Pe 17 septembrie 2008, 25 de medici din SUA şi Marea Britanie au anunţat debutul unui proiect special: pe parcursul a trei ani, sub coordonarea Universităţii Southampton, medicii vor avea ca lot de studiu 1.500 de pacienţi ce vor fi supravieţuit unui infarct. Cercetarea nu are însă în atenţie bolile cardio-vasculare ci experienţele din apropierea morţii (EAM). Contrar opiniei populare, moartea nu se reduce la un moment specific ci mai degrabă este un proces care începe cu oprirea bătăilor inimii, cu încetarea funcţionării plămânilor, ceea ce va duce în final la lipsa activităţii cerebrale. Studiul amintit îşi propune să dezlege tainele morţii analizând experienţele din apropierea acesteia.
Un studiu realizat în 2001 într-o clinică de cardiologie din Olanda a arătat că 18% dintre pacienţi au trăit EAM. Conform unui studiu Gallup & Proctor realizat între 1980-1981 pe un eşantion reprezentativ, arăta că 15% dintre intervievaţi au avut EAM. Într-un alt studiu realizat în 2005 efectuat de data aceasta în Australia, arăta o rată mult mai scăzută, de 8,9%.
Experienţele în apropierea morţii sunt un cumul de trăiri asociate cu procesul decedării incluzând numeroase senzaţii cum ar fi detaşarea de corp, sentimentul de plutire, teamă versus linişte, întâlnirea cu persoane decedate sau alte fiinţe supranaturale.
În 1926, Sir William Barrett, membru al Societăţii Regale, publica o culegere cu mărturiile celor care au văzut moartea cu ochii. Supravieţuitorii pe care îi cita autorul trăiseră ceea ce ulterior avea să se numească experienţe în apropierea morţii. Fenomenul avea să devină popular peste aproape 50 de ani, când în 1975, Raymond Moody, publica „Viaţa de după viaţă”. Cu un tiraj de 3,5 milioane de exemplare vândute în întreaga lume, cartea amintită a jucat rolul unui revelator; reacţiile au fost atât de intense şi de numeroase încât s-a aflat astfel că o proporţie deloc neglijabilă a populaţiei se confruntase cu asemenea experienţe catalogate iniţial a fi paranormale. Cartea a schimbat în mod radical concepţia multor cititori cu privire la viaţă dar mai ales cu privire la moarte. În 1978 acelaşi Raymond Moody avea să pună bazele Asociaţiei Internaţionale pentru Studii în apropierea Morţii[1]. Experienţele din apropierea morţii – ignorate iniţial de comunitatea ştiinţifică, au revenit în atenţie în ultimul timp, echipe de medici, psihiatri şi psihologi încercând să găsească explicaţii şi interpretări plauzibile experienţelor trăite de muribunzi.
Studiile realizate au arătat că ceea ce se considera a fi experienţe stranii, neobişnuite, au în realitate un caracter general uman. Este de remarcat independenţa de cultură, de nivel social, de inteligenţă şi religie, a persoanei care trăieşte astfel de experienţe. În fine; se poate spune că EAM nu sunt decât o parte a procesului de deces. Este inevitabil totuşi să nu ne punem câteva întrebări? Ce relevanţă au aceste experienţe în înţelegerea morţii? Ce ne spun ele despre moarte? Care sunt implicaţiile religioase ale acestor experienţe?
Stadiile EAM
Dar ce sunt experienţele în apropierea morţii? Conform datelor sistematizate de Raymond Moody iată câteva stadii:
1) Apare mai întâi un sentiment incredibil că ai murit. După un timp oarecare de confuzie, de cele mai multe ori însoţit de teamă, rănitul sau bolnavul trăieşte profund sentimentul că este mort şi imediat starea de teamă se transformă într-o fericire inexplicabilă.
2) Pacea şi absenţa durerii; chiar dacă a fost precedată de o durere, experienţa aceasta este total nedureroasă.
3) „Mortul” are impresia că şi-a părăsit corpul şi că îl priveşte acum din exterior, ca pe un lucru abandonat (fenomen cunoscut în parapsihologie şi sub denumirea de autoscopie).
4) Traversarea tunelului întunecat. Subiectul simte că străbate un tunel cufundat în obscuritate, la capătul căruia se află însă o lumină orbitoare. Acolo îl aşteptă fiinţe de lumină ce iradiază în jurul lor pace şi bunăvoinţă; aceştia sunt prietenii sau persoane dragi (decedate).
