La o zi după devastatorul cutremur din Haiti, tele-evanghelistul american Pat Robertson afirma pe postul CBN că situaţia poporului haitian este rezultatul direct al unui „pact cu diavolul” încheiat în urmă cu mai bine de 200 de ani.
„Ceva s-a petrecut cu mult timp în urmă în Haiti şi oamenii poate nu vor să se vorbească despre asta. Ei (haitienii) erau sub câlcâiul francezilor (…) şi s-au adunat şi s-au jurat prin legământ diavolului. Ei au spus: Te vom sluji dacă ne vei elibera de francezi. Întâmplarea e adevărată. Şi diavolul a spus: OK, s-a făcut.” Afirmaţiile făcute de Robertson la emisiunea Club 700, în 13 ianuarie, au stârnit reacţii diverse. „Te uimeşte tot timpul că în vremuri de profundă suferinţă umană, cineva spune ceva ce poate fi atât de stupid”[1] declara Robert Gibbs, purtătorul de cuvânt al Casei Albe.
Între fapt istoric şi imaginaţie
Haiti este cunoscută pentru practicarea cultului voodoo [2]. Practicile voodoo sunt o rămăşiţă a religiilor din Africa de Vest amestecate cu elemente autohtone şi creştine. Cel puţin jumătate dintre catolici (80% din populaţie) folosesc la diferite nivele practicile voodoo. Adepţii voodoo cred într-o divinitate supremă numită Bondye (termen din creola haitiană provenit din expresia franceză Bon Dieu – Bunul Dumnezeu), dar şi într-o multitudine de spirite locale, numite loa.
Fostă colonie franceză, Haiti împarte insula Hispaniola din arhipelagul Caraibelor cu Republica Dominicană. Cu un venit pe cap de locuitor de cca. 2 $/zi, Haiti este cea mai săracă ţară din emisfera vestică. Aproximativ 80% dintre locuitori trăiesc în sărăcie lucie, jumătate dintre haitieni fiind analfabeţi conform statisticilor ONU. Starea economică precară şi gradul sporit de superstiţie au făcut ca în lumea creştină, şi chiar printre creştinii din Haiti, ţara să fie considerată ca fiind blestemată. Dincolo de condiţionarea psihologică pe care o produce o astfel de concepţie, totul a plecat de la un fapt istoric ce s-a petrecut acum mai bine de 200 de ani.
Se pare că în 14 august 1791, un grup de hungani (preoţi voodoo) conduşi de Dutty Boukman – fost sclav şi preot voodoo – ar fi încheiat un pact cu diavolul, jurând să-i alunge pe coloniştii francezi de pe insulă. Ritualul a implicat sacrificarea unui porc negru, al cărui sânge a fost băut de participanţi. Boukman i-ar fi cerut diavolului să îi ajute în lupta de eliberare a insulei de sub jugul francez, oferindu-i „întunecimii sale” ţara pentru 200 de ani. Tânăra naţiune haitiană îşi începea istoria, în ianuarie 1804, în umbra acestui legământ ocult.
Rugăciunea sclavilor revoluţionari haitieni:
Bunule Dumnezeu, care ai făcut soarele să strălucească deasupra noastră, şi răsare din mare, tu care ai făcut furtuna să urle şi care stăpâneşti tunetele, Dumnezeule, tu eşti ascuns în ceruri şi priveşti către noi. Dumnezeu vede ce ne-au făcut albii. Dumnezeul lor a poruncit crime, al nostru ne dă binecuvântări. Domnul Dumnezeu a poruncit răzbunarea. El va da putere braţelor noastre şi curaj inimilor. El ne va sprijini. Aruncaţi la pământ Dumnezeul albilor, pentru că el a făcut să curgă lacrimi din ochii noştrii. Ascultă-ne întru slobozire şi vorbeşte acum în inimile noastre.
Sursa: Robert Debs Heinl şi Nancy Gordon Heinl, Written in Blood, University Press of America, 1996.
