din acelaşi motiv, consideră cercetătorul britanic, copiii construiesc conceptul de Dumnezeu în mod spontan, fără intervenţia adulţilor.

În aceeaşi tabără ideologică se află şi Eugen Drewermann, fost preot catolic şi un acid critic al bisericii. În 2007 a publicat o carte intitulată Atem des Lebens: Die moderne Neurologie und die Frage nach Gott (Suflul vieţii: Neurologia modernă şi problema lui Dumnezeu). Pentru Drewermann „creierul îl produce pe Dumnezeu în credinţa că el a fost produs de un Dumnezeu care ne vrea binele”.

Pentru mult timp originea şi mecanismele de formare a simţământului religios au fost un mister. O echipă de cercetători americani condusă de Andrew B. Newberg, profesor de radiologie şi psihiatrie la facultatea de medicină a Universităţii Pennsylvania propune un răspuns la aceste întrebări. Concluziile cercetărilor au fost publicate în 2002 în cartea Why God Won’t Go away: Brain Science and the Biology of Belief. Creierul uman pare a fi înzestrat cu capacitatea înnăscută de a transcende percepţia eului individual limitat. Acest „talent” pentru auto-transcendere se află la rădăcina aspiraţiei spirituale, indiferent de tradiţia religioasă căreia îi aparţine persoana. Cercetările neurologice actuale, lasă să se înţeleagă faptul că omul este predispus către religie: impulsul religios este înrădăcinat în biologia creierului uman.

Până de curând, antropologii erau de acord că oamenii au învăţat comportamentele religioase datorită beneficiilor sociale. Dar înţelegerea modului în care apărea nevoia religioasă era un mister. Cercetările arată că avem de a face cu o funcţie neurologică care conduce la ceva mai profund decât o necesitate culturală. Acest fapt sugerează motivul pentru care oamenii sunt prin definiţie fiinţe religioase: nu doar că creierul uman ne permite trăirea experienţelor religioase dar este pe deplin configurat în această direcţie. Altfel spus, creierul are şi o „funcţie religioasă” alături de celelalte recunoscute în mod tradiţional: gândire, limbaj (scris şi vorbit), imaginaţie, aptitudini artistice sau ştiinţifice ş. a.

Ne spun aceste studii ceva despre esenţa trăirilor religioase? Se consideră că religiozitatea nu este altceva decât răspunsul omului primordial faţă de provocările vieţii şi ale morţii. Sau altfel spus „nevoia a creat organul” – un creier cu o funcţie religioasă. Numai că realitatea pare să fie tocmai pe dos: cum celulele au devenit fotosensibile şi au devenit în timp ochi era un mister şi pentru Darwin şi a rămas până astăzi. Dar să mergem pe linia simţurilor făcând o paralelă între „simţul văzului” şi „simţul religios”. După cum existenţa ochiului reprezintă o asumare a priori a existenţei luminii (fără ca lumina să fi creat vreodată ochiul) tot astfel am putea spune că existenţa unui creier predeterminat biologic către religios implică în cele din urmă existenţa obiectului religiei – sacrul sau dacă vreţi forma personală a acestuia: Divinitatea.

Dar va putea cercetarea ştiinţifică să ne ofere o înţelegere obiectivă cu privire la religie şi Divinitate? Aici trebuie să ne aducem aminte de cuvintele lui Albert Einstein privind limitele cunoaşterii umane: „În efortul nostru de a înţelege realitatea, ne asemănăm cu un om care încearcă să înţeleagă mecanismul unui ceas sigilat. El vede cadranul şi limbile care se mişcă, aude chiar şi ticăitul, dar nu poate deschide cutia. Dacă este ingenios, şi-ar putea face o imagine despre un posibil mecanism responsabil pentru toate lucrurile pe care le observă, dar nu ar putea fi niciodată sigur că acea imagine este singura explicaţie pentru observaţiile sale. El nu va putea să compare niciodată imaginea pe care şi-a făcut-o cu mecanismul real şi nici nu şi-ar putea măcar imagina posibilitatea sau semnificaţia unei asemenea comparaţii.”

Conform cercetărilor din neuroteologie, orice formă de spiritualitate sau experienţă a realităţii lui Dumnezeu poate fi redusă la un flux efemer de impulsuri şi străfulgerări electrochimice ce „aleargă” de-a lungul căilor neuronale ale creierului. În acest caz, Dumnezeu nu este decât o idee, fără mai multă substanţă decât o fantezie sau un vis.