5) Întâlnirea cu însăşi Fiinţa Supremă, sursă nesfârşită de iubire, compasiune şi înţelegere.
6) Bilanţul vieţii: înainte de întoarcerea la viaţa obişnuită, i se proiectează ca într-o străfulgerare, într-o succesiune accelerată, în secvenţe viu colorate şi tridimensionale, tot ceea ce a trăit încă de la naştere, ca şi cum s-ar reactualiza într-o clipă toate experienţele esenţiale trăite într-o viaţă, spre a nu mai fi uitate niciodată.
7) Urcarea rapidă la cer; ea se realizează în unele cazuri încă de la intrarea în tunel, fără derularea firului vieţii. Este o senzaţie de ascensiune rapidă.
8) Întoarcerea în corpul fizic, adesea împotriva propriei dorinţe. Experienţa „începutului de moarte” este atât de fascinantă şi de beatifică la unele persoane (mai ales la cele care au trăit o viaţă morală), încât ele nu mai doresc reîntoarcerea în planul fizic.
Să fie aceste trăiri din apropierea morţii o confirmare a existenţei Raiului şi a vieţii de după moarte?
În vederea evaluării corespunzătoare a experienţelor în apropierea morţii e necesar să amintim că experienţele în apropierea morţii sunt strâns legate de concepţiile cu privire la lume pe care subiectul le are. Conform unui studiu realizat de Kellehear şi Irwin în 1990[2], subiecţii experiemntează şi interpretează trăirile din preajma morţii conform cu propriile concepţii. Creştinii se întălnesc cu Dumnezeu sau Isus, catolicii văd unii dintre sfinţi sau pe Fecioara Maria. În acest context experienţele în apropierea morţii rămân doar trăiri subiective, un răspuns emotional la un eveniment unic pentru persoana în cauză: moartea.
Biochimia morţii
Dr. Susan Blackmorede la Universitatea din Bristol, consideră experienţele din preajma morţii ca nefiind altceva decât rezultatul unei activităţi a creierului. În circumstanţele legate de apropierea morţii, creierul ar fi supus unor halucinaţii, generând aceste senzaţii. Pe aceeaşi linie de abordare, Moyes şi Kletti au avansat ideea că bilanţul panoramic al vieţii ar putea să se datoreze „descărcărilor neuronice de natură epileptică în lobul temporal”.
Când moartea este iminentă, creierul nu mai are oxigen[3] şi suferă de anoxie, stare susceptibilă să declanşeze o dezinhibare, provocând descărcarea rapidă şi dezordonată a neuronilor. Endorfinele, substanţe naturale cu efecte identice cu ale morfinei, care sunt produse de creier, sunt secretate în preajma morţii cu scopul de a reduce durerea şi de a induce o stare de euforie foarte eficientă împotriva stresului, dar ca efecte secundare pot fi tocmai aceste viziuni şi lumini strălucitoare. Aşadar, trăirile în apropierea morţii nu ar fi decât rezultatul răspunsului organismului la stresul survenit ca urmare a procesului morţii.
Kevin R. Nelson[4], un neurolog de la Universitatea Kentucky din Lexington, a descoperit o corelaţie interesantă între experienţele din apropierea morţii şi un alt tip de experienţă mai puţin controversată: fenomenul intruziunii REM. Intruziunea REM constă în experimentarea unui episod de vis în timp ce eşti treaz. Acest lucru are loc, de obicei, atunci când cineva este treaz, dar pe cale să adoarmă, sau când tocmai s-a trezit. REM (rapid eye movement – mişcarea rapidă a ochilor) constă într-o senzaţie de paralizie şi poate fi acompaniată de unele halucinaţii auditive şi/sau vizuale. Un fenomen similar se poate petrece şi în cazul EAM.
Dr. Nelson, a i
ntervievat 55 de persoane care au avut o experienţă în apropierea morţii şi a descoperit că 60% au avut parte şi de intruziunea REM cel puţin o dată în timpul vieţii lor. Pe de altă parte, numai 24% dintre cei care nu au avut EAM, au avut episoade de genul REM.