În fapt, revoltele din Haiti au fost o consecinţă firească a Revoluţiei Franceze (1789), dorinţa de libertate, egalitate şi fraternitate cuprinzând inevitabil şi colonia haitiană. Conflictul dintre cele două tabere – sclavii şi coloniştii minoritari – s-a reflectat şi în plan religios. Dorindu-şi o identitate proprie, sclavii au ales să se închine unui alt dumnezeu, altul decât cel al francezilor. Întrucât adversarul Dumnezeului albilor era Satana, nu este de mirare că s-a vehiculat ideea unui pact cu diavolul.
Catedrala Notre Dame din Port-au-Prince, simbolul religiozităţii haitiene zace în ruine. Statuia Maicii Domnului care ar fi trebuit să fie în centrul lăcaşului de cult, a dispărut – distrusă de cutremur sau, mai rău, furată. Victimele cutremurului sunt tineri şi bătrâni, femei şi copii, catolici şi protestanţi, preoţi şi laici. Vârsta, sexul sau apartenenţa religioasă nu sunt factori de selecţie în astfel de situaţii. Cutremurul nu l-a cruţat nici măcar pe monseniorul Joseph Serge Miot, liderul catolic din capitala haitiană.
Orfelinate, biserici, magazine, şcoli, case şi bordeluri s-au transformat în câteva clipe în dărâmături. Cu zecile de mii de victime confirmate, cutremurul din Haiti pare deja un dezastru de proporţii biblice, ca şi când mânia lui Dumnezeu s-ar fi abătut asupra poporului haitian.
Sunt calamităţile pedepse?
Unele realităţi negative sunt rezultatul direct al răutăţii umane: ororile nazismului, terorismul sau criza ecologică. Nu acelaşi lucru poate fi spus însă despre „dezastrele naturale”. Abordarea religioasă tradiţională îl descrie pe Dumnezeu ca judecător al popoarelor. Totuşi, nu putem considera orice fenomen natural sau cataclism o pedeapsă divină. Ideea că nenorocirile sunt pedepse divine pentru păcatele făcute este întâlnită în toate religiile. Biblia prezintă cazuri în care dezastrele, mai mult sau mai puţin naturale, au fost un răspuns divin pentru imoralitatea oamenilor. Mai relevant este însă ce nu găsim în Biblie. Niciunul dintre autorii biblici nu a afirmat că orice eveniment cataclismic este un răspuns sau o intervenţie divină. De fapt, singurul autorizat să stabilească vreo relaţie între dezastre şi (i)moralitate este Dumnezeu.
Există un rău de ordin moral dar şi unul natural – adesea răul este asociat unui responsabil moral – fie o ţară, fie un dictator, fie natura fiinţei umane care este rea şi pervertită. Dar atunci când pământul ne fuge de sub picioare descoperim că ne-am concentrat prea mult asupra „capacităţii civilizaţiei de a distruge planeta, uitând că şi planeta are de asemenea capacitatea de a distruge civilizaţia”[3]. Omul este nevoit să-şi recunoască limitele acceptând că „din ţărână a fost luat şi în ţărână se va întoarce”. Supravieţuirea speciei umane este îndatorată condiţiilor de mediu pe care nu le poate controla.
Dezastrul este o manifestare a haosului, este parte a unei (dez)ordini (ne)naturale. Apostolul Pavel scria: „Creaţia aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, întrucât creaţia a fost supusă deşertăciunii, – nu pentru că a vrut ea, ci datorită Celui Ce a supus-o -, în nădejdea că şi creaţia însăşi va fi eliberată din robia degradării şi adusă în libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:19-2, NTR). În concepţia biblică despre lume şi viaţă, realitatea actuală este o consecinţă indirectă a înstrăinării omului de Dumnezeu, procesul renaşterii spirituale fiind de natură individuală, iar cel al refacerii naturale fiind prin definiţie global şi, paradoxal, catastrofic. În scenariul biblic, refacerea ordinii naturale este descrisă în termenii unui proces de dimensiuni catastrofice. „În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” (2 Petru 3:10).