Un alt aspect pe care trebuie să îl luăm în atenţie este limitarea inerentă cercetării ştiinţifice: studiile nu pot să ofere explicaţia cauzală – de ce – ci doar oferă o explicaţie instrumentală – cum. E ca atunci când ai pretinde că frumuseţea relaţiilor a doi îndrăgostiţi poate fi explicată în parametrii bio-chimici. Cu siguranţă că se poate vorbi despre „biochimia iubirii” dar în nici un caz nu trebuie să cădem în capcana reducţionistă. Iubirea este mult mai complexă şi alături de dimensiunea biochimică vom lua în atenţie şi pe cea psihologică sau socială. Acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la „biochimia experienţei religioase”. A pretinde că procesele neurologice pot explica sentimentul religios nu e nicidecum dovada unei rigurozităţi ştiinţifice ci semnul clar al unui reducţionism stupid ce se încăpăţânează să surprindă complexitatea realităţii. Vorbind în ter
meni informatici, o poză digitală (ca oricare altă informaţie computerizată) este un şir numeric de 1 şi de 0. Cu toate acestea nimeni nu va nega realitatea frumuseţii pe care ochiul o poate percepe.

În acest sens, suntem obligaţi să admitem că niciodată nu se poate pune semnul de egalitate între explicaţiile instrumentale şi cele cauzale. Faptul că cineva este capabil să explice cum funcţionează un televizor (instrumental) nu oferă şi răspunsul la întrebarea de ce (cauzal)?

Pe de altă parte, reducerea unui sistem la părţile componente nu face decât să distrugă sistemul ca atare. După cum inteligenţa înseamnă mai mult decât impulsurile de la nivelul cortexului, tot astfel religiozitatea nu poate fi înţeleasă doar din perspectiva unor studii neurologice. Defapt tocmai astfel de studii ne arată că experienţa religioasă este una complexă. În urma tomografiilor s-a evidenţiat că trăirile religioase activează regiunile creierului responsabile cu activităţi complexe, specifice unei fiinţe superioare, precum zonele implicate în imaginaţie, memorie şi recunoaşterea faptului că ceilalţi oameni au propriile gânduri şi intenţii. Pe de altă parte, scanările nu au putut revela existenţa unui centru specializat pentru religiozitate, spulberându-se mitul existenţei unui „punct al lui Dumnezeu”.

Am văzut deci că doar procesele neurologice care stau la baza experienţelor religioase nu pot fi luate ca explicaţie a fenomenului în sine. În schimb ele arată un lucru clar: fiinţa umană are prin „construcţie” sistemul care să confere suportul pentru religiozitate. Creierul este construit în aşa fel încât să „genereze” trăiri religioase şi să creeze nevoia după astfel de trăiri. Dacă aceasta este privită ca o „deficienţă”, „un vestigiu evoluţionar” atunci ne-am aştepta ca în regnul animal să putem identifica ceva similar – numai că până la momentul de faţă, se ştie că omul este sigura fiinţă care are în mod explicit preocupări religioase.

De vreme ce face parte din potenţialul uman, religiozitatea trebuie deci să fie prezentă – tocmai pentru a îndeplini condiţia de umanitate. Numai că în societatea actuală asistăm la o impusă negare a viabilităţii religiosului în dreptul fiinţei umane. Dar de ce religia este aruncată la gunoi? În căutarea obsesivă după o cunoaştere obiectivă, omul modern îşi neagă o trăsătură care este tot atât de biologică şi umană precum capacitatea de a raţiona – religiozitatea. Deschiderea spre sacru, consideră Eliade, îl face pe Homo religiosus capabil de a se cunoaşte şi a cunoaşte pe deplin. Omul, nu este doar Homo sapiens, Homo faber, Homo aesteticus, Homo ludens, sau Homo religiosus ci toate în parte şi toate împreună. Religiozitatea reprezintă un element din structura fiinţei umane, iar nu doar un stadiu al dezvoltării ei, întrucât a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, sau altfel spus a deveni om înseamnă a-ţi asuma şi latura religioasă în cadrul existenţei.

Andrew Newberg, Eugene d’Aquili, Vince Rause, De ce nu dispare Dumnezeu: Ştiinţa creierului şi biologia credinţei, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2008. A se vedea şi Begley Sharon, „Religion And The Brain”, Newsweek, 7 mai 2001.

Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995