În timpul somnului REM, centrii vizuali din creier sunt foarte activi (de aceea visăm) în timp ce muşchii membrelor sunt paralizaţi temporar. Prin urmare, nu este de mirare că intruziunile REM produc senzaţii de lumină şi de paralizie (senzaţia că „eşti mort”). Dr. Nelson concluzionează că atât starea REM cat şi EAM au de fapt aceeaşi cauză psihologică şi mai exact, o anumită particularitate a sistemului excitator din creier. Acest sistem reglează somnul REM (cel în care avem vise), fiind, în acelaşi timp, şi cel care reglează atenţia şi starea de alertă în timp ce suntem treji, cum ar fi reacţiile în starea de panică Cu alte cuvinte, EAM este similară cu intruziunea REM, cu excepţia că avem de a face cu un alt fel de somn, unul extrem de profund.
O nouă teorie, emisă de Richard Kinseher[5] în 2006, încearcă să explice EAM şi sentimentul de plutire în afara corpului. În acepţiunea acestui cercetător, sentimentul de plutire extracorporală nu este nimic altceva decât încercarea creierului de a crea o viziune de ansamblu a situaţiei unice cu care se confruntă. Ca urmare, creierul interpretează impulsurile (haotice) de dinaintea morţi după tiparele anterioare, născându-se astfel o falsă percepţie. Creierul preia frânturi de informaţii senzoriale autentice pe care le proiectează într-o cu totul altă zonă senzorială. Astfel, spre exemplu, informaţii auditive autentice sunt reinterpretate şi recreate ca imagini şi de aici sentimentul multor pacienţi sau muribunzi că ar vedea de undeva de sus propriul corp. În realitate, în astfel de situaţii de criză, creierul literalmente, ajunge să „vadă” cu urechile.
Teoria lui Kinseher pare să fie confirmată de faptul că senzaţii similare de plutire în afara corpului au fost relatate şi de către persoane care nu au trăit EAM. În timpul războiului din Vietnam, soldaţilor americani, li se administra ketamină, un puternic anestezic. Ulterior avea să se renunţe la ea deoarece producea senzaţii de plutire în afara corpului şi perceperea de lumini strălucitoare.
O serie de studii realizate sub coordonarea dr. Karl Jansen[6] au confirmat că injecţiile intravenoase cu ketamină reproduc senzaţiile EAM, inclusiv „întâlnirea” cu cei dragi (decedaţi ori nu). Trăiri similare au fost provocate şi de alte substanţe halucinogene printre care mescalina.
De curând, dr. Olaf Blanke[7], un neurolog al Şcolii Politehnice Federale din Lausanne, Elveţia, a recreat în mediu de laborator una dintre trăirile specifice EAM – senzaţia de plutire în afara corpului. Stimulând electric o parte a creierului, (girusul angular) pacienţii au raportat impresia că s-ar privi pe ei înşişi din spate. Atunci când era stimulat girusul angular drept, pacienţii au avut simţământul că s-ar privi de sus.
Un lucru este clar: experienţele din apropierea morţii nu ne spun mai nimic despre moarte şi asta pentru că experienţele sunt trăite şi relatate de către persoane care nu au murit ci doar au fost în „apropierea” morţii. Pe de altă parte, studiile experienţelor din apropierea morţii sau a procesului morţii ca atare nu pot să răspundă la o întrebare capitată. Ce se petrece cu omul după ce moare? Materialismul filosofic prin centrarea asupra materiei ca element cheie al existenţei se autolimitează în privinţa oferirii unor explicaţii plauzibile privind conştiinţa.
Implicaţii religioase
Prin definiţie, religia (oricare ar fi ea) are o învăţătură cu privire la viaţă şi implicit cu privire la moarte. Criticii fenomenului religios spun că tocmai dogmele cu privire viaţa de după moarte (sau dacă vreţi viaţa de după viaţă) nu pot fi luate în seamă deoarece nu sunt decât reinterpretări a unor experienţe subiective trăite în preajma morţii, senzaţiile făcând parte din procesul natural al morţii fără o anume relevanţă metafizică.
Utilizarea de către unii autori (creştini sau nu) a EAM ca dovadă a unei existenţe post-mortem este tot atât de slabă precum demonstraţia prin care cineva ar dori să ne convingă că Soarele este cel ce se învârte în jurul Pământului, făcând apel revoluţia aparentă a discului solar pe bolta cerească.