Dumnezeu la bara judecăţii
Marele cutremur de la Lisabona (1 noiembrie 1755) a avut loc în Ziua Tuturor Sfinţilor, când mulţi oameni era adunaţi în biseri
ci. Altare, statui, preoţi şi închinători pioşi au fost îngropaţi sub ruine. Se apreciază că 90.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în acea zi. Tulburat, Immanuel Kant a scris trei tratate despre problema cutremurelor, iar scepticul Voltaire întreba ce fel de Dumnezeu a permis aceste lucruri. Erau oare locuitorii Lisabonei mai păcătoşi decât cei din Londra sau Paris?
Rabinul Harold Kushner publica, în 1981, cartea When Bad Things Happen to Good People (Când oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele), în care îşi afirma credinţa într-un Dumnezeu bun, dar care este depăşit uneori de situaţie, neputând să prevină răul. În astfel de situaţii, scria Kushner, nu avem altă opţiune decât să ne încredem că El va face ceea ce e cel mai bine pentru noi. Dar cum să te încrezi însă într-un Dumnezeu care nu poate face faţă situaţiei? Iar dacă Dumnezeu ar putea să oprească o nenorocire şi nu vrea, este rău intenţionat. Omnipotenţa lui Dumnezeu nu îl face responsabil de toate dezastrele naturale care lovesc planeta? Sunt legile divine nişte legi ale hazardului?
Dumnezeul Bibliei
Două episoade biblice ne sugerează că atunci când este vorba despre pedepsirea unui grup (trib, cetate, naţiune), distrugerea îi are în vedere pe cei răi, în timp ce oamenii buni – minoritari – sunt salvaţi. Dumnezeu a distrus omenirea printr-un potop, dar l-a salvat pe Noe care „era un om drept şi integru” (Geneza 6:9). Iar când i-a pedepsit pe locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora, Dumnezeu l-a salvat pe Lot. Dreptatea lui Dumnezeu nu putea face altfel. Patriarhul Avraam, primind înştiinţarea din partea lui Dumnezeu privitoare la distrugerea cetăţilor nelegiuite îl întreba pe Creatorul vieţii: „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Geneza 18:25)
Când Ierusalimul a căzut în faţa armatelor lui Nabucodonosor al II-lea, împăratul Babilonului, credinţa poporului Israel a fost supusă unui test dificil. Teologii evrei ar fi putut explica cu greu cum se împacă providenţa şi puterea divină cu victimele rezultate din confruntarea militară, cu distrugerea Templului – simbol al prezenţei lui Dumnezeu –, cu miile de femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni duşi în robie. Cântecul de jale al profetului Ieremia descrie această durere şi trădează lipsa unei perspective clare asupra celor întâmplate. E surpinzător însă modul în care profetul a perceput implicarea lui Dumnezeu: „Băieţii şi bătrânii zac împreună, doborâţi la pământ, pe străzi; fecioarele şi tinerii mei au căzut răpuşi de sabie. I-ai ucis în ziua mâniei Tale şi i-ai înjunghiat fără milă” (Plângerile lui Ieremia 2:21). Deşi măcelul fusese săvâşit de armata babiloniană, profetul nu s-a sfiit să afirme că Dumnezeu este cel care a ucis fără milă.
Vă spun că nu!
Asemenea lui Iov, un personaj tipologic al victimei nevinovate, Ieremia preciza că necazul vine de la Dumnezeu, de la care urma să vină şi salvarea [4]. Prologul cărţii lui Iov adaugă un amănunt important. Descris ca oponent al lui Dumnezeu – cu puteri care ne depăşesc, dar limitate – diavolul este implicat într-un conflict cosmic în care oamenii au de suferit. Astfel, în timp ce Dumnezeu este acuzat, urât, privit cu teamă şi chiar negat, puţini îşi amintesc că diavolul şi-a asumat rolul de adversar al lui Dumnezeu şi al omului.
Există o distincţie între omnipotenţa de prim rang (puterea nelimitată de a acţiona) şi omnipotenţa de rang secund (puterea nelimitată de a hotărî ce putere de acţiune să aibă ceilalţi), conform lui J. L. Mackie [5]. Dumnezeu a creat lumea şi, totodată, a decis funcţionarea legilor naturale, fără ca aceasta să însemne o alterare a puterii divine. El ar putea să suspende aplicarea unei legi, ceea ce ar fi tot o manifestare a puterii Sale. Pe de altă parte, în vederea rezolvării depline şi definitive a problemei răului, Dumnezeu a decis să îşi limiteze intervenţia în lumea creată dar afectată de păcat. Aceasta nu înseamnă că nu poate interveni, ci doar că nu a sosit momentul intervenţiei necesare.
Un episod descris de evanghelistul Luca este relevant în contextul analizei raportului dintre providenţă şi catastrofe. „În acea vreme au sosit unii şi I-au istorisit lui Isus despre galileenii al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. El le-a răspuns: Credeţi că acei galileeni au fost mai păcătoşi decât ceilalţi galileeni? Vă spun că nu! Dar dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri într-un fel asemănător! Sau credeţi că acei optsprezece peste care a căzut turnul Siloamului şi i-a omorât au fost mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiesc în Ierusalim? Vă spun că nu! Ci dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri într-un fel asemănător! (Luca 13:1-5, NTR) Este semnificativ că Iisus nu a căutat o legătură directă sau indirectă între eveniment şi victime. Nu a afirmat că moartea celor peste care se prăbuşise turnul era o pedeapsă de la Dumnezeu. În schimb, a insistat pe ideea că atitudinea personală faţă de viaţă şi moarte este importantă, esenţială fiind pocăinţa, adică schimbarea gândirii, nicidecum anxietatea anticipativă sau lamentarea post-traumatică.
Pe de altă parte Isus nu le-a promis celor pocăiţi că nu vor fi victimele dezastrelor. Într-o lume încă imperfectă, catastrofele naturale înseamnă de fiecare dată şi moartea unor fiinţe nevinovate. Discursul lui Isus distrage preocuparea de la o religie speculativă (care să dezbată problematica suferinţei) spre una pragmatică şi ancorată în realitatea cotidiană, oricât de crudă ar fi această realitate. În limbaj actual acest lucru este exprimat de către Albert Camus în romanul său Ciuma, o parabolă modernă ce caută să ilustreze diversele reacţii ale oamenilor în faţa nenorocirii. Oraşul Oran este mai întâi invadat de către şobolani după care izbucneşte epidemia de ciumă. Ordinea normală a lucrurilor este dată peste cap de cumplita boală. Oraşul îşi pierde tradiţiile, iniţial morţii erau ingropaţi în funcţie de sex, femeile într-o parte, şi bărbaţii în altă parte, însă datorită repeziciuni cu care această boală se răspândea, morţii erau aruncaţi unii peste alţii, fără niciun ritual de înmormântare, ca mai apoi să fie duşi la crematoriu în vagoanele tramvaielor. Personajele din roman sunt surprinze într-o varietate de reacţii: de la căutarea ştiinţifică a cauzei, până la asumarea gândului că totul nu este decât un blestem ori implicarea activă în ajutarea celor loviţi de tragedie. În cele din urmă epidemia încetează, numai că doctorul Rieux, personajul principal al romanului, atrage atenţia că ea poate reveni oricând.
Ceea ce contează este poziţia pe care o luăm în situaţie de criză – iar întrebarea la care fiecare trebuie să răspundă se impune de la sine: cât de pregătiţi suntem noi ca indivizi sau ca societate să facem faţă unor crize majore sau oricărui factor distructiv al echilibrului fragil de care ne bucurăm acum?
NOTE:
1. BBC News, White House calls Robertson’s Haiti comment ‘stupid’, news.bbc.co.uk, 15 ianuarie 2010
2. S-a preferat grafia engleză. Se pronunţă vúdú. În franceză apare varianta vodou.
3. Martin Kettle, „How can religious people explain something like this?”, The Guardian, 28 decembrie 2004
4. A se vedea şi declaraţia profetului Osea (6:1): „Haideţi să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca. El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rana”
.
5. J. L. Mackie, „Evil and Omnipotence”, Mind LXIV, nr. 254, aprilie 1955