Dacă la prima vedere încercările cercetătorilor de a o feri explicaţii privind trăirile în apropierea morţii par a spulbera credinţele religioase cu privire la viaţa de apoi, în realitate ele sunt într-un total acord cu învăţătura Bibliei. Dar tocmai aici apare surpriza. Spre deosebire de celelalte religii şi în ciuda credinţei populare, Biblia tace ignorând EAM. Procesul morţii nu este nicăieri descris de Biblie în termenii EAM. Surprinzător, dar nu găsim în Biblie nici urmă de tunel, lumină sau întâlnire cu cei dragi. În schimb toate acestea le găsim în diverse cărţi populare care iau experienţele în apropierea morţii ca pe un indiciu a unei existenţe de dincolo. Este imposibil totuşi să nu remarci discreţia autorilor Noului Testament în privinţa acestei probleme. Moartea este numită simplu somn, un somn ce va fi încheiat cu o „sculare”[8].
Cu toate că sunt dispute teologice cu privire la starea omului în moarte, învăţăturile din cadrul creştinismului fiind extrem de variate şi antagonice, trebuie să recunoaştem, aşa cum atrăgea atenţia renumitul teolog Oscar Cullmann[9] în monumentala lucrare „Nemurirea sfletului sau învierea morţilor”, că ceea ce credem noi astăzi despre moarte este mai degrabă învăţătură greacă (păgână) decât creştină (biblică). Moartea este numită de autorii din primul secol ca fiind „somn”. Numai că ideea unei stări temporare de aşteptare repugnă deopotrivă creştinilor tradiţionali cât şi spiritualiştilor sau universaliştilor de orientare New Age.
În jurul anului 150, Iustin Martirul (în Dialogul, 80) scria despre oameni „care spun că nu există înviere din morţi, ci imediat după moarte sufletele lor vor urca la cer”. Dezaprobând o astfel de credinţă, autorul creştin din cel de al doilea secol înălţa în schimb, speranţa învierii. Potrivit primilor creştini, viaţa deplină, adevărată, a învierii din Ziua de Apoi, era de neconceput într-o stare de separare a sufletului de trup. În Noul Testament nu găsim nici urmă de supravieţuire a sufletului, sau de trecere într-o altă dimensiune a existenţei ci doar somnul rece al morţii şi certitudinea învierii în Isus Hristos.
Dacă vrem să înţelegem credinţa crestină în înviere, trebuie să ignorăm cu desăvârşire concepţia greacă potrivit căreia trupescul, corporalul este rău şi trebuie să fie distrus, astfel încât moartea trupului nu va fi în nici un fel o distrugere a vieţii adevărate. Pentru creştin (şi iudeu), moartea trupului înseamnă de asemenea distrugerea vieţii create de Dumnezeu. Nu se face nici o deosebire: chiar şi viaţa trupului nostru este viaţă adevărată; moartea este distrugerea întregii vieţi create de Dumnezeu. Prin urmare, moartea, nu trupul trebuie biruită prin înviere.
Oscar Cullmann
Note:
[1] International Association for Near-Death Studies (IANDS)
[2] Kellehear, A., & Irwin, H.J. (1990). Five minutes after death: A study of beliefs and expectations. Journal of Near-Death Studies, 9, 77-90.
[3] Poate aceeaşi privare de oxigen face ca 20% dintre piloţii care îşi pierd cunoştinţa în centrifuga de antrenament să experimenteze simptomele unei EAM alături de sentimentul de plutire
în afara corpului.
[4] Vlad Tarko, Near-Death Experiences Explained, Sci-Tech News, 28 aprilie 2006
[5] Kinseher, Richard (2006). Geborgen in Liebe und Licht: Gemeinsame Ursache von Intuition, Déjà-vu, Schutzengel- und Nahtod-Erlebnissen
[6] Jansen, Karl (2001). Ketamine: Dreams and Realities, Sarasota, FL: Multidisciplinary Association for Psychedelic Studies.
[7] Sandra Blakeslee, Out-of-Body Experience? Your Brain Is to Blame, New York Times, 3 octombie 2006
[8] Termenul grec de înviere (αναστασις) înseamnă simplu, ridicare, sculare.
[9] Oscar Cullmann (2007), Nemurirea sfletului sau învierea morţilor, Bucureşti, ed. Herald. Recomand această carte cititorului dornic de a înţelege învăţătura Bibliei cu privire la moarte şi înviere în opoziţie cu credinţa păgână a nemuririi sufletului.